Să educăm prin pilde şi povestioare
Fr. Daniel Ciobanu FSC

Capitolul 1. Advent

1. Speranţa
În urmă cu mult timp, în nordul Chinei trăia un bătrân a cărui casă era orientată spre sud. În faţa uşii casei sale se înălţau două vârfuri muntoase: Taihung şi Vangvu. Acestea închiseră accesul spre sud, iar razele soarelui nu puteau ajunge în casa lor. Bătrânul împreună cu fiii săi se apucară serios de treabă: voiau să mute munţii din loc cu lopata. Vecinul lor se uită la ei şi dădu din cap: "Cât de nebuni sunteţi! strigă el. Este absolut imposibil să mutaţi din loc aceşti munţi uriaşi".
Bătrânul zâmbi şi-i zise cu înţelepciune: "Dacă eu mor, vor continua feciorii mei. Când vor muri ei, vor lucra mai departe nepoţii mei. Este adevărat că munţii sunt înalţi, dar la fel de adevărat este că ei nu mai cresc. Puterile noastre însă pot creşte. Cu fiecare lopată de pământ pe care-l îndepărtăm, ne apropiem de ţelul nostru. E mai bine să facem ceva decât să ne plângem că munţii împiedică soarele să vină la noi".
Şi, cu o convingere de nezdruncinat, bătrânul continuă să sape. Acest lucru îl impresionă pe Dumnezeu aşa de mult încât trimise pe pământ doi îngeri care mutară din loc aceşti doi munţi.
2. Bastonul meu
Bastonul meu atârnă de cuier, lângă uşă. Multe bastoane atârnă aici, căci rareori mă întorc dintr-o călătorie fără să-mi aduc un băţ pe care l-am tăiat de undeva pe drum. Atunci când iau unul din nou în mână îmi amintesc de anumite lucruri legate de el sau de împrejurarea pe care am trăit-o.
Bastonul despre care însă vreau să vorbesc a intrat în posesia mea într-un mod ciudat. Nu e o poveste glorioasă. Odată, într-o seară furtunoasă de iarnă, cineva sună la uşă. La această oră am obiceiul să las lumina aprinsă în faţa casei, pentru ca noaptea să nu mi se pară prea aproape de fereastră. Am mers să văd cine era acest musafir întârziat. Vântul îmi smulse clanţa din mână, viscolul suflă zăpada înăuntru. Era o vreme urâtă de tot. Afară, pe trepte, stătea un bătrân. L-am recunoscut. Deseori trecea pe la mine, bătea la uşă şi cerea câte ceva de pomană. Niciodată nu spunea un cuvânt de salut sau de mulţumire; privea la mine cu ochi de beţiv, iar eu îi dădeam ce-mi venea în minte: un colţ de salam sau câţiva bănuţi din buzunar. Pe umăr purta un baston şi de acesta atârna o traistă. Dar ceea ce mă deranja acum era faptul că avea capul descoperit şi avea zăpadă pe creştetul capului. Atunci am luat boneta mea de lână din cuier şi i-am dat-o. Bătrânul se clătină un pic când i-am tras-o peste urechi şi apoi plecă fără să spună nici un cuvânt. Acesta a fost momentul când ar fi trebuit să mă gândesc la cămăruţa mea din spate. Da, dar nu m-am gândit la asta. Pentru un musafir aveam un pat liber, o masă şi un scaun. Era cald şi plăcut în acea odaie. Mai era supă în bucătărie, o bucăţică de pâine şi o jumătate de sticlă de bere la fereastră. În acelaşi timp m-am gândit la casa mea curată şi că acest individ ud, mizerabil şi mirosind a alcool, ar murdări totul. Atunci am închis uşa şi am lăsat afară toată neplăcerea, viscolul, frigul şi toate la un loc.
Două zile mai târziu veni groparul şi-mi arătă un baston - o lucrare măreaţă - sculptat în lemn de nuc. Mânerul forma un cap bărbos şi din noduri ieşeau adevărate feţe, toate cu gurile deschise, ca şi cum ar fi strigat din lemn. "Vreţi să cumpăraţi acest obiect? întrebă omul. Trebuie să-l îngrop pe acest bătrân, pe acest Josef, şi nu are nici un ban pentru înmormântare". Am luat bastonul la un preţ rezonabil. "Să-i faci şi o cruce pe mormânt. Când a murit?", l-am întrebat eu. "De fapt nu a murit, spuse groparul, ci s-a congelat". Atunci mi-am amintit de cele petrecute cu câteva ceasuri mai devreme. Trebuie să mai adaug ceva, numai pentru mine, care nu trebuie să deranjeze pe nimeni: răul pe care-l facem Dumnezeu ni-l va ierta, dar rămâne neiertat binele pe care nu l-am făcut.
3. Deşertul plânge
Într-o veche istorioară din Africa se povesteşte cum un misionar observă de departe acţiunile şi comportamentul unui beduin. Acesta se întindea deseori pe nisip şi, cu urechea lipită de pământ, era parcă într-o poziţie de ascultare atentă. Mirat, misionarul se apropie de el şi-l întrebă: "Ce faci aici?" Beduinul se ridică liniştit şi-i spuse: "Ascult, prietene! Ascult cum plânge deşertul. Ar vrea să fie o grădină".
4. El poate veni azi
Un turist vizită o mică insulă din Italia. Pe această insulă trăia un om, un grădinar, care avea şi meseria de ghid pentru vizitatori. Deodată turistul intră în vorbă cu el şi-l întrebă: "De cât timp sunteţi aici?" "De 24 de ani", răspunse grădinarul. "Şi câţi regi au fost aici în această perioadă?", îl întrebă din nou. "Patru", îi răspunse grădinarul. "Şi când a fost ultima dată?" "În urmă cu 12 ani. Aproape totdeauna sunt singur şi rareori se întâmplă să vină cineva aici în vizită." "Cu toate acestea aveţi o grădină aşa de îngrijită, încât Măria sa regele ar putea veni chiar mâine", îi spuse turistul. Grădinarul zâmbi şi răspunse: "Astăzi, domnule, astăzi!"
5. Christophorus
Într-o legendă se povesteşte cum un om voia să slujească celui mai puternic stăpân din lume. Porni în căutarea lui şi întâlni numaidecât un rege puternic. Cu mare bucurie se puse în slujba lui. Dar în timpul unei călătorii se întâlniră cu un lăutar care cânta foarte frumos. La pronunţarea cuvântului "diavol", omul observă că regele începu să tremure de frică. Şi Phorus, cum se numea acest om, porni la drum în căutarea acestuia, a răului. Intră în serviciul unui şef de tâlhari care cutreierau ţara jefuind şi ucigând. Îl urmă până când şi acesta ocoli o cruce la o intersecţie de drumuri. Acum Phorus şi-a dat seama că trebuie să existe un rege şi mai puternic. Imediat porni în căutarea lui. Întâlnind un pustnic, acesta îl sfătui pe Phorus să-i transporte pe oameni peste râu. Astfel îl va sluji pe cel mai mare stăpân.
Într-o noapte, pe când dormea pe malul râului, auzi o voce de copil care-l chemă: "Phorus, du-mă, te rog, în partea cealaltă a râului!" Se sculă, dar în faţa cortului său nu văzu pe nimeni. Abia la al treilea strigăt zări un copil. Îl aşeză pe umeri şi intră în apă. Povara deveni din ce în ce mai grea, iar apa din ce în ce mai adâncă. Îi era teamă că se îneacă şi credea că întreaga lume se află pe umerii săi. "Mai mult decât lumea, îi spuse copilul, duci pe umeri tăi pe Domnul, creatorul acestei lumi. Sunt Isus Cristos, căruia îi slujeşti acum".
Şi copilul îl împinse sub apă şi-l boteză. Astfel primi Phorus numele de Christophorus, adică purtătorul lui Cristos.
6. A fi lumină
Într-un colţ al lumii persista odată o întunecime densă şi încăpăţânată, cum nu se mai auzise vreodată. Deodată apăru o luminiţă care stătea pur şi simplu şi lumina. Un trecător spuse: "Tu, luminiţo, ai face mai bine dacă ai sta în altă parte şi nu în acest colţ ascuns". "De ce? îl întrebă luminiţa. Eu luminez pentru că sunt lumină, şi pentru că luminez, mă numesc lumină. Nu luminez pentru a mă face vizibilă, ci luminez pentru că îmi face plăcere şi bucurie să fiu lumină". Dar cruda întunecime, scrâşnind din dinţi, atacă cu furie mica luminiţă. Şi cu toate acestea, marea întunecime era neputincioasă în faţa acestei mici lumini.
7. A proteja lumina
Selma Lagerloeff povesteşte în legenda ei "Flacăra luminii" despre un cavaler teuton care în urma unei cruciade victorioase în Ţara Sfântă jurase că va duce în oraşul său, Florenţa, o lumânare nestinsă pe care o va aprinde de la flacăra lumânării de la mormântul sfânt al lui Cristos. Acest plan făcu din el un alt om. Îl transformă dintr-un soldat cuceritor într-unul pacifist. Chiar şi pe drum, când era atacat de tâlhari, nu se apără. Promise să le dea de bunăvoie tot ceea ce doreau, numai dacă nu vor stinge lumânarea sa. Îi luară îmbrăcămintea de zale, armele şi toţi banii, şi-i dădură în schimb un biet catâr cu care să meargă mai departe. După câteva peripeţii periculoase sosi în cele din urmă în oraşul Florenţa, protejând lumânarea de vântul neastâmpărat. Când îl văzură copiii de pe străzile Florenţei, îl considerară nebun şi căutau să-i stingă lumânarea. Doar numai printr-o minune lumânarea nu i se stinse, aşa încât putu să aprindă lumânările de pe altarul catedralei. Când a fost întrebat de cineva, care ca şi el ducea o lumânare aprinsă, ce trebuie să facă pentru ca să nu se stingă, el îi răspunse: "Această luminiţă cere să încetezi a te mai gândi la altceva. Nu ai voie să te simţi nici o clipă în siguranţă. Chiar dacă ai protejat lumina în multe situaţii periculoase, trebuie să fii pregătit întotdeauna, pentru că în clipa în care nu te aştepţi totul poate fi fatal".
