Forţa de a da viaţă
TERESIO BOSCO
* * * * *
O zi rece de octombrie. Trasă de patru cai, aburind, o trăsură străbate cu iuţeală străzile înguste ale oraşului Reims. Înaintea ei merg doi cavaleri având pe cap o pălărie mare cu pene şi o spadă la şold. Pe piept au blazonul familiei De La Salle: un joc geometric de linii într-un cîmp de azur.
Trăsura intră printr-o poartă monumentală a colegiului «Bons Enfants» al nobililor. Un servitor se grăbeşte să deschidă portiera. Într-o uniformă roşie, cu ochii înfricoşaţi, se coboară un băieţel de 9 ani. Îl ţine de mînă mama învăluită într-o splendidă haină toată cu dantelă şi floricele.
Directorul, aranjat în uniforma sa neagră, îi primeşte cu o uşoară înclinare. După câteva minute Jean Baptiste De la Salle este înregistrat printre nobilii interni. Îşi ia locul în severa aulă şcolastică, pune mâna pe cărţile cele voluminoase şi mari care îi vor ţine de tovărăşie vreme de cinci ani: două de gramatică, două de retorică şi două de filozofie.
Mai sunt şi alţi copii pe lângă dânsul, toţi cu uniforma roşie, toţi cu ochii înfricoşaţi. Colegiul «Bons Enfants» are faima de şcoala cea mai bună şi serioasă. Profesorii sunt severi. Până şi în recreaţiile cele rare acei copii de 9 ani vor fi îndemnaţi în mod stăruitor să vorbească latineşte.
Acum Jean Baptiste este aşezat în bancă pentru prima lecţie. Deschide cartea cea mare, ascultă glasul monoton al profesorului... şi revede casa sa, faţa blândă a bunicii. Frăţiorii şi surioarele la această oră vor fi alergat prin sălile palatului bogat cu atâta larmă şi bucurie. Apoi va veni seara, strălucind de mii de lumânări, cântăreţii care cu viole şi clavicimbalele lor vor broda dulcele melodii de Lulli şi Frescobaldi.
Când era mai mic, muzica îl plictisea îndată. Doamna bătrână cu o faţă blândă şi generoasă îl lua în braţe. Apoi spre a nu face deranj îl ducea de acolo în camera sa. Deschidea una din cărţile sale frumoase din raft şi-i citea vieţile sfinţilor.
Jean Baptiste asculta încântat istoria martirilor aruncaţi la fiare, a vechilor eremiţi din peşterile solitare, ale soldatului Ignaţiu rănit sub zidurile Pamplonei şi atins de harul lui Dumnezeu, ale misionarului Francisc Xaveriu care navigase până în India ca să ducă credinţa la păgâni. Acolo, pe genunchii bunicii, Jean Baptiste visase să ajungă un sfânt: în peşterile eremiţilor, sau pe corăbiile misionarilor ce pleacă pentru alte lumi, sau măcar aruncat la fiarele sălbatice din dragoste pentru Isus. În schimb a fost aruncat în acel colegiu sever. Cine ştie dacă se va putea ajunge sfânt şi acolo?
În timp ce Jean Baptiste în 1660 îşi începea munca sa grea în colegiul «Bons Enfants», în jurul lui realitatea e mult mai dură.
Parisul, capitala Franţei, are numai 300 de mii de locuitori. Franţa întreagă este locuită de 17 milioane de persoane. După patruzeci de ani, la sfârşitul secolului locuitorii Franţei vor fi numai 14 milioane. Foametea, războiul, ciuma vor devasta nu numai pământul francez dar şi Europa întreagă.
De la 1618 la 1648, îngrozitorul război de treizeci de ani a pustiit Germania, Olanda, Franţa, Spania. Chiar după pace (1648), Franţa a continuat pe cont propriu războiul împotriva Spaniei încă pentru alţi 10 ani.
În 1658 (cu doi ani mai înainte ca Jean Baptiste să intre în colegiul «Bons Enfants») între plaja şi colinele de la Dunkerque, armata franceză condusă de Turenne a nimicit în mod sângeros armata spaniolă.
Din războiul de treizeci de ani, Germania a ieşit distrusă: populaţia a scăzut de la 20 milioane la şase-şapte milioane de persoane, viaţa se sălbăticeşte, tâlharii se fac stăpâni pe zone foarte întinse.
În Franţa vagabonzi cerşetori, mulţimi care se târăsc pe străzi: ţărani fără pământ, meseriaşi, şomeri, femei fără familie, copii ai nimănui care pleacă la oraşe, în special spre Paris. Se aşează întinzând mâna în faţa bisericilor şi a palatelor celor nobili. Se socoate că în acel an, 1660, vagabonzi cerşetori în Franţa să fi fost două milioane (peste 17% din populaţie), la Paris 40 de mii, La Rouen (din cei peste 26 de mii de locuitori), 12 mii.
În acelaşi an, 1660, în vreme ce Jean Baptiste se apleca cu râvnă asupra cărţilor la colegiul «Bons Enfants» din Reims, un om, un sfânt, îşi consuma ultimele luni de viaţă pentru a zăgăzui extinderea mizeriei din ţara Franţei. Se numeşte Vincenţiu de Paul. Nu e din familie nobilă, e fiul unui crescător de porci. Singur, fără armate şi fără bani, acest mic om cu o faţă palidă a organizat o reţea de caritate care ne lasă uimiţi. S-a apropiat şi a ajutat pe cei condamnaţi la galere, pe cei lipsiţi de cultură, pe orfani, pe săraci, pe bolnavi. A organizat spitale şi pe surorile de spital. Aristocratul Jean Baptiste De La Salle va auzi îndată vorbindu-se despre acest sfânt ţăran şi pe calea trasată de acesta el va face un drum lung.
1662. Jean Baptiste împlineşte 11 ani. A studiat cu intensitate în tot acest timp iar inteligenţa sa s-a arătat vioaie şi hotărâtă. Dar el nu numai a studiat. În capelă, unde în fiecare seară se asistă la Sf. Liturghie, a învăţat să vorbească cu Dumnezeu cu respect şi cu încredere. A înţeles că viaţa a primit-o de la Dânsul şi că nu poate fi folosită ca un lucru oarecare. Fixându-L îndelung pe Isus răstignit, mort din iubire faţă de noi, într-o zi I-a spus: «Tu ţi-ai dat viaţa pentru mine. Şi eu vreau să mi-o dau pentru tine».
Într-o întâlnire cu mama şi tata le cere permisiunea de a putea ajunge preot. Este o cerere ciudată pentru acea vreme. Primul născut al familiilor nobile trebuie să continuie profesiunea tatălui, să ia locul lui de cap de familie şi să moştenească titlurile atunci când el moare. Sunt fii mai mici care pot părăsi casa spre a intra în armată sau în seminar.
Dar familia De La Salle sunt oameni serioşi. Şi când îşi dau seama că cererea lui Jean Baptiste nu e un capriciu, ci o alegere serioasă şi gândită, consimt.
11 martie. Jean Baptiste primeşte tonsura. În această ceremonie episcopul tăia tânărului un mic smoc de păr. Era un semn: copilul începea să renunţe la modă, la o eleganţă excesivă, spre a-şi pregăti dăruirea sa lui Dumnezeu. Episcopul o considera ca o «promisiune» a comunităţii creştine de a urmări cu atenţie şi chiar de a veni în ajutor în momentele grele.
Unchiul lui Jean Baptiste, Pierre Dozet este cancelarul Universităţii şi canonic al catedralei din Reims. A urmărit studiile strălucite ale nepotului în timpul celor cinci ani de gramatică şi a celor doi de retorică. A asistat cu mândrie la una din întrecerile sale de cultură. Hotărăşte ca, îndată ce va fi posibil, să-i cedeze lui titlul de «canonic».
7 ianuarie 1667. Jean Baptiste De La Salle, îmbrăcat în pelerina violetă, intră în corul canonicilor şi îşi ia locul în strană. E trist să descrii ce era în acele vremuri un canonic. Pentru a se duce zilnic în cor ca să se roage pentru poporul lui Dumnezeu (aceasta este misiunea unui canonic) trebuia să fie din familie distinsă, primea o retribuţie strălucită, avea în slujba sa trăsuri şi cai.
Cristos spuse la cei dintâi care doreau să-L urmeze: «Băgaţi de seamă că eu nu am nici măcar o piatră pe care să-mi odihnesc capul noaptea». În schimb în acea vreme se zicea: «Dacă ajungi canonic vei avea trăsuri şi servitori şi o mare remuneraţie». Jean Baptiste acceptă să fie canonic, dar reuşeşte să rămână un bun creştin. Salariul nu-l interesează. Merge în fiecare zi să se roage spre a se pregăti mai bine ca să fie preot şi continuă să ducă o viaţă aspră de studiu, înscriindu-se la Universitatea din Reims.