8. Putinţa de a aştepta
Într-o istorioară din China se povesteşte că un om pregătise bine ţarina sa, o arase şi o însămânţase. După câteva săptămâni omul se miră de ce seminţele nu încolţesc. În grădina vecinului său totul era verde, la el însă nu. De la o zi la alta nerăbdarea sa creştea. De griji nici nu mai putea dormi. În cele din urmă îi veni o idee ciudată. Alergă la lotul său de pământ şi începu să tragă încet-încet plantele în sus. Aceasta era desigur o muncă migăloasă, dar în sfârşit termină. Spre casă se întâlni cu vecinul său şi-i povesti cum a ajutat el plantele să crească mai repede. Vestea aceasta a stârnit curiozitatea sătenilor. Au alergat cu toţii la ţarină şi au constatat că toate plantele erau veştejite. Mult timp după aceea s-a râs în acel sat despre acest om care nu a putut să aştepte.
9. Fiţi treji!
Într-o veche legendă se povesteşte despre trei ucenici ai diavolilor care au venit într-o zi pe pământ pentru a se forma. Discutau cu Satana, superiorul diavolilor, despre planurile lor, despre ispitirea şi pervertirea oamenilor.
Primul ucenic spuse: "Îi voi învăţa pe oameni că nu există Dumnezeu". Satana îi replică: "Cu această învăţătură nu-i vei câştiga pe mulţi de partea noastră, deoarece cei mai mulţi oameni intuiesc că există Dumnezeu. În inima lor există ceva care-i face să creadă în Dumnezeu. Această înclinaţie n-ai putea s-o îndepărtezi prea uşor din inima lor".
Cel de-al doilea ucenic spuse: "Le voi spune oamenilor că nu există iad şi că pentru păcatele lor nu trebuie să se teamă de pedeapsă". Satana îi replică: "În acest mod cu greu vei putea să ispiteşti pe cineva. Oamenii deştepţi de mult ştiu că există iadul şi că orice faptă rea atrage după sine o pedeapsă corespunzătoare".
În sfârşit, cel de-al treilea ucenic spuse: "Eu îi voi convinge pe oameni să amâne orice activitate şi să creadă că nu există vreun lucru care trebuie făcut imediat". "Mergi la treabă, îi spuse Satana, vei avea succes. Vei înşela mii de oameni şi-i vei câştiga de partea noastră".
10. Trunchiul de ulm
Într-o zi, unui om îi veni în minte o experienţă deosebită:
"Tăiam lemne. Deodată am apucat o lodbă de ulm. De un an de zile, de când a fost retezat, trunchiul a fost manevrat ici-colo de către un tractor, a fost tăiat în bucăţi, aruncat în vagoane, a circulat pe role şi a fost aruncat pe pământ, dar lodba de ulm nu se resemnase. Din el ieşise un vlăstar verde. Am ridicat trunchiul, dar nu am îndrăznit să pun securea la rădăcina vlăstarului. Cum aş fi putut să-l distrug? Ce mult voia să trăiască!"
11. Bătrâna şi vizita lui Dumnezeu
Era odată o bătrână căreia Dumnezeu îi promisese că o va vizita "astăzi". Ea nu se arătă deloc modestă la auzul acestui lucru. Mătură şi şterse praful prin casă, găti bucate delicioase şi pregăti masa. Apoi se aşeză să-l aştepte pe Dumnezeu.
Deodată cineva bătu la uşă. Numaidecât bătrâna sări să-i deschidă uşa, dar când văzu că afară era doar un biet cerşetor spuse: "Nu, pentru Dumnezeu! Du-te unde vrei astăzi. Tocmai îl aştept pe Domnul, nu te pot primi la mine!" Şi-l lăsă pe cerşetor să plece cu mâna goală. După câtva timp bătu din nou cineva la uşă. Acum bătrâna deschise uşa mai repede decât prima dată. Dar pe cine văzu ea afară? Pe nimeni altul decât un bătrân zdrenţăros. "Astăzi îl aştept pe Dumnezeu. Nu mă pot ocupa de tine", spuse ea şi-i închise uşa în nas. După câteva ore mai bătu cineva. Când bătrâna se repezi să-i deschidă, văzu din nou un cerşetor slab şi zgribulit care o rugă insistent să-i dea un colţ de pâine şi un loc de dormit sub acoperişul casei ei. "Hai, lasă-mă în pace! Îl aştept pe Dumnezeu! Nu te pot primi la mine!" Şi bătrânul trebui să meargă mai departe, iar bătrâna se puse din nou să aştepte.
Timpul trecea oră după oră. Se făcu seară şi Dumnezeu încă nu venise. Bătrâna deveni din ce în ce mai îngrijorată. "Unde o fi rămas Dumnezeu? Sau unde s-o fi rătăcit?" În cele din urmă bătrâna se duse la culcare şi imediat adormi. Dumnezeu îi apăru bătrânei în vis şi-i spuse: "De trei ori am bătut astăzi la uşa casei tale şi de trei ori m-ai refuzat".
12. Povestea pruncului din lemn
Când s-a terminat ora de cateheză, trei copii au rămas în sală şi şi-au pus o întrebare: "Suntem foarte aproape de Crăciun. Ce am putea face împreună?" S-au gândit şi au luat o hotărâre: "Vom aranja ieslea de la parohie".
S-au dus acolo şi au cerut nişte statuete ce erau păstrate cu grijă în turnul bisericii.
Când au deschis cutiile, au avut o mare surpriză: Toate statuile erau mulate în lut şi frumos pictate. Toate în afară de una: imaginea pruncului era din lemn cioplit greoi. "Nu putem pune asta în iesle. Trebuie să căutăm un prunc mai drăguţ!", au spus ei.
Atunci clopotarul le-a zis:" Aveţi răbdare! Vă voi povesti ceva frumos despre pruncul din lemn.
Figurina aceasta o păstrăm cu veneraţie şi o punem în fiecare an lângă altar în ziua de Crăciun. Facem asta datorită unui fapt ce s-a întâmplat la noi cu mulţi ani în urmă. A fost în copilăria mea. Atunci eram ministrant la parohie. În satul nostru locuia un om, pe nume Vasile. Era un bărbat vesel şi prietenos, dar făcea lucruri ciudate. Mulţi spuneau că îi lipsea o doagă. Alţii îl considerau cu totul prost. Şi aproape toţi făceau haz de purtarea lui.
Erau şi oameni care profitau de el. După multe ore de muncă grea îi dădeau doar câţiva bănuţi. La bâlciuri şi serbări, mulţi îl invitau să bea. Ştiau că îi plăcea vinul şi că i se urca uşor la cap. Atunci Vasile vorbea caraghios şi făcea multe prostii. Şi sătenii râdeau pe seama lui.
Odată, cu două zile înainte de Crăciun, mulţi copii s-au dus al parohie pentru a pregăti ieslea, aşa cum aţi făcut şi voi. Cu ei a mers şi Vasile. Din neatenţia unui copil a căzut statueta pruncului. S-a distrus rău de tot şi era greu de reparat.
Atunci parohul i-a cerut unui credincios, care avea singura maşină din sat, să se ducă repede în oraş pentru a cumpăra o altă statuetă. Dar Vasile, care a văzut ce se întâmplase, a plecat tăcut la el acasă. Şi după patru ore s-a întors la parohie cu acest prunc din lemn pe care îl vedeţi astăzi. Parohul nu aştepta vizita lui Vasile. I-a mulţumit pentru treabă, dar a adăugat că nu trebuia să se îngrijoreze, deoarece vor aduce din oraş altă statuetă mai frumoasă decât cea distrusă. Vasile a înţeles că pruncul din lemn nu prea îi plăcuse parohului. Şi a plecat cu capul plecat.
Statueta nouă a ajuns la timp. Lângă altar, ieslea era minunată. După liturghie, copiii s-au apropiat să se închine pruncului. Cu toţii au cântat colinde şi apoi s-au dus la casele lor să continue serbarea de Crăciun. Dar Vasile n-a fost văzut în aceea noapte. Şi nici în ziua următoare. Vecinii, foarte surprinşi, au mers la el şi au bătut la uşă. Neprimind nici un răspuns, au intrat în casa lui împreună cu parohul. Atunci l-au văzut pe Vasile aşezat pe un scaun, ca adormit, îmbrăţişând pruncul din lemn. L-au scuturat, dar Vasile nu s-a trezit.
În anul acela, zilele de Crăciun au fost triste pentru toţi. La predica de înmormântare, parohul a explicat ceea ce se întâmplase cu pruncul din lemn. Şi a adăugat că, pentru Isus, persoanele mai sărace şi simple sunt cele mai iubite. Vasile, cel luat în râs şi desconsiderat de toţi, cel care nu a fost băgat în seamă nici în ajunul Crăciunului, a fost cel preferat de Isus, care l-a dus la el în Noaptea sfântă.
Şi ca amintire a acestei învăţături, parohul şi credincioşii au promis că în fiecare an vor expune în biserică pruncul din lemn al lui Vasile, în timpul Crăciunului".
13. A privi dincolo de orizont
Un misionar protestant lucra de mult timp deja cu negrii din Papua. La traducerea Bibliei în limba băştinaşilor nu găsea expresia potrivită pentru cuvântul "speranţă". Căută mult timp acest concept, până când într-o zi chiar propriul său fiu trebuia să fie înmormântat. Un papuaş, care văzu cum tatăl îl înmormânta pe fiul său, spuse misionarului: "Observ că nici măcar nu plângi". "De ce să plâng? răspunse misionarul. Ne vom revedea în curând. Fiul meu se află la Dumnezeu". Şi tânărul îi mai spuse: "Da, am auzit că voi, creştinii, priviţi dincolo de orizont".
"A privi dincolo de orizont", da, acum misionarul ştia cum trebuia tradus cuvântul "speranţă".
14. Chipul creştinului în Advent
"Aşteptaţi aici, vă rog!", i-am spus orbului, lăsându-l singur la un colţ al gării oraşului, ferit de circulaţie. Voiam să-l scutesc de a merge la ghişeul de bilete sau de informaţii, la panoul cu mersul trenurilor şi la poştă. Întorcându-mă, l-am văzut de departe stând în picioare. În timp ce unii îl întărâtau, un copil se uita holbat la el, un cărucior de bagaje trecea pe lângă el, făcând o curbă periculoasă, şi un vânzător de ziare, după ce îi prezentase oferta, plecă ruşinat de la el. Orbul stătea nespus de liniştit. A trebuit să rămân şi eu câteva clipe pe loc. A trebuit să-i privesc faţa. Mi se părea că paşii din jurul său, vocile necunoscute şi gălăgia forfotei din gară n-aveau pentru el nici o însemnătate. El aştepta, iar aceasta era o aşteptare răbdătoare, încrezătoare şi reculeasă. Pe faţa lui nu se putea citi nici cea mai mică îndoială că eu n-aş mai reveni. Se putea vedea o rază minunată de bucurie anticipată. Credea că va fi luat din nou de mână. Cu greu am scăpat de imaginea impresionantă a acestui chip în aşteptare, cu ochii acoperiţi de pleoape. În acel moment am descoperit că aşa trebuie să arate chipul creştinului în Advent.
15. Să fi fost oare pruncul Isus?
A fost odată o femeie foarte bună care, de Crăciun, obişnuia să împartă cu multă plăcere copiilor săraci diferite dulciuri. Cu mult timp înainte de sărbătoarea Crăciunului începuse să facă prăjituri la cuptor, pentru a le împărţi apoi în faţa ieslei din biserică. Când termină de gătit, un miros îmbietor umplu casa şi se răspândi până în stradă. Prăjiturile stăteau frumos aranjate pe masă. Când le privea, femeia se umplea de bucurie şi mândrie.
Deodată însă se auziră nişte lovituri în uşă. În faţa uşii stătea un copil străin şi privea parcă vrând să ceară ceva. "Vreţi să-mi daţi o prăjitură?", o rugă el pe femeie. Femeia se scuză, pentru că nu voia să înceapă aşa devreme să consume prăjiturile. "Ce-ţi pasă ţie, copile! spuse ea. Crăciunul este abia de azi într-o săptămână!" "Crăciunul este astăzi!", răspunse copilul. Totuşi, femeia nu se gândea la nimic altceva decât la faptul că acest copil dorea cu orice preţ să pună mâna pe una din prăjituri. De aceea îl alungă din faţa uşii.
În noaptea Crăciunului, femeia împachetă prăjiturile. Când sosi la biserică, observă că parohul şi clopotarul stăteau trişti în faţa ieslei. Era goală. Atunci femeia îşi aminti de copilul străin şi se gândi: "Să fi fost el oare pruncul Isus!?"
16. Cea mai frumoasă propoziţie din Biblie
Un profesor de religie a făcut o experienţă interesantă cu elevii săi de liceu. I-a rugat pe elevi să ia în mână Noul Testament şi să caute în capitolul al III-lea din Evanghelia după sfântul Ioan cuvântul sau propoziţia cea mai frumoasă din punctul fiecăruia de vedere.
Cel mai curios lucru a fost faptul că din cei 22 de elevi, 15 au găsit acelaşi verset, versetul 16. "Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut pentru ca toţi cei care cred în el să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică". Şi au vorbit îndelung la acea oră despre această frumoasă propoziţie şi au descoperit că uneori un cuvânt important poate fi comparat cu un muguraş care devine floare.
17. Acum poate veni Dumnezeu
Un om află că Dumnezeu voia să vină la el în vizită: "La mine, în casa mea?", strigă el. Se duse în camere, urcă în pod şi coborî scările casei în pivniţă. Privi casa cu alţi ochi. "Imposibil, strigă el. În acest grajd nu se poate primi nici o vizită. Totul e mizerabil. Totul e plin de gunoaie. Nu e nici un loc de odihnă. Nici nu este aer pentru respiraţie!"
Deschise ferestrele şi uşile. "Fraţilor! Prieteni buni! strigă el. Ajutaţi-mă, vă rog, la curăţenie! Măcar unul! Dar repede!" Începu să măture casa. Prin norii denşi de praf observă cum unul îi veni într-ajutor. Au cărat gunoiul în faţa casei şi i-au dat foc. Au spălat podeaua şi scările. Au avut nevoie de multe găleţi cu apă pentru a curăţa geamurile. Cu toate acestea, încă mai era mizerie în colţuri şi pe margini. "Nu vom reuşi să terminăm!", oftă omul. "Ba vom reuşi!", spuse celălalt. Şi aşa au muncit din greu toată ziua.
Când se făcu seară, au mers amândoi în bucătărie şi au aşternut masa. "Foarte bine, spuse omul, acum poate veni vizitatorul meu. Acum poate veni Dumnezeu. Unde s-o fi oprit?" "Dar sunt aici!", spuse celălalt şi se aşeză la masă. (ÎNAPOI)

 

Capitolul 2. Crăciun

18. Noul rege are nevoie şi de nătângi
Printre păstorii de pe câmpiile Betleemului era şi un om simplu. Acesta a fost numit de către ceilalţi nătâng. În noaptea în care le apăru îngerul ca să le anunţe vestea naşterii lui Cristos, nătângul nu înţelese cuvintele sale. Dar cuprins de strălucirea îngerului, căzu şi el în genunchi. Când ceilalţi voiră să meargă în căutarea pruncului, aşa cum le-o vestiseră îngerii, a vrut şi el să meargă cu ei. Dar păstorilor le era ruşine cu el, căci hainele-i erau rupte, barba aspră, iar expresia feţei urâtă. De aceea îi spuseră: "Rămâi aici, la oi şi la foc! Copilul pe care-l căutăm nu este un copil obişnuit, ci un rege. De un nătâng, aşa cum eşti tu, nu are nevoie". Totuşi nătângul nu se lăsă convins cu aceste cuvinte. Îi urmă din spate, ferindu-se să nu fie văzut. Dar în cele din urmă a fost descoperit.
"Ce ai tu să-i dăruieşti?", îşi băteau joc de el. Nătângul observă atunci că toţi erau încărcaţi cu lapte şi miere, cu lână de oi, cu brânză şi pâine. La aşa ceva nu se gândise. Era abătut. Dar deodată faţa i se însenină şi strigă bucuros: "Aş putea să alung muştele de pe faţa sa!" "De fapt ce crezi tu? îi spuseră ceilalţi. Pentru asta sunt îngerii!" Nătângul era foarte trist. După câtva timp spuse: "Aş putea să-i frec picioarele, ca să se încălzească". "Ce crezi tu? îi spuseră ceilalţi. Pentru asta sunt îngerii!" Nătângul începu să plângă. Dar deodată faţa i se însenină şi strigă: "Aş putea să-i cânt un cântec, ca să poată adormi". "Ce crezi tu? îi spuseră ceilalţi. Pentru asta sunt îngerii!" Nătângul era foarte abătut şi trist şi plângea. Dar nu abandonă. Voia cel puţin să-i vadă de departe pe rege şi pe îngerii care îi alungau muştele şi îi încălzeau picioruşele.
În sfârşit, păstorii ajunseră în faţa staulului şi-l găsiră pe prunc stând sărac şi palid într-o iesle. Maria şi Iosif erau foarte ocupaţi cu musafirii, pentru că nu numai păstorii, ci şi magii au găsit drumul spre iesle. "Of, oftă Maria, de-ar putea cineva să-l păzească pe copil de muşte, să-i frece picioruşele sau să-i cânte un cântec!"
Atunci nătângul sări numaidecât în faţă. Şi când văzu în lung şi-n lat că nu se afla nici un înger, îşi şterse lacrimile, râse de bucurie şi îngenunche înaintea ieslei. Alungă muştele, îi frecă copilului picioruşele, ca să se încălzească, şi îi cântă un cântec până adormi. Maria şi Iosif şi cei trei magi se uimiră, păstorii însă se ruşinară şi plecară acasă cu capetele plecate. Acum ştiau că noul rege avea nevoie şi de nătângi.
19. Cum au ajuns boul şi măgarul la iesle
Când Iosif şi Maria erau în drum spre Betleem, un înger a chemat în ascuns toate animalele laolaltă, pentru a alege câteva dintre ele, care să vină în ajutorul sfintei familii.