În acest timp, Franţa e guvernată de 9 ani de regele Ludovic al XIV-lea. Acest tânăr rege şi-a luat pentru sine emblema soarele ce răsare şi s-a numit pentru strălucirea curţii sale «regele soare».
Şi-a însuşit puteri depline la numai 18 ani şi guvernează ca dictator absolut. S-a declarat «izvorul legii şi al dreptăţii», capul administraţiei de stat şi conducătorul armatei. Poate impune taxe fără consimţământul supuşilor, poate aresta şi condamna fără judecata tribunalului.
Ludovic al XIV-lea este în mod textual «adorat» de către curte unde îşi dau întâlnire nobilii, feudalii, învăţaţii, artiştii. Scularea sa are un rit : durează două ore şi orice îmbrăcăminte îi este prezentată de un nobil (cămaşa îi este predată numai de un principe). În timpul liturghiei curtezanii îşi întorc spatele la altar şi privirea la rege. Prânzul este la fel un ritual complicat: orice platou este adus de un gentilom precedat de o gardă şi de un majordom şi urmat de trei gardieni înarmaţi cu o puşcă. Pentru serviciul de masă al regelui sunt aranjate 490 de persoane.
Toată acea mulţime de nobili trândavi este menţinută pe cheltuiala statului, este o insultă şi o povară insuportabilă pentru poporul de jos.
În 1665, după ce a cheltuit sume enorme pentru întărirea armatei, Ludovic al XIV-lea a început războaiele. Vreme de trei ani spaniolii şi francezii au ieşit să se sfâşie în lupte sângeroase, să pustiască satele. Recolta este pierdută şi începe a se muri de foame. La porţile Parisului continuă un îngrozitor negoţ de copii, cu preţul ce variază de la 8 solzi până la o liră fiecare. Sunt vânduţi la cerşetori care îi schilodesc spre a trezi mila trecătorilor sau la vrăjitori pentru arta lor magică.
A VORBI CU DUMNEZEU LA SAINT SULPICE
Chiar şi religia catolică traversează o perioadă de mari decadenţe. Episcopii (aproape toţi din familii nobile) părăsesc diecezele şi se transformă în curtezani ai regelui. Curtea de la Versailles care asistă zilnic la Sf. Liturghie privind nu la altar dar spre suveran, împărtăşaniile amestecate cu o viaţă de lenevie şi de viciu, episcopii care îşi lasă diecezele la «vicari» spre a trăi la Versailles, ţăranii siliţi să plătească «rente» foarte mari nobililor şi episcopilor sunt – afirmă Joshep Lortz – «o batjocură a poruncilor creştine şi adesea fac să apară mărturisirea credinţei catolice o ipocrizie».
Dar tocmai când această decadenţă religioasă atinge forme mizerabile, înăuntrul bisericii din Franţa începe o profundă reînnoire spirituală. Figuri ca nobilul Francisc de Sales şi ţăranul Vincenţiu de Paul au trasat drumul: reîntoarcerea la viaţa de rugăciune pentru a-L întâlni pe Dumnezeu şi reîntoarcerea la iubirea adevărată faţă de cei săraci.
Seminarul din Saint Sulpice din centrul unui cartier popular din Paris devine punctul central al acestei reînnoiri. Aici sunt formaţi (de oameni extraordinari asemenea card. Berulle şi Olier), cei mai buni candidaţi la preoţie, care vor ridica biserica din Franţa la o reînnoire înfloritoare.
Jean Baptiste De La Salle intră în seminarul Saint Sulplice în anul 1670 la 19 ani. Regulamentul este sever: trezirea la ora 4 dimineaţa, frecventarea lecţiilor de teologie la Universitatea de la Sorbona (universitatea cea mai celebră din lume), timp îndelungat de rugăciune şi meditaţie, culcarea la ora 8 seara.
Jean Baptiste este condus de un director spiritual, abatele Louis Tronson, la o viaţă senină dar hotărâtă de sărăcie, ascultare, dezlipire de lume. În perioadele lungi de tăcere vorbeşte cu Dumnezeu. Mergând şi întorcându-se de la Universitate, este asaltat de o mulţime de cerşetori care întind mîna. Este un impact şocant cu mizeria şi rămâne tulburat.
«A TRĂI CA ŞI SĂRACII PENTRU A-I ÎNŢELEGE PE CEI SĂRACI»
Dar sărăcia nu o întâlneşte numai pe stradă. Abatele Tronson vrea ca seminariştii săi (aproape toţi din familii nobile) s-o simtă pe pielea lor. Ei trebuie să măture casa, să spele vasele şi farfuriile, să se gândească la curăţenie. «E nevoie să trăieşti ca şi săracii pentru a înţelege pe cei săraci», a spus Vincenţiu de Paul.
Timp de 18 luni pe care le petrece în seminar, Jean Baptiste poate să-şi facă un tablou complet asupra vieţii pe care o duc copiii poporului. Duminica, împreună cu alţi prieteni de ai săi, străbate străzile cartierului în căutare de copii. Îi dibuieşte în străduţe înguste, umede, în case incomode şi nesănătoase. Acei copii au ochii stinşi. Îi atrage ca să se joace, le povesteşte istorii frumoase despre sfinţi iar ei îl ascultă încântaţi. Dar când le pune în faţă vreo broşură ca să citească ei dau din cap. Nu ştiu nici măcar să citească, nici să scrie şi nu au nici o perspectivă de a învăţa.
Există şcoli în oraş, dar numai cu plată. Cei săraci sunt îndepărtaţi: fără capacitatea de a citi, de a scrie, de a socoti, au foarte puţine mijloace spre a-şi apăra drepturile lor.
În seminar se simte urgenţa de a deschide şcoli gratuite spre a duce învăţătura şi celor săraci. Lângă biserica parohială se încearcă deschiderea unei şcoli parohiale cu totul gratuită, cu învăţători plătiţi de către paroh. Dar învăţătorii sunt adesea incapabili de a ţine în frâu acea mulţime neastâmpărată de copii. Şcoala are suişuri şi coborâşuri, perioade de înflorire şi perioade de criză. Jean Baptiste urmăreşte cu interes. Este prima rază de lumină care se deschide asupra misiunii pe care Dumnezeu e pe cale de a i-o încredinţa.
ZILE AMARE
19 iulie 1671. Este una din cele mai triste zile din viaţa lui Jean Baptiste: îi moare mama. După nouă luni, în ziua de 9 aprilie 1672, pe neaşteptate, îi moare şi tatăl. Cei şapte fii ai familiei De La Salle sunt orfani. Jean Baptiste părăseşte imediat seminarul de la Paris şi se reîntoarece la Reims. În calitate de întâiul născut (are numai 20 de ani) trebuie să ia în mână conducerea casei, să se dedice administrării patrimoniului familiei, să se ocupe de fraţii şi surorile mai mici: Jean-Remy, cel mai mic, nu are încă doi ani.
Este o experienţă hotărâtoare pentru Jean Baptiste. De la viaţa «de gândire» trebuie să trecă la viaţa «trăită». Trebuie să înfrunte şi să rezolve probleme însemnate de organizare şi orientare. O lecţie severă care temperează caracterul său şi îl face să devină «adult» în foarte scurt timp.
Este problema preoţiei. Trebuie s-o părăsească după atâţia ani de pregătire? Rude şi prieteni îl împing în această direcţie. Dar vrea să se gândească cu mult calm înainte de a se hotărî. Trecând primele luni, foarte grele, merge să-şi destăinuiască dubiul său unui preot prieten, abatele Nicolas Roland. Are numai treizeci de ani, dar Roland este un înţelept. Şi-a dedicat toată viaţa lui Dumnezeu şi o sfinţenie concretă şi fără şovăire apare în fiecare faptă a sa.
Ascultă cuvintele lui Jean Baptiste, se gândeşte şi apoi spune: «Răspunsul trebuie să ţi-l dea faptele. Dacă ai tăi au nevoie de tine cu adevărat, atunci trebuie să-L cauţi pe Dumnezeu în familia ta. Dacă îţi vei da seama că ei pot merge înainte fără tine, atunci Dumnezeu continuă să te cheme pe calea preoţiei. Nu lua în seamă vorbele pe care le vei auzi în jurul tău».
Cu trecerea zilelor faptele dau răspunsul. Fraţii mai mari au bună reuşită în treburile de familie. Iar el, îndeplinindu-şi toate datoriile de frate mai mare, poate să-şi continuie în siguranţă studiile.
«ŞI ACUM, CE VEI FACE?»
Aprilie 1678. E Sâmbăta Sfântă, ajunul Paştelui. În catedrala din Reims, îmbrăcat în alb, Jean Baptiste se prosternă cu faţa la pământ în faţa altarului. Corul intonează notele maiestoase ale «Litaniei tuturor sfinţilor». Arhiepiscopul Le Tellier invocă unul câte unul preamărind sfinţi ai Bisericii: Petru, Paul, Benedict, Francisc... Apoi îşi pune mâinile pe capul acelui tânăr şi invocă pe Duhul Sfânt ca să vină să întipărească în sufletul său sigiliul preoţiei.