Primul, după cum era de aşteptat, se prezentă leul. "Numai un rege este vrednic să-i slujească Domnului lumii, mugi el. Îi voi sfârteca pe toţi cei care se vor apropia prea mult de prunc". "Tu eşti prea furios", îi spuse îngerul.
După aceea se furişă în faţă vulpea. Cu o faţă nevinovată spuse: "O voi aproviziona bine. Pentru copilul lui Dumnezeu voi procura mierea cea mai dulce şi în fiecare dimineaţă voi pune pe masă o găină". "Tu eşti prea vicleană", îi spuse îngerul.
Imediat veni păunul. Zgomotos se împăună şi-şi etală strălucirea penajului său. "Vreau să împodobesc staulul de oi mai frumos decât a împodobit Solomon templul său", spuse acesta. "Tu eşti prea cochet", îi spuse îngerul.
Rând pe rând, multe animale şi-au lăudat talentele şi calităţile lor. Dar degeaba.
În cele din urmă, îngerul aruncă privirea încă o dată afară, pe câmp, şi observă cum un bou şi un măgar trăgeau din greu la plugul unui ţăran. Îngerul i-a chemat şi pe aceştia aproape şi le-a spus: "Ce puteţi oferi voi pruncului?" "Nimic, spuse măgarul lăsând trist urechile în jos. Noi, în afară de umilinţă şi răbdare, n-am învăţat nimic, căci toate celelalte ne-au adus întotdeauna numai bătaie". Boul, puţin cam timid, obiectă: "Totuşi, poate cândva am putea fi şi noi de folos. Cel puţin să alungăm cu cozile noastre muştele din grajd". Îngerul le spuse: "Voi sunteţi aceia de care am nevoie".
20. Fântâna veche
În apropierea unei case ţărăneşti se afla o fântână. Apa din această fântână era rece, curată şi gustoasă. Ceva nemaipomenit! Cu totul enigmatic era faptul cum de ea nu secase niciodată, nici măcar în perioadele cele mai secetoase. Dar veni epoca marilor modernizări, când casa a fost mărită şi au fost montate conducte moderne pentru apă. Acum deci fântâna nu mai era de folos. Ea a fost închisă şi sigilată şi aşa a rămas mai mulţi ani până când, într-o bună zi, ţăranul era curios să privească înăuntru. O deschise şi observă că fântâna secase complet, iar ţăranul se miră şi se întrebă din ce cauză se întâmplase acest lucru.
Abia după mai mult timp ajunse să înţeleagă: această fântână se formase din foarte multe râuleţe, iar deschizăturile râuleţelor rămân deschise atât timp cât apa nu rămâne pe loc. Dacă o fântână nu mai este folosită, râuleţele seacă complet.
21. Faptul de a dărui nu face mai sărac
Soarele se plimba pe bolta cerească şi era foarte mândru de carul său de foc. El arunca razele lui aurite cu multă plăcere în toate părţile, ceea ce pentru un nor negru era amărăciune. "Aruncă-ţi toate razele, tu, risipitorule, şi apoi vei vedea tu cu ce vei mai rămâne", îi spuse norul negru. Şi soarele devenea parcă din ce în ce mai darnic. Strugurii şi celelalte fructe se coceau sub acţiunea razelor sale, iar plantele şi animalele se bucurau de lumina şi căldura lui. "Lasă să fii răpit de tot şi vei vedea cum ţi se va mulţumi mai târziu pentru aceasta, când nu vei mai avea nimic", îi spuse din nou norul negru. Soarele îşi continuă însă călătoria mai departe aruncând cu bucurie milioane de raze în stânga şi în dreapta la toţi aceia care aveau nevoie de ele.
Sosind apusul său, soarele începu să-şi facă inventarul razelor sale. Şi iată, nici măcar una nu-i lipsea. Cuprins de mirare, dar în acelaşi timp şi de furie, norul negru dispăru din faţa soarelui şi se fărâmiţă în nori mici de gheaţă. Soarele însă cobora lent spre mare.
22. Conrad, cizmarul
Conrad, cizmarul, se trezi astăzi dis-de-dimineaţă. Făcu ordine în atelierul său, aprinse soba şi pregăti masa. Astăzi nu voia să lucreze, deoarece aştepta un musafir. Pe cel mai înalt oaspete pe care vi-l puteţi imagina. Îl aştepta pe însuşi Dumnezeu, fiindcă în noaptea precedentă el îl înştiinţă pe Conrad: mâine voi merge în vizită pe la tine. Acum Conrad stătea deci la masă în camera sa călduroasă şi aştepta. Şi nu după mult timp se auziră deja bocănituri în uşă. "Aici sunt!", spuse cizmarul. Numaidecât sări să deschidă uşa. Dar era doar poştaşul căruia, de frig, îi îngheţaseră mâinile încât acum erau vinete. Conrad îl pofti în casă, îl servi cu o ceaşcă cu ceai fierbinte şi-l lăsă să se încălzească. "Mulţumesc, îi spuse poştaşul. Tare bine mi-a mai prins!". Apoi se duse mai departe la munca sa.
Îndată ce părăsi poştaşul casa, Conrad făcu curăţenie pe masă şi înlocui ceştile folosite cu altele noi. Apoi se aşeză din nou la fereastră pentru a-i ieşi în întâmpinare oaspetelui său. "Desigur că va veni imediat", îşi zicea el în gând.
Se făcu amiaza, dar Dumnezeu nu sosi încă. Deodată zări de la fereastră un băieţel care plângea. Conrad strigă după el. Întrebându-l de ce plânge, află că-şi pierduse mama în aglomeraţia cea mare din oraş şi acum nu mai ştia cum să ajungă acasă. Conrad lăsă un bileţel pe masă pe care scrise: "Vă rog să mă aşteptaţi! Mă voi întoarce imediat", îl luă apoi pe băieţel de mână şi-l conduse acasă. Dar drumul era mai lung decât îşi închipuise, şi până ajunse acasă se întunecă de-a binelea.
Când se reîntoarse, aproape se sperie când observă că cineva stătea la fereastră în camera lui. Inima îi tresăltă apoi de bucurie, deoarece credea că totuşi Dumnezeu venise la el. Imediat însă o recunoscu pe vecina sa care locuia deasupra locuinţei sale. Arăta obosită şi tristă şi nu dormise de trei zile, deoarece fiul ei era aşa de bolnav încât nu mai ştia ce să-i facă. Temperatura îi crescuse şi acum nici mama nu-l mai recunoştea. Conrad o compătimea. De când murise soţul ei într-un accident, ea trăia singură cu fiul ei. Conrad merse cu ea la copil şi-l înfăşurară cu comprese umede. Apoi femeia se duse să se odihnească un pic, iar Conrad stătea şi veghea la patul copilului. Când în cele din urmă se întoarse în locuinţa sa, era mult după miezul nopţii. Obosit şi decepţionat peste măsură, Conrad se duse la culcare. Ziua trecuse şi Dumnezeu nu mai venise.
Deodată cizmarul auzi o voce dulce. Era vocea lui Dumnezeu: "Mulţumesc! îi spuse vocea. Îţi mulţumesc că mi-ai dat voie să mă încălzesc la tine; îţi mulţumesc pentru că mi-ai arătat drumul spre casă; îţi mulţumesc pentru mângâierea şi ajutorul tău; îţi mulţumesc, Conrad, pentru că am putut să fiu astăzi oaspetele tău".
23. Conversaţie la iesle
Un băieţel era nespus de mândru de bunicul care ştie să sculpteze. Era fascinant când vedea cum, puţin câte puţin, dintr-o bucată de lemn luau naştere figuri aproape vii. Băieţelul era aşa cuprins de lumea acestor figuri sculptate, încât gândurile sale se amestecau cu această lume a figurilor. I se părea că merge în grajdul din Betleem alături de păstori şi magi şi că se opreşte deodată în faţa pruncului din iesle. Atunci observă cum mâinile-i erau goale. Toţi i-au adus câte ceva, numai el nu. Strâmtorat, spuse repede: "Îţi promit cel mai frumos lucru pe care-l am. Îţi voi dărui bicicleta mea cea nouă. Ba nu, trenuleţul meu electric".
Pruncul din iesle dădu din cap şi spuse: "Dar nu vreau trenuleţul tău electric. Dăruieşte-mi ultima ta compunere!" "Ultima mea compunere? se uimi băieţelul, dar pe ea este scris insuficient!" "Tocmai de aceea o vreau, răspunse pruncul Isus. Să-mi dai totdeauna ceea ce nu este suficient. De aceea am venit în lume. Şi apoi aş mai vrea ceva de la tine, continuă pruncul din iesle, aş vrea ceaşca ta pentru lapte!"
Acum băieţelul se întristă şi mai tare: "Ceaşca mea pentru lapte? Dar s-a spart". "Tocmai de aceea o vreau, îi spuse pruncul Isus plin de tandreţe, poţi să-mi dai tot ceea ce se sparge în viaţa ta. Vreau să vindec totul! Şi aş mai dori de la tine un al treilea lucru; aş dori răspunsul pe care i l-ai dat mămicii tale atunci când te-a întrebat cum de s-a spart cana".
Acum copilul începu să plângă şi mărturisi cu umilinţă: "Am minţit-o. I-am spus mămicii că mi-a căzut din mână, că n-am spart-o intenţionat. Dar în realitate am aruncat-o de pământ de mânie". "Adu-mi mereu tot ceea ce este rău, mincinos şi urât în viaţa ta, îi spuse pruncul Isus. De aceea am venit în lume, ca să te iert, să te iau de mânuţă şi ca să-ţi arăt drumul...". Pruncul Isus îi zâmbi din nou băieţelului, iar acesta îl privi şi-l ascultă.