Când se ridică spre a primi îmbrăţişarea episcopului său, Jean Baptiste De La Salle este preot. A devenit un bărbat înalt şi zvelt. Jean Baptiste are fruntea spaţioasă, privirea deschisă şi sinceră. Poartă părul lung, după obiceiul timpului. Ochii albaştri ştiu să surâdă, dar ştiu să exprime şi forţa şi hotărârea.
După o zi, în ziua de Paşti celebrează prima sa liturghie. Sunt alături de el surorile, fraţii şi bătrâna bunică cu faţa largă şi blândă care de mic îl lua în braţe şi-i citea vieţile sfinţilor. Lipseau numai tata şi mama. Îi aminteşte îndelung la «momentul» celor morţi şi i se pare că sunt acolo în aer, asemenea flăcărilor lumânărilor care ard pâlpâind încet.
La prima sa liturghie îl asistă marele său prieten abatele Nicolas Roland. Are faţa palidă şi foarte trasă. La terminarea Liturghiei, pe când Jean Baptiste încă emoţionat îşi dezbracă veşmintele, Nicolas îl recheamă în mod tăios la realitate:
— Şi acum ce vei face?
— Nu ştiu, murmură el, încă nu m-am gândit.
— Ţi-o spun eu – în vocea slabă a lui Nicolas este o forţă mare. – Vei veni să-mi dai o mână de ajutor la Surorile Pruncului Isus. Sunt patru şcoli pentru copilele sărace ameninţate cu închiderea. Trebuie să le ajutăm să meargă înainte. Te aştept mâine dimineaţă.
O ISTORIE CIUDATĂ DESPRE MORŢI
Nobila şi preabogata doamnă Jeanne Maillefer era cunoscută în regiunea Rouen pentru frumuseţea şi vanitatea sa. În saloanele nobilimii se şoptea şi despre ciudăţeniile sale: pusese să i se sculpteze o statuie-manechin cu proporţiile perfecte ale trupului său şi petrecea vremea studiind efectul hainelor sale noi şi a coafurii sofisticate.
Într-o după-amiază mai târziu s-a prezentat la poarta palatului său un zdrenţăros cu o înfăţişare marcată de oboseală şi de foame. Cerea permisiunea să-şi petreacă noaptea la adăpost deoarece simţea că e pe moarte. Însăşi nobila doamnă în persoană l-a alungat scârbită de mirosul lui greu.
Dar un vizitiu a avut milă de dânsul. Fără ca stăpâna să ştie ceva, l-a dus şi l-a culcat pe paie uscate, într-un colţ al grajdului.
În timpul nopţii săracul a murit.
Vizitiul a avut misiunea neplăcută de a o înştiinţa pe stăpână. «Doamna nobilă» a avut aproape o criză isterică: a ţipat, a rupt dantelele, a bătut din picioare, a ameninţat cu concedierea vizitiului şi ţipa ca o obsedată :
— Un mort în casa mea! Nu-l vreau, nu-l vreau! Duceţi-l!
— Trebuie ceva spre a-l îngropa –, a avut vizitiul curajul de a murmura.
Doamna i-a adus primul cearceaf care i-a căzut în mână şi i l-a aruncat.
— Pentru un cerşetor ajunge! Şi acum, afară!
Zdrenţărosul mort pe paie a fost îngropat chiar în aceeaşi zi, înfăşurat numai în acel cearceaf.
Şi iată faptul ciudat care s-a petrecut în ziua următoare. Când doamna De Maillefer s-a dus în sala de prânz a găsit împăturit cu grijă şi depus pe masă un cearceaf. L-a apucat: avea la margine iniţialele sale şi era identic cu acela pe care îl aruncase pentru îngroparea omului sărac.
O nouă criză isterică. Vizitiul şi alţi servitori sunt chemaţi printre ţipete şi ameninţări. Privesc cearceaful. Seamănă exact cu acela folosit la înmormântare, dar toţi jură că nu ştiu cum de se află acolo. Doamna devine palidă, dă ochii peste cap şi cade leşinată.
O idee îi macină mintea din acea zi: «Cerşetorul a refuzat pomana mea făcută cu furie şi mi-a trimis din cealaltă viaţă cearceaful înapoi».
«DUMNEAVOASTRĂ L-AŢI RESPINS PE CRISTOS ÎN PERSOANĂ»
A fost chemat părintele Barre, un sfânt religios cunoscut în toată Normandia deoarece a deschis şcoli pentru săraci. Doamna îi povesteşte tremurând, orice lucru.
— Doamnă, – îi spune franc părintele Barre – eu nu cred aşa de uşor în minuni. Acel cearceaf pe masa dv. de prânz poate să fi fost o glumă macabră făcută de unul dintre servitorii dv. Dar în Evanghelie Cristos a spus că ceea ce facem celor mici, nenorociţilor, o facem Lui. Respingând în mod grosolan acel cerşetor l-aţi respins pe Cristos în persoană. Cearceaf sau nu cearşaf, este acum ceasul ca dv să vă schimbaţi viaţa, dacă nu voiţi ca Dumnezeu să vă judece cu o mare severitate.
— Şi ce trebuie să fac?
— Priviţi împrejur. Este atâta mizerie că-ţi vine să plângi. Iar dv. risipiţi banii în haine şi peruci. Sunt sute de copile şi de copii pe străzi fără şcoală care învaţă să fure şi să facă rău.
— Părinte, vă rog să-mi prezentaţi un program precis. Nu vă voi dezamăgi.
— Sper ca nici Dumnezeu să nu rămână dezamăgit de dv., doamnă.
Părintele Barre prezintă în scurt timp planul său, iar doamna Maillefer îl primeşte. Şcoli gratuite sunt deschise la periferia oraşului Rouen. La Paris, pe strada Saint Maurice este creat un “noviciat” pentru surorile–învăţătoare care înţeleg să-şi închine viaţa la şcolile copilelor sărace. Părintele Barre le dă lor numele de «Surorile Pruncului Isus».
An după an ies din noviciat surori-învăţătoare care merg să deschidă şcoli gratuite în principalele oraşe ale Franţei.
Familia doamnei De Maillefer este originară din Reims şi ea îl roagă într-o zi pe părintele Barre a se gândi şi la acel oraş. Părintele intră în legătură cu abatele Nicolas Roland. Trimite acolo patru surori. Ele găsesc acolo o casă pentru a locui şi patru şcoli de pus în funcţie în cartierele cele mai sărace ale oraşului Reims.
Nicolas Roland totuşi nu a reuşit să obţină aprobarea acţiunii sale cele noi de la Consiliul Comunal: «Operele religioase sunt prea multe – se declară la municipiu –, bugetul nu poate face faţă la cererea de noi ajutoare». Roland explică că acele surori sunt cu totul deosebite de toate celelalte: au venit nu pentru a deschide colegii pentru nobili sau pentru burghezi, dar pentru lumea săracă. Dacă nu primesc un ajutor trebuie să meargă să ceară ajutor pentru a supravieţui.
Nu se poate face nimic. Unica persoană care ar putea interveni cu autoritate spre a schimba părerea administraţiei orăşeneşti este puternicul arhiepiscop Le Tellier. Dar din păcate el este unul dintre acei episcopi care locuiesc mai mult la curtea lui Ludovic al XIV-lea decât în diecezele lor. De exemplu acea iarnă a petrecut-o aproape în întregime la Versailles.
CINSPREZECE MINUTE CARE COSTĂ O VIAŢĂ
Abatele Roland care trebuia să vorbească cu dânsul a făcut anticameră în mod neîntrerupt de la finele lui noiembrie 1677 până la începutul lui aprilie. Nevoind să-şi piardă locul în lungul şir de petiţionari, timp de patru luni a petrecut dimineţile în anticamera rece arhiepiscopală. Se hrănea cu pâinea adusă în buzunar, se ghemuia într-un colţ şi aştepta.
Acele îndelungate aşteptări în frig, i-au provocat o tuse convulsivă care i-a distrus plămânii. Faţa îi este foarte trasă iar la ochi are cearcăne negre.
De abia la sfârşitul lui aprilie arhiepiscopul Le Tellier are timp de a-l primi pe abatele încăpăţânat. Într-o explozie şi alta de tusă Roland imploră intervenţia pentru supravieţuirea surorilor celor săraci. Arhiepiscopul promite că se va interesa de această problemă. Cinsprezece minute şi Nicolas Roland este iarăşi la uşă. Acele cinsprezece minute l-au costat patru luni de aşteptare şi îl vor costa viaţa.
După puţine zile, la 10 aprilie, asistă la prima liturghie a prietenului său Jean Baptiste şi îl cheamă să-i dea o mână de ajutor. Este unul dintre cele din urmă lucruri pe care le mai poate face: după şaptesprezece zile o hemoragie violentă îi curmă firul vieţii la 35 de ani.
În testamentul său, îl numeşte pe canonicul De La Salle drept moştenitor al operei sale şi îl roagă să facă tot posibilul pentru ca şcolile pentru fetele sărace să nu fie silite să se închidă.
Adversarii şcolilor gratuite pentru cei săraci sunt învăţătorii care învaţă în «micile şcoli» unde se intră plătind o pensiune, la fel şi «maeştrii jelbari» până în urmă cu câţiva ani învăţători de caligrafie iar acum (înlocuiţi de răspândirea presei), angajaţi pe lângă familiile particulare ca îndrumători sau angajaţi în şcolile particulare cu plată.
MII DE FETE SĂRACE
Jean Baptiste se dedică cu energie la opera lăsată pe jumătate de Roland. Arhiepiscopului şi administratorilor comunali le adresează un tablou real al situaţiei copiilor:
«Meseriaşii şi săracii îşi lasă fiii în stare de părăsire până la momentul în care ei pot fi angajaţi la vreo muncă. Aşezămintele unde munca este organizată reţin oamenii departe de casă aproape toată ziua, cu orare şi salarii neplăcute adeseori. Chiar şi mamele fac adesea munci în afara casei. În felul acesta fiii trăiesc pe străzi în mici grupuri până la vârsta suficientă pentru a lucra.
Această tristă situaţie se poate remedia doar prin mijlocul şcolilor creştine în care se învaţă gratuit şi numai pentru slava lui Dumnezeu. Aici elevii pot rămâne toată ziua: învaţă să citească, să scrie şi învaţă primele forme rudimentare ale religiei».
Încheie cu aceste cuvinte dramatice: «Refuzul de a continua şcolile unde sunt educate mai multe mii de fete sărace înseamnă a ne face responsabili de rătăcirea lor. Este o ruşine, o dezonoare şi o tristă responsabilitate pentru apărătorii binelui public».
Autorităţile cedează. Arhiepiscopul răspunde prin cuvinte de laudă pentru dispărutul abate Roland şi-l asigură că va cere aprobarea chiar de la însuşi regele Ludovic al XIV-lea care va face opera invulnerabilă.
Aprobarea oficială de la rege ajunge la 17 februarie 1679.
Jean Baptiste crede că viitorul său va fi de-acum legat pentru totdeauna de această operă. În schimb, de abia sosită aprobarea regală, arhiepiscopul numeşte un alt preot «superior peste şcolile Pruncului Isus». Domnul nu-l cheamă pe canonicul La Salle la şcolile feminine.
După treizeci de zile, într-o dimineaţă de martie, Jean Baptiste se duce să celebreze liturghia la Surorile Pruncului Isus (unde este mereu bine primit). Pe pragul casei, în aşteptare ca cineva să-i deschidă uşa, stă un domn de vreo cincizeci de ani, cu un surâs timid şi blând şi un băieţaş de vreo cincisprezece ani. Acel domn este Adrien Nyel. Ajutat de doamna De Maillefer a deschis o şcoală pentru copii săraci la Rouen. Acum el vine la Reims cu două scrisori de la doamna Maillefer. Una este îndreptată către superioara sora Francisca Duval, iar a doua este pentru canonicul La Salle.
În ele nobila doamnă îşi arată mulţumirea pentru binele pe care surorile îl fac pentru fetele din Reims, dar regretă că nu se face nimic pentru băieţi. Pentru aceasta îl trimite pe maestrul Niel şi un ajutor de al său. Cere canonului să-i dea o mână de ajutor ca să deschidă prima şcoală pentru băieţi. De banii necesari se va gândi ea de la Rouen.
Jean Baptiste întinde mâna maestrului Nyel şi ajutantului.
— Voi fi fericit de a mă pune la dispoziţia dv. pentru o lucrare aşa de importantă.
Acum Nyel va trebui să meargă să se găzduiască la abatele Dubois, un frate al doamnei Maillefer care locuieşte la Reims. Dar De La Salle îi zice:
— Dacă primeşti sfatul meu, e mai bine să nu mergi la abatele Dubois. El este prietenul multor maeştri care învaţă în «micile şcoli». Îndată ce vor afla de sosirea dv. vor porni un război de frică să nu li se risipească şcolarii lor. În acest caz, a deschide şcoala va fi foarte greu. Veniţi să locuiţi în casa mea.
În zilele următoare canonicul La Salle se apucă de lucru cu calm şi tenacitate. Se apropie de autorităţi, le vorbeşte despre condiţiile dezastruoase ale copiilor părăsiţi pe străzile din Reims, propune deschiderea unei prime şcoli «experimentale». În trei săptămâni reuşeşte să obţină consimţământul tuturor.
CARICATURI DE MAEŞTRI
15 aprilie 1679. Parohul din Saint Maurice, într-un cartier populat de oameni săraci, încredinţează maestrului Nyel direcţiunea unei şcoli gratuite pentru băieţi. Clasa este arhiplină chiar din prima zi.
E ca un semnal de plecare. Toţi îşi dau seama pe neaşteptate de urgenţa de a dechide şcoli. O doamnă bogată din Reims îi comunică lui La Salle şi lui Nyel că e gata de a finanţa o şcoală pentru copiii săraci din cartierul său. O urmează şi altele. În interval de trei luni sunt deschise trei şcoli, pentru care învăţătorii... trebuie să fie oarecum improvizaţi.
Aceasta este problema grea care i se prezintă lui La Salle: unde să găsească învăţători? Cei care se învârtesc în căutarea unui post şi a unui salariu, în cea mai mare parte a cazurilor, sunt nişte caricaturi de maeştri. Nu ştiu nimic de felul cum să trateze copii. Au studiat minimul necesar ca să citească, să scrie şi să socotească. S-au resemnat a face acea meserie deoarece n-au găsit un post în administraţia de stat sau în comerţ.
Parohul de la Saint Maurice i-a găzduit la început pe maieştrii şcolii noi în casa sa. Dar acea lume grosolană, gălăgioasă, adesea ameţită l-a făcut să-şi piardă răbdarea. Vrea să se descotorosească de ei cu orice preţ. Jean Baptiste, la Crăciun în 1679, aduce pe maeştrii într-o casă vecină cu a sa. Caută să le dea lor un regulament, merge des să petreacă câteva ore cu dânşii, discută.
Şi în aceste discuţii începe să iasă la iveală contrastul de fond dintre canonicul La Salle şi maeştrii din acel timp. Jean Baptiste este călăuzit de acele convingeri care vor face din el iniţiatorul unei pedagogii noi (ştiinţa şi arta de a educa copiii), o manieră deosebită de a-i înţelege şi trata pe copii.
Pentru acei maeştri (şi pentru cea mai mare parte dintre colegii lor), copilul este mai mult un animăluţ de domesticit decât o persoană prevăzută cu drepturi şi datorii. Lăsat de capul lui, era ideea în acel timp, copilul nu poate să săvârşească decât rău. Ca atare e nevoie “de a-i pune hăţuri la gât” a-l trage în sus cu o severitate riguroasă, de a ţipa şi a-l bate.
Pentru canonicul La Salle copilul este cu totul altceva: o persoană care trebuie formată, o vioiciune nevinovată de păzit, un fiu al lui Dumnezeu ce trebuie respectat şi iubit. Copilul nu este disperarea educatorului, ci «speranţa, bucuria, motivul gloriei sale».
Jean Baptiste vrea ca Nyel să se intereseze a forma maeştri: şcolile devin aproape nefolositoare dacă ei sunt ignoranţi şi grosolani. Dar Nyel nu o înţelege: entuziasmul său îl mână să întemeieze oriunde şcoli noi, dar nu are autoritatea nici perseverenţa de a deveni «maestru al maeştrilor». La Salle e preocupat: dacă nu se rezolvă această problemă, şcolile vor fi un foc de paie care se va stinge repede.
Se duce la părintele Barre, îi expune situaţia şi îl întreabă:
— Cui trebuie să încredinţez formarea maeştrilor?
— Nimănui – răspunde hotărât părintele – tu însuţi trebuie să-i formezi. Aceasta este misiunea pe care ţi-o încredinţează Dumnezeu. Îi găzduieşti în casa ta, formezi cu ei o familie şi să fii hotărât a-i îndrepta pe aceia care nu se adaptează. Maeştrii voştri trebuie să-L slujească pe Cristos prezent în persoana săracilor. Cristos nu poate fi slujit cu nişte deşeuri.
Jean Baptiste rămâne surprins de aceste cuvinte, dar ascultă. Dacă aceasta este voinţa lui Dumnezeu, o va urma cu orice preţ.