24. Cadoul de Crăciun
Un dolar şi 87 de cenţi, aceasta era întreaga ei avere în Noaptea sfântă a Crăciunului. Cum să poată cumpăra cu aceşti bani un cadou de Crăciun pentru soţul ei? Se aşeză pe fotoliu şi plânse. Apoi se ridică şi-şi şterse lacrimile. Aici, în faţa oglinzii, îi veni o idee grozavă. Avea două lucruri de care era mândră: ceasul ei de aur şi minunatul ei păr lung şi ondulat. "Îmi voi vinde părul, îşi spuse ea, şi atunci voi avea bani suficienţi pentru a-i putea face soţului meu un dar".
Zis şi făcut. Găsi un centru care colecţiona şi cumpăra păr. Pentru părul ei primi 20 de dolari. Cu aceşti bani îi cumpără soţului o brăţară valoroasă de ceas. Acum soţul ei putea să-şi arate ceasul în public, deoarece până acum îl ascundea mereu din cauza brăţării, aşa de urâtă era. Se făcu seară şi el veni acasă. Când îşi văzu soţia cu părul scurt, deveni palid ca ceara. Ea o mângâie: "Dar va creşte din nou! Totuşi şi aşa arată frumos!" Dar ea interpretase pălirea lui în mod greşit. Nu devenise palid din cauza părului ei scurt, ci datorită cadoului de Crăciun pe care îl cumpărase şi dorea să il ofere.
Soţia dorea să-şi cumpere nişte piepteni frumoşi, la care ea visa ori de câte ori trecea prin faţa vitrinelor vreunei frizerii. Se potriveau aşa de bine cu părul ei lung şi frumos. Şi acum părul este scurt. Ea îl mângâie încă o dată pe soţul ei: "Va creşte imediat la loc!" Şi apoi îi povesti de ce este atât de scurt: "Mi-am vândut părul pentru a-ţi putea face acest cadou de Crăciun". Şi-i înmână brăţara de ceas aurită. El o luă, zâmbi şi spuse: "Va trebui să păstrăm deoparte cadourile noastre pentru un anumit timp. Ele sunt prea frumoase pentru a le putea folosi acum!" Apoi îi povesti că şi el îşi vânduse ceasul pentru a-i putea face un cadou: cadoul visat".
25. Lupul la iesle
Era odată un lup care trăia în ţinuturile Betleemului. Păstorii ştiau că era periculos, de aceea în fiecare seară erau preocupaţi ca oile lor să fie asigurate. Mereu trebuia ca unul dintre ei să stea de veghe, căci lupul era flămând, şiret şi rău.
Era în noaptea de Crăciun. Un înger intonă un cântec de mărire şi anunţă naşterea unui prunc, a unui băieţel. Lupul se miră că păstorii merseră cu toţii să-l vadă pe copil. "Pentru un copil nou-născut să fie o asemenea agitaţie?!", se gândi lupul. Dar, curios şi flămând cum era, se furişă în spatele lor. Ajungând la staul, se ascunse şi aşteptă.
Când păstorii, după ce l-au adorat pe Isus, şi-au luat rămas bun de la Maria şi Iosif, lupul consideră că i-a sosit timpul. Aşteptă până adormiră Maria şi Iosif. Grijile pe care le avuseră şi bucuria pentru copilul primit îi obosiseră nespus. "Cu atât mai bine, spuse lupul, voi începe cu pruncul". Se furişă încet în staul, întrucât nimeni nu observă venirea lui în afară de copil. Pruncul se uită cu drag la lupul venit liniştit lângă iesle. Acesta avea gura larg deschisă, iar limba îi atârna afară. Arăta groaznic. "O mâncare uşoară", se gândi lupul şi îşi linse buzele. Se pregăti să sară. Atunci mâna pruncului îl atinse cu grijă şi iubire. Pentru prima oară cineva îi atinse blana sa urâtă şi aspră şi, cu o voce cum niciodată nu auzise lupul, copilul îi spuse. "Lupule, te iubesc!".
Şi deodată se întâmplă ceva de neînchipuit: În staulul întunecat din Betleem pielea lupului crăpă şi ieşi afară un om. Un om adevărat. Omul se aruncă în genunchi, îi sărută mâinile copilului şi-l adoră. Când părăsi staulul, liniştit, aşa cum venise în piele de lup, merse în lume ca să le spună tuturor: "Acest prunc divin poate să te mântuiască!"
26. În acest cadou nu este iubire
Era într-o zi aproape de Crăciun. Făceam o plimbare în jurul unei case de bătrâni. În casa unui bătrân care locuia singur sosise un pachet prin poştă. De aceea nu m-am mirat că nu mi s-a dat vreun răspuns când am bătut prima oară la uşă. "Aha, pachetul de Crăciun!", mă gândeam eu. Când mi-a spus: "Poftiţi!", bătrânul stătea într-adevăr la masă şi căuta în pachetul abia desfăcut.
Mai târziu am aflat că expeditoarea, fiica bătrânului, de profesie femeie de afaceri, era foarte bogată. Pe atunci toţi sufereau de lipsuri. Era pe timpul foametei de după cel de-al doilea război mondial. Cu toate acestea se puteau vedea ţigări, tabac, coniac, vin roşu, papuci de casă, haine groase, tot ceea ce ţi-ai fi dorit. Bătrânul însă arăta nemulţumit. Nici cea mai mică scânteie de bucurie nu se vedea pe faţa lui. "Dar, domnule Maier, i-am spus eu, cum este posibil ca în faţa unui asemenea pachet să arătaţi o faţă atât de tristă? Aici sunt doar lucruri bune!" Bătrânul îmi răspunse cu amărăciune: "În acest cadou nu este iubire". Apoi îmi povesti despre fiica lui înstărită. Ea dăduse ordin angajaţilor ei să facă acest pachet. Cumpărase o felicitare deja scrisă şi adăugase dedesubt doar: A ta fiică Luise şi ginerele. În rest, nimic: nici o urare personală de Crăciun, nici o vizită, nici o invitaţie: Hai să sărbătoreşti Crăciunul cu noi! Cadourile cele mai bune şi scumpe mai aveau eticheta pe care se putea citi preţul, pentru ca bătrânul tată să ţină minte cât de mult s-a cheltuit pentru el.
El avea dreptate: în acest cadou nu era iubire. Cele mai frumoase şi scumpe daruri nu sunt de valoare şi nu pot face bucurie, dacă în ele nu se află iubire.
27. Dăruieşte-mi mâini...
Două zile înainte de Crăciun, Manfred scrie o scrisoare cu tot ceea ce doreşte. Anul trecut l-a mai ajutat mama. Astăzi poate s-o facă singur. El şedea pe covor. Înaintea lui se află o lampă pentru citit, iar pe suportul de scris un carton. Manfred este descălţat şi nu are în picioare ciorapi. Stiloul stă prins între două degete de la piciorul drept, iar piciorul stâng ţine foia. El scrie cu piciorul pentru că nu are mâini: mâinile sale lipseau de la cot. Aşa a venit pe lume. Nimeni nu ştie de ce!
Anul trecut, cu toate că scrisoarea era lungă şi ceruse multe, a primit de toate: un trenuleţ, o maşinuţă, trei cărţi. Astăzi aşterne pe hârtie doar o singură dorinţă: "Dăruieşte-mi mâini!" Cu picioruşele reuşeşte să împingă foia în plic. Pe plic scrie: "Către pruncul Isus din Salzburg". Apoi apucă plicul cu mâinile sale ciunge şi-l pune la fereastra din camera sa.
A doua zi, în bucătărie miroase frumos. Mămica coace prăjituri, iar Manfred se joacă cu trenuleţul. Deodată, mama vine la el şi-i spune: "Manfred, merg repede să fac câteva cumpărături. Mă voi întoarce imediat". Manfred dă din cap. El nu este singur, pentru că tatăl său este în camera sa şi lucrează. Numaidecât Manfred se ridică şi merge în bucătărie. Acolo se află platoul cu prăjituri. O prăjitură alunecă pe masă şi este la margine. Manfred deschide gura şi o ia cu gura. Are un gust delicios. Apoi observă în chiuvetă mănuşile de gumă ale mămicii. "Mâini! Degete!", se gândeşte Manfred. Trage mănuşile pe podea, apoi, ajutându-se şi de dinţi, înfige fiecare mână în câte o mănuşă. Manfred aleargă prin casă şi strigă: "Mâini! Am mâini!"
Între timp, mămica se întoarce şi tatăl iese din camera sa de muncă. Părinţii privesc la fiul lor. Tatăl îşi strânge emoţiile şi intră în camera sa, iar mama sughite. Deodată Manfred se opreşte, priveşte la mănuşi, apoi le aruncă pe fotoliu şi începe să plângă. Mămica aleargă la el şi-l ia în braţe. "Manfred, când vei fi mare, vei primi mâini. Există oameni care pot face mâini, mâini artificiale", îi spuse mama. Dar Manfred nu vrea să asculte. Mai târziu aduce scrisoarea şi o aruncă la gunoi. Spre seară merge la culcare, se roagă, dar nu mai spune: "Dăruieşte-mi mâini". El ştie că nu va primi niciodată mâini, nici măcar de Crăciun.