În iunie 1680 maeştrii intră ca oaspeţi în palatul familiei La Salle. Jean Baptiste îi aşează la masa sa, trăieşte cu dânşii, le perfecţionează instrucţiunea lor, îi încurajează să fie mereu mai demni de misiunea la care sunt dăruiţi. În felul acesta zi de zi el devine animatorul şi susţinătorul lor.
1681. Nyel se îndepărtează. El urmează chemarea sa de «semănător» entuziast şi se duce să întemeieze noi şcoli pentru săracii din oraşul Guise. Acum toată povara de a urmări şcolile din Reims e pe spatele canonicului La Salle. Şi se ridică o mare furtună. Fraţii şi rudele au primit fără plăcere intrarea în palatul lor a acestor maeştri grosolani. Ei s-au adaptat crezând că e vorba de o soluţie provizorie. Dar cu cât trece timpul cu atât se arată ostili faţă de Jean Baptiste. Ei insistă ca el să îndepărteze acea lume care nu are nimic a face cu familia lor.
24 Iunie 1682. La Salle acceptă ca să iasă din palat maeştrii, dar pleacă şi el odată cu dânşii. A închiriat o casă sărăcăcioasă în Rue Neuve şi acolo se transferă cu maeştrii săi. Data de 24 iunie este şi astăzi amintită de «Fraţii Şcolilor Creştine» ca ziua naşterii lor.
În 1680 Ludovic al XIV-lea, după ce şi-a întărit armata sa până a o face să fie cea mai puternică din Europa, a reînceput războiul. An de an provinciile din Nord sunt răscolite de ale sale «acţiuni de comando» care voiesc să mărească teritoriul Franţei în dauna statelor învecinate.
Trecerea de trupe înarmate, bătălii improvizate… Din satele devastate, incendiate, grupuri de familii şi de oameni risipiţi se pun în mişcare din nou spre oraşe.
Ordine severe au fost date de către autorităţi spre a opri aceste «valuri de mizerie». Companii armate de poliţie la porţile oraşelor nu ezită a trage asupra acelor mizerabili în mers. Dar de cele mai multe ori este mulţimea zdrenţăroşilor care răstoarnă barajele poliţiei şi lărgesc străzile şi pieţele cu mizeria lor.
Se instalează în faţa bisericilor, a teatrelor, a palatelor, a şcolilor. Cu glas tare cer pomană, uneori înconjoară trecătorii în mod ameninţător.
Şi reîncepe tristul negoţ cu copii abandonaţi care sunt vânduţi şi cumpăraţi pentru a-i face mici schilozi să trezească mai mult mila oamenilor.
În casa din Rue Neuve la Reims tinerii maeştri care trăiesc la familia La Salle sunt vreo douăzeci. Comunitatea se organizează cu un stil de viaţă religioasă. Se întâlnesc seara la sfârşitul şcolii, iau cina împreună şi îşi dedică orele dinainte de culcare rugăciunii, studiului, pregătirii pentru şcoală.
Unii nu rezistă la această viaţă «de călugări» şi pleacă. Dar alţi tineri maeştri formaţi în comunitate pleacă să întemeieze şcoli noi la Rethel, la Laon, la Guise.
Sărăcia devine din lună în lună tot mai mare pentru toţi. În 1684 războiul şi foametea au distrus recolta, străzile sunt mai pline ca niciodată de cerşetori. Jean Baptiste recomandă la ai săi încredere în Dumnezeu: «Să continuăm a-i ajuta pe săraci şi Providenţa nu ne va părăsi».
Cu toate acestea, câţiva tineri maeştri sunt neliniştiţi cu privire la viitorul lor. Ar putea găsi slujbe bune pe la familiile nobile ca perceptori. Să continue să facă şcoală la cei săraci înseamnă pentru ei a închide orice posibilitate de carieră.
CUVINTE BICIUITOARE
Într-o seară, Jean Baptiste, în momentul de rugăciune, citeşte şi comentează la ai săi un pasaj din Evanghelia după Matei: «A spus Domnul: Nu vă îngrijiţi prea mult de viaţa pământească pentru ceea ce veţi mânca şi veţi bea, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca. Priviţi păsările cerului: ele nu seamănă, nu seceră, nu adună recolte în hambare şi totuşi Tatăl vostru care este în ceruri le hrăneşte. Voi oare nu sunteţi mai de preţ decât ele? De aceea, nu vă preocupaţi prea mult de ziua de mâine».
— Da, desigur – zice cu voce joasă unul din cei mai tineri – acesta este cuvântul lui Dumnezeu. Dar cum poate să-l înţeleagă şi să-l înveţe unul ca dânsul? El e bogat, are palate şi venituri care îl asigură împotriva oricărui lucru neprevăzut.
Acele cuvinte sunt ca o lovitură de bici. Canonicul La Salle înţelege că sunt adevărate. Cum poate să-i încurajeze pe ucenicii săi să se încreadă în Providenţă dacă nu renunţă el primul la bogăţiile sale?
În timpul care urmează vinde tot ceea ce îi aparţine. Cu ajutorul maeştrilor săi împarte tot venitul la săraci, cu precauţie şi fără a face zarvă. La copiii mai săraci din şcoală le încredinţează sume de bani ca să ducă la părinţi. Duc ajutoare la familiile nevoiaşe cărora le este ruşine să arate în public sărăcia lor. Pregătesc hrană caldă pentru şirurile lungi de cerşetori care umblă prin oraş.
Jean Baptiste renunţă şi la canonicat. Nu vrea să aibă un salariu fix.
ÎN RÂND CU CEI SĂRĂCI
Când chiar nu a mai avut nimic, părintele La Salle (aşa îl vom numi de acum), a voit să încerce pe propria-i piele umilirea celor săraci: pentru mai multe zile a mers să cerşească împreună cu cei nenorociţi, aşezându-se în şir cu dânşii. A trăit cu pâine şi apă căpătate din pomană.
Acum putea vorbi despre sărăcie fără a se înroşi. El putea să-i invite pe maeştrii săi să se dedice cu mai multă generozitate Domnului.
În luna aprilie a adunat în jurul său grupul celor mai angajaţi şi le-a propus să-şi consacre viaţa pentru cei săraci făcând vot Domnului de a trăi în ascultare, sărăcie şi castitate. Vor renunţa să-şi formeze o familie proprie, pământească, trăind împreună considerând ca fii spirituali copiii săraci pe care îi vor primi în şcolile lor.
Se vor gândi în mod serios la aceasta într-o reculegere spirituală care a durat 18 zile.
La 3 iunie au pronunţat în prezenţa lui Dumnezeu, făgăduind solemn, de a trăi în ascultare, sărăcie şi curăţie. Apoi au mers pe jos până la Sanctuarul Madonei din Liesse ca să ceară puterea de a trăi aşa cum promiseseră.
24 iunie 1682 văzuse naşterea primei comunităţi a „Fraţilor Şcolilor Creştine.” Ziua de 3 iunie 1686 vede prima lor consacrare în slujba Domnului.
Iarna din 1685 este foarte aspră. Primarul din Reims care vede în fiecare dimineaţă pe maeştri mergând în grabă spre şcolile lor prin ploaie şi zăpadă, dăruieşte fiecăruia o pelerină groasă, aceeaşi pe care o poartă pe spate ţăranii din Champagne. Astfel din sărăcie şi pomană se naşte uniforma oficială a Fraţilor.
Jean Baptiste De La Salle a ales pentru sine cămăruţa cea mai incomodă tocmai sub acoperiş, unde în fiecare dimineaţă, sculându-se, trebuia să fie atent pentru a nu-şi lovi capul de grinzile tavanului. Haina cea mai peticită şi spălăcită era a sa. Dar totuşi simte un oarecare neajuns fiind el singurul preot în această familie de Fraţi toţi egali. Îi este teamă să nu fie acest lucru un privilegiu.
Într-o zi el adună comunitatea şi demisionează din funcţia de superior. Îl roagă pe fratele Henri L’Heureux să primească direcţiunea generală a operelor. Henri e stimat de către toţi şi, luat pe neaşteptate, sfârşeşte prin a accepta.
În zilele următoare, Jean Baptiste înlocuieşte în şcoală un frate obosit, pregăteşte, strânge masa, face serviciile cele mai obositoare. Şi e extrem de mulţumit.
Dar fratele Henri nu e mulţumit de această schimbare rapidă. Îl sesizează pe arhiepiscop şi îi cere părerea. De la arhiepiscopie soseşte prin poştă, într-un termen scurt, o scrisoare care nu poate fi combătută, prin care părintele La Salle e rugat să reia îndată locul său.
MUTAREA LA PARIS
24 februarie 1688. Viaţa părintelui La Salle şi a Fraţilor săi suferă o cotitură adâncă. De la Paris, tocmai de la parohia Saint Suplice unde el alerga pe străzi ca să adune ştrengari, ajunge invitaţia de a conduce şcoala parohială.
Sunt 200 de copii în şcoală. Ocupă un local mare în timpul orelor de şcoală şi consacră restul zilei la lucru într-o fabrică de filatură care este alături. Până acum maestrul lor a fost Monseniorul Compagnon, dar acum bietul om nu mai poate, are nervii zdrobiţi. «Este o babilonie acea şcoală – scrie un martor – Nu există nici un orar şi nici o disciplină».
Părintele La Salle pleacă la începutul lui aprilie la Paris, pe jos, împreună cu cei doi fraţi. Lasă ca director al operelor de la Reims pe fratele Henri.
Capitala Franţei apare celor trei fraţi în toată splendoarea şi în toată mizeria sa. Lângă biserici şi palate mii de zdrenţăroşi duc o viaţă de mizerie neagră.
Sunt găzduiţi la paroh, părintele De La Barmondiere, în Rue Princesse, tocmai lângă şcoala destinată lor.
În ziua următoare, părintele La Salle vede 200 de copii slabi, indisciplinaţi şi prost organizaţi. A început să-i împartă în trei clase, potrivit vârstei şi inteligenţei. A micşorat în mod drastic orele de lucru deoarece copiii erau prea obosiţi. A alcătuit un orar care cuprindea în fiecare zi liturghia şi învăţarea catehismului, lecţii de scris şi de aritmetică, timp pentru lectură şi timp din belşug pentru a se juca în aer liber.
Noua metodă şi bunătatea celor trei fraţi au produs un fel de miracol: acei ştrengari s-au transformat şi s-au ataşat de educatorii lor.
Vestea despre transformarea de la şcoală s-a răspândit repede şi elevii creşteau ca număr. Părintele La Salle a fost rugat să deschidă noi clase. A trebuit să cheme întăriri de la Reims. A chemat fraţii cei mai bine pregătiţi printre care şi fratele Henri: de fapt prevedea că la Paris Congregaţia Fraţilor va avea o dezvoltare mare şi hotărâtoare.
Prevederea era exactă, dar incompletă. Jean Baptiste nu ştia că asupra lor se va abate o mare furtună.
SCÂNTEIA ŞI MARELE INCENDIU
Monseniorul Compagnon a lăsat să sară prima scânteie. Uimit de succesele Fraţilor, acest sărman domn s-a gândit să se răzbune răspândind calomnii împotriva lor. Povestea lucruri incredibile, îi zugrăvea ca oameni lacomi şi imorali. Amănuntele faptelor erau aşa de precise încât unii l-au crezut. Parohul a fost atât de tulburat încât a hotărât să-i concedieze fără preaviz pe fraţi.
Părintele La Salle a fost înştiinţat despre calomnii de către unii din prieteni. Mai înainte de a fi chemat, s-a dus el însuşi la paroh spre a-l anunţa că se retrage. Părintele La Barmondiere se aştepta să se găsească în faţa unui om speriat sau dezgustat de calomnii şi gata de a contraataca. În schimb, îl vede senin şi liniştit şi a înţeles că se găsea în faţa unui om al lui Dumnezeu. L-a privit cu simpatie şi i-a zis: «Vă rog aşteptaţi, nu părăsiţi încă această şcoală».
În puţine zile, cuvintele puse în circulaţie de Monseniorul Compagnon s-au dovedit lipsite de orice fundament. Parohul din Saint Suplice a fost fericit să repare răul făcut deschizând pentru Fraţi o nouă şcoală în Rue de Bac. Şi aceasta a fost umplută de copii în câteva zile.
Dar ofensiva lui Compagnon nu era decât prima scânteie a unui mare incendiu.
«Maeştrii jelbari» din capitală erau uniţi într-un sindicat puternic şi apărau cu dinţii strânşi dreptul lor de a învăţa cu plată.
«Maeştrii jelbari» pornesc atacul împotriva Fraţilor în 1690. Aflând că în acea şcoală în Rue de Bac au fost primiţi şi copii din familii nu tocmai sărace, organizează o demonstraţie zgomotoasă pe străzile Parisului. Strigau că este o ruşine ca nişte fraţi să le răpească lor pâinea. Apoi de la cuvinte trec la fapte. Se duc în Rue de Bac, dau năvală în şcoală. Strică şi aruncă în stradă pe ferestre bănci şi catedre. Apoi merg la tribunal şi fac o declaraţie obişniută împotriva Fraţilor cu cererea de a fi închise şcolile lor.
Părintele La Salle are o mare scârbă de procese. Să se judece pentru dreptate îi creează o mare indispoziţie. Dar aici e vorba despre drepturile săracilor şi se face apel la Parlamentul din Paris.
Nu face apel la sprijinul prietenilor cu influenţă, deşi la Paris are mulţi. Împreună cu Fraţii se duce în pelerinaj la Sanctuarul Madonei din Aubervilliers. Îi încredinţează ei grija copiiilor părăsiţi.
Apoi părintele se duce la Parlament şi expune cu calm urgenţa de a strânge de pe străzi copiii şi planul şcolilor sale. Parlamentul respinge denunţul «maeştrilor jelbari».
CEASURI DE AGONIE
Dar greutăţile se înmulţesc.
Moare pe neaşteptate, atacat de o febră foarte mare, fratele Henri L’Heureux pe care părintele La Salle îl socotea deja ca pe succesorul său.
Parohii, unde Fraţii îşi deschiseseră şcolile, voiau să le impună metode de educaţie. Părintele La Salle trebuie să apere cu tărie metoda şcolii sale.
Alte mari dificultaţi provin de la «mişcarea jansenistă» care e pe cale de a frânge în două Biserica din Franţa. Este o concepţie ciudată şi severă despre viaţa creştină. «Dumnezeu acordă mântuirea numai la un mic număr de oameni, prin mijlocul unui har irezistibil – afirmă janseniştii – În faţa lui Dumnezeu se pot ridica ochii numai tremurând; ne putem apropia de împărtăşanie rar şi numai după un examen riguros».
Mişcarea fusese condamnată de Papa Inocenţiu al X-lea ca eretică, dar janseniştii apelaseră la un viitor Conciliu Ecumenic împotrivă papei şi nu s-au dat bătuţi.
Părintele De la Salle pe care acum mulţi îl recunosc şi îl apreciază în Franţa, e ridicat în slavă de jansenişti. Ei sperau ca el să treacă de partea lor. Acesta îşi dă seama de situaţie şi imediat îşi declară fidelitatea sa faţa de Biserica Catolică şi începe a adăuga la semnătura sa, expresia «preot roman». Un atare ataşament dezlănţuie împotriva sa opoziţia multor clerici între care episcopi şi arhiepiscopi.
În 1691 criza ajunge la culme. S-au desfinţat câteva comunităţi. Şase Fraţi tineri au murit din lipsa de hrană şi de osteneală prea mare. Alţi au abandonat. În ultima vreme nici un tânăr n-a mai venit să sporească familia Fraţilor. Congregaţia pare să moară.
Părintele La Salle are o clipă de tulburare: toate aceste nenorociri nu sunt un semn de la Dumnezeu? Nu e mai bine să închidă şcolile şi să lase ca totul să se termine?
Dar nu poate să se resemneze la gândul că vor fi aruncaţi în stradă, în mizerie şi ignoranţă, copiii săi. Dumnezeu nu poate voi acest lucru. Şi atunci reacţionează printr-un act ce pare nebunie: împreună cu alţi doi Fraţi jură înaintea lui Dumnezeu că nu v-a părăsi niciodată şcolile, chiar de va fi silit să ceară pomană din casă în casă pentru a putea trăi.
În acelaşi an săvârseşte un al doilea act de încredere în Dumnezeu: achizionează un grup de case vechi şi dărăpănate în cartierul Vaugirard, la 3 Km de Saint Sulpice. Acolo cheamă şi adună pe Fraţii rămaşi, pentru o pauză de odihnă şi gândire. În acelaşi an sosesc şase tineri care cer să intre în Congregaţia Fraţilor. Este surpriza Domnului după clipe de agonie.
Casa din Vaugirard se transformă în noviciat: de acum înainte vocaţiile tinere nu vor mai lipsi.
Războaiele şi foametea continuă să se producă pe pământul trist al Franţei. De la 1686 la 1697 se duce preasângerosul război împotriva Ligei Augusta care va duce Franţa, Germania şi Olanda pe marginea dezastrului total. În 1700 va începe «războiul de succesiune spaniol», care va dura 14 ani. Va fi pomenită ca o epocă halucinantă, un adevărat «timp al vrăjitoarelor». Domnia îndelungată a «regelui soare» se îndreaptă spre apus într-o mare de sânge şi ruine...
Armatele enorme care străbat Europa jefuiesc în mod sistematic sate şi oraşe, distrug şi incendiază. În urma lor lasă pustiire, foamete şi epidemii.