28. Portocala orfanului
De mic copil îmi pierdusem părinţii şi am ajuns la nouă ani într-un orfelinat din Londra. Era mai mult decât un penitenciar. Trebuia să lucrăm 14 ore pe zi în grădină, în bucătărie, la grajduri, pe câmp. Nici o zi nu aduse vreo schimbare, şi în tot anul nu era decât o singură zi liberă: ziua de Crăciun. Atunci fiecare băiat primea câte o portocală în cinstea pruncului Isus. Asta era totul. Dulciuri, jucării şi portocale primeau doar aceia care în decursul anului dădeau dovadă de hărnicie şi ascultare. Aceste portocale de Crăciun întrupau dorinţa unui întreg an. Astfel mai veni o dată Crăciunul. Dar asta a însemnat pentru menirea mea de băiat aproape sfârşitul lumii. În timp ce alţi băieţi treceau pe la directorul orfelinatului şi primeau câte o portocală, eu trebuia să stau într-un colţ al încăperii şi să privesc. Asta era pedeapsa primită pentru că într-o vară voiam să fug din orfelinat. După împărţirea portocalelor, ceilalţi băieţi puteau să se joace în curte, iar eu am fost obligat să merg în dormitor şi să stau acolo, în pat, toată ziua. Eram nespus de trist. Plângeam şi nu mai voiam să trăiesc.
Nu după mult timp, am auzit paşi în cameră. O mână îmi apucă pătura cu care eram acoperit. Atunci am deschis ochii. La patul meu era un băieţel, pe nume William, care avea în mâna dreaptă o portocală şi mi-o întinse. Nu ştiam ce se întâmplase. De unde putea să provină această portocală?! Priveam când la William, când la fruct, şi simţeam în mine o oarecare reţinere. Deodată mi-am revenit în fire şi am observat că portocala era deja descojită şi, când am privit mai îndeaproape, totul îmi deveni limpede şi lacrimile începură să-mi curgă din ochi. Când am vrut să întind mâna pentru a lua portocala, am constatat că trebuia să apuc bine ca să nu se destrame. Ce se întâmplase? "Băieţii s-au adunat în curte, îi spuse William, şi au decis ca şi eu să primesc portocală de Crăciun. Astfel fiecare şi-a descojit portocala şi cu zece felii au făcut o portocală nouă, frumoasă şi rotundă".
Această portocală a fost cel mai frumos cadou de Crăciun din viaţa mea. El mi-a arătat cât de mângâietoare poate fi prietenia autentică.
29. Minunea nu se mai întâmplă de Crăciun - Jurnalul unui copil
23.12: Ieri am împodobit cel mai mare pom de Crăciun dintre cei pe care l-am avut vreodată. Bradul din grădina noastră este bine iluminat. Anul trecut ne-a fost ruşine, deoarece numai noi n-am avut brad în faţa casei. Ceilalţi vecini aveau cu toţii. Mămica nu poate suporta Crăciunul, fiindcă în fiecare an trebuie să invite două mătuşe pe care le urăşte. Dar eu le iubesc, pentru că ele îmi dăruiesc multe lucruri.
24.12: Astăzi este unica zi din an când mergem la biserică. Mama merge la biserică pentru ca lumea să n-o vorbească de rău. Am primit multe daruri. Înainte de despachetarea lor, mătuşile mele voiau să cânte colinde, dar noi ne-am împotrivit. La televizor tocmai era un film pe care tata nu voia să-l piardă. Apoi, tăticul meu mi-a dăruit un casetofon, mătuşile mi-au oferit o sobă adevărată pe care să gătesc eu personal, iar de la mama am primit o cutie cu articole de toaletă şi un sac de dormit. Din cauza sacului de dormit m-am smiorcăit, pentru că preferam câteva casete audio. Atunci mama mi-a mai promis 100 de mărci pentru a mi le procura.
27.12: Dimineaţa aceasta, tata a hăcuit pomul de Crăciun. O înţepa prea mult pe mama. Mătuşile mele au plecat ieri seara. Mama este foarte bucuroasă că au plecat. Faţa de masă pe care ele au adus-o se află deja în lada cu haine vechi. Ea este pentru mama un kitsch. Am un sentiment ciudat. De săptămâni de zile am aşteptat cu mare bucurie acest Crăciun, iar acum singurul lucru care a rămas este un imens gol şi ceva asemănător decepţiei. Ce-mi rămâne în afară de aceste cadouri? De fapt sărbătorim Crăciunul pentru că s-a născut Isus. Dar despre el n-am auzit nimic în casa mea. Mama şi tata nu cred în Dumnezeu. Atunci mai au voie oare să sărbătorească Crăciunul?
30. Trandafirul
Renumitul poet german Reiner Maria Rilke şi-a petrecut un anumit timp al studenţiei sale la Paris. Pentru a ajunge la universitate, străbătea zilnic, în compania unei prietene franceze, o stradă foarte aglomerată. Într-un colţ al acestei străzi şedea permanent o cerşetoare. Ea şedea mereu în acelaşi loc, nemişcată ca o statuie, cu mâna întinsă şi cu ochii fixaţi în pământ. Rilke nu-i dădea niciodată nimic, în timp ce prietena lui adesea îi întindea câţiva bănuţi.
Într-o zi, ea l-a întrebat pe poet: "De ce nu-i dai nimic acestei sărmane femei?" "Trebuie să-i dăm ceva pentru inimă, nu să punem în mâini", îi răspunse el.
A doua zi, Rilke a venit cu un trandafir abia înflorit. L-a pus în mâna cerşetoarei şi a dat să plece. Atunci s-a petrecut ceva neaşteptat: cerşetoarea şi-a ridicat ochii, l-a privit pe poet, s-a ridicat de pe pământ, a luat mâna poetului şi i-a sărutat-o. Apoi a plecat strângând trandafirul la piept. O săptămână întreagă n-a mai văzut-o nimeni. După opt zile, femeia era din nou aşezată la colţul ei obişnuit, tăcută şi nemişcată ca totdeauna. "Din ce-o fi trăit ea în toate aceste zile în care nu a primit nimic?", l-a întrebat tânăra pe Rilke. "Din trandafir", i-a răspuns poetul.
31. Lumina împărţită luminează mai puternic
Era odată un om care avea o casă, un bou, o vacă, un măgar şi o turmă de oi. Băiatul care păzea oile avea un căţel, o flanea de lână, un toiag şi un felinar. Pământul era acoperit de zăpadă. Era frig şi băiatul îngheţă. Nici flaneaua lui de lână nu-i mai servi la nimic. "Pot să mă încălzesc puţin în casa ta?", îl întrebă băiatul pe stăpân. "Nu pot să împart căldura. Lemnele sunt scumpe", spuse omul şi-l lăsă pe băiat să stea mai departe în frig.
Deodată, băiatul zări pe cer o stea mare: "Ce fel de stea este asta?", se gândi el. Numaidecât luă toiagul şi lampa şi porni la drum. "Fără acest băiat, nici eu nu rămân", spuse căţelul şi merse pe urmele lui. "Fără acest căţel, nici noi nu rămânem", spuseră oiţele şi porniră pe urmele lui. "Fără aceste oi, nici eu nu rămân", spuse măgarul şi merse pe urmele lor. "Fără măgar, nici eu nu rămân", spuse vaca şi merse pe urmele lui. "Fără această vacă, nici eu nu rămân", spuse boul şi porni pe urmele ei.
"De ce este aşa de mare linişte!?", se gândi stăpânul care stătea la căldură după sobă. Strigă după băiat, dar nu primi nici un răspuns. Merse în grajd, însă grajdul era gol. Se uită în staul, dar oiţele nu mai erau acolo. "Băiatul a fugit şi a furat toate animalele mele", strigă stăpânul, când descoperi urme în zăpadă. Omul porni în căutarea lor, dar nu după mult timp începu să ningă. Deoarece ningea cu fulgi mari, urmele lor s-au acoperit imediat. Apoi se lăsă un viscol puternic care sufla în acel loc. Acum nu mai ştia în ce direcţie s-o apuce. Înainta din ce în ce mai greu. "Nu mai pot avansa!", spuse el gâfâind şi strigând după ajutor. Atunci viscolul se potoli, ninsoarea încetă şi omul observă o stea mare pe cer. "Ce stea o fi asta?", se întrebă el. Steaua stătea deasupra unui grajd, în mijlocul câmpiei. Printr-o fereastră mică se vedea lumina unui felinar. Omul porni la drum spre acel loc. Când deschise uşa, zări oile, măgarul, vaca, boul, căţelul şi pe băiatul pe care îi căuta. Erau adunaţi în jurul unei iesle. În iesle stătea un copil. Acesta îi zâmbi, ca şi cum pe el îl aştepta. "Sunt salvat!", spuse omul şi îngenunche înaintea ieslei lângă băiat.
Dimineaţa următoare băiatul, oile, măgarul, vaca, boul şi căţelul se întoarseră acasă. Pământul era acoperit de zăpadă. Era frig. "Vino în casă! îi spuse băiatului. Acum am suficiente lemne. Vreau să împart căldura cu tine".
32. Ciobanul cu cârjele
Era odată un cioban care trăia pe câmp în apropiere de Betleem. Era mare şi puternic, dar şchiopăta şi nu putea să umble decât cu cârjele. De aceea, de cele mai multe ori stătea la foc şi avea grijă să nu se stingă. Ceilalţi ciobani se temeau de el.