«Trecerea unei armate – scrie un istoric – era mai păgubitoare prin consecinţele de boli pe care le lăsa în urmă, decât prin distrugerile şi măcelul făcut, care erau totuşi adesea crude până la extrem». Spania, Germania, Elveţia, Ţările de Jos, Italia de Nord, Austria, Franţa de Nord sunt devastate de microbul ciumei şi al holerei.
Armatele sunt adunate dintre oameni din orice ţară şi din orice stare «care nu ştiu nici pentru ce vin, nici pentru ce luptă – scrie un alt istoric – Spre a păstra disciplina este nevoie de ciomag, pedeapsă, brutalitate. Dar în afară se serviciu se bucură de libertate absolută. Deoarece nu primesc salariu, este pe deplin acatualizat principiul că “războiul trăieşte din război”. Fiecare trebuie să se aranjeze spre a trăi din furt, jaf, devastare, socotite de către soldaţi ca obiceiuri normale şi logice. Excesele mercenarilor sunt cu atât mai grave pentru că fiecare duce cu sine femei şi copii, aşa încât o armată de 30–40 de mii de combatanţi este urmată adesea de o mulţime de sute de mii de non-combatanţi, femei, copii, oameni inactivi, vagabonzi, bandiţi. Este îngrozitoare soarta satelor, caselor şi persoanelor asupra cărora se abat trupele.»
SAPA ŞI PENIŢA
La Vaugirard părintele La Salle urmăreşte personal formarea novicilor, tineri care se pregătesc să devină Fraţi. Le aminteşte cuvintele lui Vincenţiu de Paul: «E nevoie să trăieşti ca şi săracii pentru a-i înţelege pe săraci». Vrea ca să simtă sărăcia pe pielea lor.
Cu o pălărie mare pe cap pentru a se feri de soare, cu o haină decolorată, sapă în grădină înconjurat de tineri, mătură, spală, curăţă.
Iernele sunt foarte aspre. În camerele reci, prin mii de găuri pătrunde vântul, ploaia, zăpada.
Hrana este aceea a săracilor cu adevărat: în fiecare dimineaţă un novice pleacă cu un coş mare în spate. Se întoarce cu economiile comunităţii din Rue Princese, Rue du Bac, de la seminar, de la vreo familie înstărită. Sosirea coşului este ora prânzului. Conţinutul său este foarte mic.
În acei ani de reflexie şi de sărăcie părintele La Salle începe să scrie cărţile care vor deveni «structurile de bază» ale congregaţiei sale.
«Regulile comune» fixează fizionomia spirituală a Fraţilor Şcolilor Creştine, la care s-a ajuns încet conturându-se prin încercări, suferinţă, meditare.
«Ghidul şcolilor» este rodul multor ani de experienţă şi a dragostei pe care Jean Baptiste a purtat-o copiilor săraci.
Fixează liniile fundamentale ale «metodei de educaţie» a Fraţilor. Această metodă va însemna o revoluţie totală în şcolile din Franţa şi din Europa. Pedepsele corporale şi sistemele învechite ale «maeştrilor scribălăi» sunt definitiv îngropate. Ia naştere figura maeştrilor educatori care îşi consacră viaţa pentru copilul-persoană, demn de respect şi de o atenţie plină de afecţiune.
Pentru Fraţi scrie şi cărţi gânditoare, mai ales spirituale. Meditaţii asupra misiunii educatorului creştin, o expunere generală asupra misiunii maestrului. El e acela care transmite Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru a-l transmite, el trebuie să fie mai întâi de toate înrădăcinat adânc în sine însuşi: a-l iubi şi a-l realiza. Numai cine îl înţelege poate să-l facă înţeles, numai cine îl iubeşte îl poate face iubit, numai cine îl realizează poate să înveţe a-l realiza. Fraţii sunt religioşi care renunţă la preoţie spre a-şi închina viaţa transmiterii Cuvântului lui Dumnezeu tinerilor din şcoală. «Fraţii sunt educatori creştini». A educa în mod creştin pentru La Salle înseamnă a conduce tinerii la întâlnirea cu Dumnezeu în rugăciune, a-i face să trăiască în prezenţa Sa, a-i dirija ca să-şi pună în El temelia îndatoririi şi a bucuriei.
PRINTRE MICII BANDIŢI DIN CHARTRES
Anii care urmează după fondarea comunităţii din Vaugirard sunt o perioadă bună pentru Fraţi. Din mai multe părţi sunt cereri pentru noi opere.
Părintele La Salle totuşi nu se grăbeşte. Are nevoie de chemări alese şi bine pregătite. Numai când se vede înconjurat de vreo şaizeci de colaboratori bine pregătiţi se gândeşte să-şi lărgească câmpul de activitate.
După ce a deschis două şcoli pentru formarea maeştrilor, se gândeşte la un nou fel de lucrare: şcoli profesionale duminicale. Muncitorii şi tinerii de la 16 la 20 de ani, care nu au putut frecventa şcolile regulate, pot să-şi amelioreze cultura lor şi să pună baze tehnice meseriei lor. În prima şcoală profesională deschisă la Paris s-au adunat 200 de tineri muncitori.
Este prima încercare de «învăţământ profesional». Se va dezvolta în secolele următoare sub formă de «şcoli tehnice», «şcoli de arte şi meserii», «îndrumare profesională», «centre de formare profesională».
La Chartres copiii împărţiţi în bande sunt ciuma cartierelor populare: bătăi, furturi organizate, delincvenţă obişnuită. De cinci ani, Episcopul Mons. Godet, coleg de şcoală şi prieten cu Jean Baptiste, îl bombardează cu cereri pentru ca să-i trimită Fraţi. Părintele La Salle ştie că va fi o acţiune grea şi la 8 iulie 1699 îi trimite şapte Fraţi. În câteva luni munca bine coordonată dă primele roade: leneşii de pe stradă se transformă în copii normali, doritori de a se juca zgomotos şi de a studia cu râvnă pentru a se pregăti pentru viaţă.
Chiar şi Calais cheamă pe Fraţi şi patru dintre dânşii merg să deschidă şcoli pentru fiii marinarilor.
1701. Părintele La Salle împlineşte 50 de ani şi face un gest curajos: trimite doi Fraţi la Roma ca să deschidă o şcoală populară gratuită în oraşul papei. Este o dovadă clară de fidelitate faţă de Biserică şi un pas hotărât spre a duce opera Fraţilor dincolo de frontierele naţionale. Fraţilor Gabriel şi Gerard, care pleacă, le dă toţi banii comunităţii: două sute de franci. În călătoria cea lungă (1200 km.) pe care o vor face, în mare parte pe jos, vor trebui să cerşească din casă în casă pentru a supravieţui.
Deschiderea primei opere în Italia se va arăta providenţială: când Revoluţia Franceză de la sfârşitul secolului va împrăştia pe Fraţi, aşezămintele italiene vor fi acelea care vor salva Fraţii de la o reală distrugere.
ULTIMA PERIOADĂ A VIEŢII
Acum când micul mănunchi de Fraţi s-a înmulţit, părintele La Salle îşi dă seama că începuse pentru dânsul ultima perioadă a vieţii sale. Anii care vor urma vor fi ani de muncă intensivă, de probleme mereu mai grele, de opere care vor înfrunta timpul.
În puţinele pagini care ne rămân nu putem să-l urmărim pas cu pas în ultimii 17 ani ai vieţii. Vom schiţa numai realizările cele mai mari şi suferinţele cele mai arzătoare.
Toamna anului 1702. Împotriva Fraţilor din Paris izbucneşte un război foarte violent. Sub presiunea unui val puternic de calomnii, arhiepiscopul îl destituie pe părintele La Salle din funcţia de Superior. În locul său trimite în casa Fraţilor un preot tânăr şi necunoscut.
Se succed momente dramatice: Fraţii se hotărăsc în masă să părăsească Congregaţia. Părintele La Salle se pune în genunchi în faţa lor, îi roagă să nu scufunde opera pentru copiii săraci. Profitând de ceasul greu, «maeştrii jelbari» îşi reiau ofensiva lor. Poliţia e trimisă să rechiziţioneze şcolile Fraţilor.
Este februarie 1704. Părintele La Salle are 53 de ani. Fruntea îi este acoperită de riduri, părul îi este alb. Marea aventură de a duce cuvântul lui Dumnezeu copiilor străzii este distrusă definitiv. Dar speranţa de a supravieţui este închisă în sigiliul roşu al unei scrisori care ajunge de la Rouen. Este episcopul acelui oraş, Mons. Colbert care invită Fraţii să conducă patru şcoli din oraşul său.
Câţiva Fraţi pleacă, în vreme ce la Paris criza e mereu mai gravă. Primirea la Rouen nu este cea sperată: poporul de jos, pe stradă, râde şi-şi bate joc de acei parizieni care poartă pe spate o haină de ţăran. Dar episcopul îi îmbrăţişează pe fiecare şi îi încurajează: «Şi Cristos a fost dispreţuit, dar pentru aceasta n-a încetat să facă binele».
În câteva luni, şcolile conduse de Fraţi au devenit înfloritoare. Acum lumea nu mai râde la trecerea «hainelor ţărăneşti», ci îi salută cu respect.
Părintele La Salle vine la Rouen. Într-o perioadă de cîteva luni sunt transferate în acel oraş în castelul Saint-Yon, centrul directiv al Congregaţiei şi al noviciatului.
Maestrul primilor şase novici în casa Saint-Yon este fratele Barthelemy, un religios cu o sănătate slabă, dar cu o minte lucidă şi cu un suflet mare şi delicat.
CAVALERI MASCAŢI PENTRU A SECHESTRA UN TÂNĂR DELINCVENT
În închisorile din Rouen sunt băieţi. Poliţia când arestează o bandă de delincvenţi mici îi aruncă la închisoare în aceleaşi celule unde sunt închişi delincvenţii îndârjiţi. Acele celule devin adevărate şcoli de crime. Părintele La Salle află de acest lucru şi cere tribunalului să-i găzduiască pe acei băieţi la Saint-Yon. Îi sunt trimişi.
Aranjează pentru ei ateliere de tâmplărie, prelucrarea fierului, ebenisterie. Pregăteşte de asemenea şi o mare şcoală agricolă.
De la lenevia celulelor, la aer curat, la mesele atelierelor. Este un salt care face bine. Mulţi dintre acei copii ajung în scurt timp cei mai buni meseriaşi. «Cea mai mare parte, – relatează un martor din acea vreme – au reintrat în societate şi au făcut onoare casei din care proveneau dând exemplu de viaţă cinstită».
Părintele La Salle nu a putut să uite întâmplarea tristă şi lipsită de obiectivitate a unuia din acei care trebuiau «corectaţi». Era fiul unui principe, dar de la 17 ani era deja un delincvent. Noaptea fugea din casă şi făcea fapte nebuneşti. Arestat, a fost adus la Saint-Yon şi aici îl întâlneşte pe părintele La Salle. La început râdea de bunătatea sa, dar cerea mereu ca să-i vorbească. Şi într-o zi i-a cerut în mod serios să fie primit printre novici. «E nevoie de consimţământul părinţilor tăi, – i-a răspuns. – Dar între timp, dacă vrei, poţi încerca să trăieşti ca şi dânşii».
Tinerelul fost delincvent a demonstrat cu faptele cât de mult s-a schimbat «înăuntru.» Mătura coridoarele, lucra la bucătărie, făcea treburile cele mai grele şi se oprea mult timp ca să se roage în capelă.
Au plecat scrisori pentru casa sa, dar răspunsurile au fost la început evazive, apoi nu mai ajungeau deloc.
După câteva luni părintele La Salle a scris familiei că în lipsa unui răspuns negativ, ei îl va primi pe tânăr printre novici şi la timpul potrivit va permite să pronunţe voturile.
N-a venit nici o scrisoare. A sosit în schimb o trăsură închisă însoţită de cavaleri mascaţi. L-au înfăşcat pe neaşteptate pe tânăr, l-au împins în trăsură şi au plecat în galop. Familia prefera să aibă un principe delincvent decât să aibă un principe Frate.
După doi ani părintele La Salle a primit o scrisoare scurtă. I se comunicase că tânărul principe a fost atacat de o boală misterioasă şi murise.
IARNA CEA MAI GROZAVĂ PE CARE O AMINTEŞTE FRANŢA
Întreaga Europă este între timp răscolită de «războiul de succesiune la tronul Spaniei».
1704. Armata franceză este grav înfrântă la Hochstadt de către soldaţii Imperiului German, conduşi de Eugeniu de Savoia şi de către englezii Malborough. Francezii sunt siliţi să părăsească Germania.
Mai 1706. Nouă înfrângere înfricoşătoare la Ramillies. Francezii trebuie să părăsească Belgia.
Septembrie 1706. O altă gravă înfrângere sub zidurile oraşului Torino din cauza activităţii armatelor imperiale ale lui Eugenio de Savoia. Părăsind şi Piemontul, francezii trebuie să se apere în patrie.
Încă o înfrângere la Qudenarde în 1708 şi apoi iarna îngrozitoare, poate cea mai groaznică pe care Franţa şi-o aminteşte. Mizeria ajunge la culme. Se moare de foame, de frig, sunt marşuri de înfometaţi şi de şomeri spre palatul regal de la Versailles, izbucnesc revolte disperate, epidemii de sinucideri.
Şi în casa de la Saint-Yon în acea iarnă este o adevărată foamete, care înfrânge curajul şi aduce disperare cu privire la viitor. Părintele La Salle în acele ore de nelinişte şi de îngrijorare repetă: «Domnul să fie binecuvântat», dar se gândeşte serios să închidă şcolile. Fraţii săi nu mai au puterea să urce la catedră, copiii prăpădiţi cer pâine, le clănţănesc dinţii în gură de frig. Pneumonia îşi face drum printre cei mai slabi.
Dar şi acea iarnă îngrozitoare se termină. Primăvara, în ciuda războiului care continua, aduce speranţa.
CĂLĂTORIA LUNGĂ SPRE SUD
Februarie 1711. După ce a încredinţat fratelui Barthelemy direcţiunea Congregaţiei, părintele La Salle pleacă pe jos spre sudul Franţei: vrea să viziteze casele Fraţilor care s-au deschis acolo.
Face un popas lung la Marsilia unde e primit cu respect şi veneraţie. De aici se gândeşte să continue spre Roma. Este deja în port cu sărăcăciosul lui bagaj de mână, când îl ajunge pe chei episcopul mons. Belzunce. Îl roagă: «Rămâneţi aici. E atâta nevoie de dumneavoastră în Franţa».
Străbătând calea aspră a Alpilor, părintele La Salle ajunge la Grenoble. Fraţii lucrează acolo deja de şase ani şi sunt fericiţi să-l primească.
Părintele La Salle este obosit. Cere Fraţilor acordul de a face o reculegere spirituală. Merge să bată la poarta Certosa a Sf. Bruno. Nu-şi dezvăluie numele. Cere celula cea mai izolată şi pentru multe zile se închide în tăcere şi rugăciune.
S-a reîntors spre Nord în august 1714. Era mai îmbătrânit, mai obosit, dar ochii săi deveniseră mai senini, surâzători. Cu umilinţă şi-a reluat postul.
VINEREA SFÂNTĂ A LUI JEAN BAPTISTE DE LA SALLE
Aprilie 1716. Jean Baptiste De La Salle împlineşte 65 de ani. Fraţii îi fac o sărbătoare, unii domni vin de la Paris ca să-i mulţumească pentru binele pe care-l face Franţei. El răspunde prin cuvinte senine dar gânditoare: «Vă mărturisesc, domnilor, că dacă Dumnezeu, arătându-mi binele pe care ar fi putut să-l facă Institutul, mi-ar fi descoperit şi suferinţele şi crucile pe care trebuia să le înfrunt, mi-ar fi lipsit curajul şi nu aş fi îndrăznit să ating nici măcar cu un deget să-mi încep lucrarea».
16 mai 1717. Părintele La Salle a convocat la Saint-Yon pe Fraţii care au cele mai mari răspunderi în Congregaţie şi îi convinge să aleagă un nou superior în vreme ce el este încă în viaţă.
«Noi suntem – spune el – prima Congregaţie în Biserică formată numai din laici. Se poate întâmpla ca la moartea mea autorităţile să impună ca superior un preot, străin de Institut. Acest lucru ar putea aduce mari daune operelor noastre, pentru că el nu ar putea cunoaşte spiritul nostru, nu ar putea să apere metoda noastră. De aceea vă rog: uitaţi-mă pe mine, alegeţi unul dintre voi, cel pe care l-aţi alege în clipa morţii mele».
La alegere, printr-un scrutin secret, a rezultat ca ales Fratele Barthelemy.
Din acel moment, Jean Baptiste De La Salle a fost pentru toţi un umil şi foarte demn exemplu de ascultare. Cerea permisiunea superiorului pentru orice lucru ca un Frate oarecare. Folosea timpul pentru redactarea ultimelor sale cărţi, învăţământul novicilor, rugăciunea pe care o prelungea mereu mai mult. Când sănătatea i-o permitea, cobora în curte printre copiii de şcoală. Îi plăcea să-i vadă în timp ce alergau şi se jucau nepăsători. Pentru ei, el îşi dedicase întreaga sa viaţă.
A murit în după-amiaza de 7 aprilie 1719. Era Vinerea Sfântă. În ultimele clipe Fratele Barthelemy l-a ajutat să murmure rugăciunea pe care Fraţii o învăţaseră de la dânsul s-o recite în fiecare seară: «Marie, Maica lui Dumnezeu, dulce Mamă a Celui care iartă, apără-mă de duşman şi primeşte-mă în ceasul morţii».