Când îngerul le apăru păstorilor în Noaptea sfântă a Crăciunului şi le aduse Vestea cea Bună, iar păstorii porniră în căutarea pruncului, el rămase singur la foc. Privi după ei, observă cum treptat-treptat lumina felinarului lor se micşora şi se pierdea în întunericul nopţii. "Alergaţi, fraţilor! Ce poate fi asta? O nălucă, un vis!", îşi spuse el. Oile nu se agitau, câinii de asemenea. Peste tot era o linişte totală. Cu cârjele sale mişcă focul, deoarece uită să pună lemne pe foc. "Şi dacă nu e nici o nălucă şi nici vis... atunci, poate îngeri!?" Se ridică în picioare, îşi puse cârjele sub braţe şi porni pe urmele celorlalţi.
Când ajunse la grajd, apăreau zorile dimineţii. Vântul închidea şi deschidea uşa. Parfumul unor mirodenii străine plutea în aer. "Totuşi, unde se afla copilul, Mântuitorul lumii, Cristos, Domnul oraşului lui David?", se întreba el. Începuse să râdă. Îngeri nu existau aici. Voia să se întoarcă, dar deodată descoperi o mică peşteră unde se afla copilul aşezat pe paie într-o iesle. El se închină adânc înaintea lui. Cu toate acestea nu ştia ce se întâmplase: copilul nu-i zâmbea, ciobanul nu auzea cântarea îngerilor şi nu admira aureola Mariei. Nu mergea cu ceilalţi pe străzile Betleemului şi nu povestea despre minunea minunilor!
Ceea ce i se întâmplase nu se putea exprima prin cuvinte. Mirat, fugi de acolo. Voia să reaprindă focul înainte de sosirea celorlalţi ciobani. Dar după ce merse un timp, observă că-şi uitase ceva la iesle; uitase cârjele. Voia să se întoarcă. Totuşi merse mai departe clătinându-se, apoi din ce în ce mai sigur.
33. Dar grajdul era gol
Într-o legendă din Rusia se povesteşte despre o bunicuţă care îngheţă într-o friguroasă noapte de iarnă şi voia să se încălzească cu o ceaşcă de apă fierbinte, când deodată cineva bătu tare la uşă. Ea nu auzi, de aceea loviturile deveniră din ce în ce mai puternice.
În cele din urmă deschise uşa. Afară stăteau păstori cu nasul roşu şi zăpadă pe cap. Bărbile lor erau îngheţate. Emoţionaţi, povestesc bunicuţei despre un copil regesc care se născuse nu departe de acel loc, tocmai în acea noapte. "Vino repede, bunicuţo, îi spuse cel mai bătrân dintre ei. Vino repede! Tu ştii să umbli cu copiii!" Bunicuţa îşi acoperi capul. "Mâine, le spuse bunicuţa, aşteptaţi până mâine!" Păstorii o lăsară şi se reîntoarseră. Puţin după aceea bătură din nou la uşă. Cerşiră puţină carne sau pâine. Ei înşişi voiau să le ducă copilului. "Mâine", le spuse bunicuţa.
A doua zi, într-adevăr, bătrânica îşi ţinu cuvântul dat. Luă un coş cu mâncare şi daruri: un fular pentru femeie, o lingură de argint pentru copil, jucării şi figurine din fildeş. Când sosi, staulul era gol. Da, staulul era gol.
34. Legenda celui de-al patrulea rege
În afară de cei trei bărbaţi înţelepţi care voiau să adore pruncul din ieslea Betleemului, a pornit la drum şi un al patrulea rege. Voia să-i dăruiască pruncului trei pietre preţioase. Însă, deoarece animalul său de povară şchiopăta, nu ajunse la timp la punctul de întâlnire stabilit. Totuşi porni singur spre iesle. Dar sosi prea târziu. O sărmană mamă, ce nu se lăsa mângâiată, îi povesti despre uciderea îngrozitoare a copiilor din Betleem, măcel căruia îi căzuse pradă şi propriul ei fiu. Plin de milă faţă de ea îi dărui o piatră preţioasă şi strălucitoare pe care, de fapt, voia s-o dea pruncului regesc.
După luni de zile ajunse în Egipt, însă aici a aflat că pruncul Isus şi părinţii săi s-au mutat în locul lor natal. Şi din nou porni la drum în căutarea pruncului Isus. La periferia unui oraş întâlni un lepros care era aproape mort de foame. Acestuia îi dărui cea de-a doua piatră preţioasă, ca să se poată întreţine pe viitor. După aproximativ 30 de ani de căutare, dorinţa lui fierbinte de a-l găsi pe regele lumii nu pierduse din intensitate. Dar simţea, de asemenea, cum inima sa bătrână nu mai rezistă mult la călătoriile lungi şi obositoare. De aceea, întâlnind un copil gol şi îngheţat, îi dărui cea de-a treia piatră preţioasă pentru a se putea îmbrăca şi hrăni.
Deodată cerul se întunecă. Era puţin timp după ora amiezii. Pământul începu să se cutremure. Cuprins de frica morţii, el se gândea: "Oare toate eforturile depuse în căutarea pruncului au fost zadarnice?" Dar de pe cruce o lumină cerească îi ilumină faţa şi el auzi o voce care zicea: "Tu m-ai mângâiat când mă văitam, m-ai salvat când eram în pericol de moarte şi m-ai îmbrăcat când am fost gol!" "Doamne, eu? Unde?", întrebă el. "Tot ceea ce ai făcut oamenilor nevoiaşi, mie mi-ai făcut!"
Atunci, cel de-al patrulea rege îşi dărui cu mare bucurie viaţa sa regelui lumii care se afla pe cruce. În sfârşit îl găsise!
35. A dărui
Într-o legendă din India se povesteşte despre un ţăran care, având pe umerii săi un sac plin cu grâu, îl întâlni pe Dumnezeu care-l rugă: "Dă-mi, te rog, mie grâul!" Ţăranul desfăcu sacul şi începu să caute în el cel mai mic bob. După ce găsi, i-l dărui lui Dumnezeu. Dumnezeu îl luă şi-l transformă într-un bob de aur. Apoi îl dădu înapoi ţăranului. Atunci ţăranului îi păru rău că nu-i dăruise lui Dumnezeu întregul sac cu grâu.
35. A dărui inima
O persoană handicapată stătea la marginea unui drum şi ţinea mâna întinsă cerşind bani de la trecători. Cei mai mulţi nu-l băgau în seamă. Doar o singură persoană se opri şi-i spuse: "Ţi-aş da cu plăcere ceva, dar tocmai am constatat că nu am la mine nici măcar un ban". La aceste cuvinte, cerşetorul îi răspunse: "Tu mi-ai dat mai mult decât bani. Tu mi-ai dat o parte din inima ta!"
37. Măsura lui Dumnezeu
Se povesteşte din vechime că un rege voia să construiască o catedrală măreaţă spre gloria lui Dumnezeu. Nici un alt om nu avea voie să contribuie cu bani la această construcţie. Toată lucrarea voia s-o facă din avuţia sa proprie. Când se termină construcţia, dădu ordin să se scrie pe o placă de marmură, cu litere aurite, următoarele cuvinte: "Această catedrală a fost construită numai din banii regelui". A doua zi dimineaţa toţi înmărmuriră, deoarece nu mai era scris numele regelui, ci numele unei biete femei. Regele dădu imediat ordin ca numele să fie schimbat. A doua zi se repetă povestea.
Atunci regele recunoscu că purta în inima sa o mare mândrie pentru acest lăcaş sfânt. Ordonă să fie căutată femeia şi să fie adusă la el. Ea intră la el tremurând. "Spune-mi tot adevărul, îi spuse regele prieteneşte. Ai contribuit cu ceva la construcţia acestei catedrale, cu toate că era interzis acest lucru?" Atunci femeia căzu în genunchi la picioarele regelui şi-i spuse cu lacrimi în ochi: "Iartă-mă, maiestate! Trebuie să-mi câştig pâinea cea de toate zilele torcând. Totuşi am economisit câţiva bani şi cu mare plăcere doream să-i dau spre slava lui Dumnezeu. Dar cunoşteam porunca ta şi mă temeam de pedeapsă. De aceea am cumpărat puţină iarbă şi am dat-o boilor care cărau pietre la catedrală. Astfel mi-am îndeplinit dorinţa şi totuşi nu am încălcat porunca ta!" Şi regelui îi păru rău de egoismul său şi-i dădu femeii atâţia bani încât din acel moment ea n-a mai trebuit să lucreze.
38. Cei doi măgari de Crăciun
În urmă cu 2000 de ani, în Betleem trăiau doi măgari mici, unul maroniu iar altul gri, care aparţineau unui morar. Servitorii acestuia nu le dădeau nici un timp de răgaz. De dimineaţă până seara cărau dintr-un loc într-altul saci plini cu grâne şi făină. Dacă se opreau vreodată,pentru a admira o floare sau un nor de pe bolta cerească, erau constrânşi cu lovituri să meargă mai departe.
Aceşti doi măgari invidiau pisica, câinele şi găinile, căci ele nu aveau altceva de făcut decât să prindă şoareci, să păzească moara sau să facă ouă. "Ah, se plângeau ei, Dumnezeu, cel care ne-a creat, a vrut răul nostru. Nouă ne-a dat misiunea de a duce poveri şi de a servi oamenilor."
Dar iată că, într-o dimineaţă, nişte păstori treceau pe la moară şi povesteau cele trăite de ei în acea noapte: într-un grajd din apropierea Betleemului se născuse un copil sărac şi palid. Îngerii cântaseră şi chiar trei magi, călăuziţi de o stea, găsiseră drumul spre el. "Acesta este Cristos, Mântuitorul nostru, spuneau păstorii, un nou rege care îi va elibera şi pe cei neajutoraţi". Ambii măgari ciuleau urechile. "Un rege care îi va elibera şi pe cei neajutoraţi. Este şi regele nostru", se gândeau ei. Şi, neobservaţi de servitorii curioşi, au pornit la drum în căutarea lui. Urmele păstorilor şi a oilor le arătau drumul.
Când sosiră, grajdul era gol. Un vânt rece sufla printre crăpături şi din minunea acestei nopţi nu mai rămase nimic altceva decât un pământ bătătorit de multe picioare, o gaură în paie şi un ultim parfum de tămâie şi smirnă. Ei n-aveau de unde să ştie că a existat un măgar care, condus de Iosif, fără murmur şi cu pas repede, i-a dus pe Maria şi pe copil şi i-a salvat din mâna lui Irod.
Tocmai în această clipă venea morarul nervos: "Aici staţi voi, mizerabililor? La muncă cu voi!", strigă el. Şi măgarii nu puteau face nimic altceva decât să asculte. S-au întors înapoi la moară şi cărau mai departe sacii grei dintr-un loc într-altul. "Ce-au povestit păstorii este curată înşelătorie", spuse măgarul maroniu şi suspină adânc sub povara sa. "Eu cred spuselor lor", zise măgarul gri şi simţi deodată cum i se uşură povara. "Şi sacii de pe spatele tău? Cum rămâne cu regele care îi eliberează şi pe neputincioşi de poverile lor?", întrebă măgarul maroniu. "El nu-mi ia povara de pe spinare, răspunse cel gri, dar îmi dă putere să o port. De aceea, dă-mi şi sacii tăi!"
Morarul şi servitorii se mirau de aceşti doi măgari. "Ce s-a întâmplat cu voi?", întrebă morarul grijuliu. În fiecare dată când voia să-şi ridice bâta spre a-i lovi, ea devenea aşa de grea încât nu putea s-o ridice. Şi când acum măgarii se opreau pentru a admira o floare sau bolta cerească, nu-i rămânea decât să-i lase în pace sau să le amintească frumos de obligaţia lor. Atunci măgarul gri dădu din cap. Cel maroniu însă se miră. Acum credea şi el în minunea din grajd pe care nu o văzuse cu propriii săi ochi.
39. Păstoraşul şi pruncul Isus
La Isus au venit nişte păstori, printre care şi un copil. Stând ei acolo, au venit şi magii care i-au oferit daruri lui Isus. Păstorii s-au dat la o parte, dar copilul a vrut să ajungă lângă iesle. Aici, neavând altceva, şi-a scos fluierul de la brâu şi începu să cânte. Dar, observând câte bogăţii i-au oferit magii, el s-a întristat şi a încetat să mai cânte. Deodată pruncul începu să se agite şi chiar să plângă. Atunci mama l-a rugat pe băieţel: "Te rog, mai cântă". Păstoraşul începu din nou să cânte. Faţa pruncului se lumină şi un zâmbet dulce voia parcă să-i spună păstoraşului "Mulţumesc!" pentru darul său. (ÎNAPOI)

Capitolul 3. Căsătorie / Familie

40. Iubirea părinţilor este de neînlocuit
Un tată şi o mamă, care erau foarte ocupaţi cu activităţile profesiei lor, înaintea zilei de naştere a copilului lor, trecură în mare grabă printr-un magazin de jucării. Îi explicară vânzătoarei: "Am vrea ceva pentru un copil micuţ care să-i poată ţine de urât şi să-i ia sentimentul singurătăţii". "Îmi pare rău, zâmbi vânzătoarea, nu avem părinţi de vânzare".
41. Tatăl cel drept
Un tânăr merse în vizită la un prieten de-al său mai mare, care era renumit pentru spiritul său de dreptate. El observă cum se purta cu fii săi şi se miră nespus: "Spuneai că-i iubeşti pe copiii tăi în mod egal. Acum însă observ că îi tratezi în mod diferit. Unde-i dreptatea în acest caz?" "Ea constă în faptul, răspunse prietenul, că mă străduiesc să-i acord fiecărui copil ceea ce îi trebuie. Dacă i-aş trata pe toţi la fel, aş fi foarte nedrept".
42. A avea timp
"Hei, tăticule!", strigă un copil. Tatăl său citea ziarul. Deodată el spuse tare: "Da, ce vrei fiule?" Copilul răspunse: "Când voi creşte mare, va trebui să citesc şi eu ziarul?" "Bineînţeles". "Dar de ce, tăticule?" Tata se făcu că nu aude şi citi mai departe. "Hei, tăticule, de ce?" "Of, Doamne, când eşti adult, atunci se obişnuieşte să citeşti ziare. Se simte nevoia de a şti tot ce se petrece în lume; trebuie să mergi în pas cu lumea". "Ce înseamnă a merge în pas cu lumea?" "Înseamnă a şti să te orientezi după ea, înţelegi tu?" "Nu, tăticule". "Ei bine, atunci vom mai vorbi despre asta altă dată. Acum însă lasă-mă să citesc mai departe". "Tăticule, dar de ce nu poţi citi în timp ce vorbesc cu tine?" "Pentru că aceasta mă deranjează. Vorbăria mă deranjează. Să ţii minte asta". "Profesorul meu însă vorbeşte foarte mult, tată." "Da, dar el are voie pentru că el este profesor, însă copiii trebuie să tacă, ai înţeles?" "Însă când suntem la ore şi noi, copiii, nu deschidem gura, el ne ceartă." "Of, Doamne, lasă-mă odată în pace, căci dacă îmi mai pui astfel de întrebări, va trebui să merg la Socola, într-o casă de nebuni". "Şi acolo va trebui să citeşti ziare, tată?" "Dar de unde, fiule. Acolo nu sunt ziare". "O, ce bine va fi, tăticule, îi răspunse fiul bucuros. Acolo te voi vizita şi voi putea vorbi cu tine fără a te mai deranja".
43. Iubirea faţă de mama
În timpul ocupaţiei americane din Filipine, mulţi soldaţi erau pregătiţi la bordul unor nave maritime militare să riposteze atacurilor inamicilor. Atacul trebuia să înceapă, când deodată geaca militară a unui soldat căzu în apă. Soldatul ceru permisiunea de la comandatul şef de a sări pentru a-şi recupera geaca, dar rugămintea nu i-a fost îndeplinită. Cu toate acestea soldatul sări în apă. Toţi credeau că vrea să dezerteze, dar după ce-şi găsi geaca, reveni la bordul navei. Ajuns la bord, i-a fost luată geaca şi a fost închis. După câteva zile se pronunţă sentinţa de condamnare la moarte pentru dezertare.
Înainte de a fi executat, generalul care pronunţase sentinţa îl întrebă: "Cum ai putut să săvârşeşti o asemenea prostie pentru o geacă atât de zdrenţăroasă?" Soldatul rugă să i se aducă geaca. Apoi, scoţând din buzunarul interior o fotografie şi arătând-o generalului, îi răspunse: "Am sărit peste bordul navei datorită acestei fotografii care o reprezintă pe mama mea". Atunci generalul, foarte mirat, spuse: "Dacă el şi-a pus viaţa în primejdie pentru o fotografie a mamei sale, atunci el nu poate fi duşman nici al patriei sale". Şi-i iertă fapta săvârşită.
44. Jurnalul celor mici
1.5. Din iubire, părinţii mei m-au chemat astăzi la viaţă.
15.5. Iau naştere primele artere şi corpul meu se formează foarte repede.
19.5. Deja am gură.
21.5. Inima mea începe să bată. Cine se îndoieşte că trăiesc?
22.5. Mama mea îşi face griji, iar eu nu ştiu din ce cauză.
28.5. Braţele şi picioarele mele încep să crească. Mă întind din toate încheieturile.
8.6. Din mâinile mele ies degeţele. Este aşa de frumos! În curând voi putea să apuc cu ele.
15.6. Abia astăzi mama mea a aflat că eu sunt în ea. M-am bucurat mult de acest lucru.
20.6. Acum este sigur că sunt o fetiţă.
24.6. Toate organele mele sunt formate. Deja pot simţi dureri.
6.7. Îmi cresc părul şi sprâncenele. Asta mă împodobeşte!
8.7. Ochii mei sunt gata de mult timp, chiar dacă pleoapele mi le acoperă. Dar în curând voi putea vedea totul: întreaga lume minunată şi, în mod deosebit, pe mămica mea cea dragă care încă mă mai poartă în ea.
19.7. Inima mea bate minunat. Mă simt aşa de bine în siguranţă! Sunt foarte bucuroasă.
20.7. Astăzi, după aproape trei luni, mama mea m-a ucis.
45. Cei trei feciori
Într-un sat, trei femei voiau să aducă apă de la fântână. Nu departe de acest loc stătea un înţelept şi ascultă cum cele trei femei îşi lăudau fiii. "Fiul meu, spuse prima, este aşa de inteligent, încât îi lasă în urmă pe toţi ceilalţi". "Fiul meu, spuse a doua, cântă aşa de frumos ca o privighetoare. Nici un alt băiat nu are o voce aşa de frumoasă ca cea a fiului meu". "Iar tu, de ce nu-ţi lauzi băiatul?", o întrebă una pe cea de-a treia femeie. "Fiul meu nu are nimic deosebit în el, nu l-aş putea lăuda pentru ceva. El nu-i decât un băiat obişnuit ca toţi ceilalţi".
Femeile îşi umplură găleţile şi plecară spre casă. Înţeleptul merse încet după ele. Găleţile fiind grele, ele se opriră să se odihnească. Atunci veniră în întâmpinarea lor tocmai fiii lor. Primul făcu o săritură, veni pe mâini şi aşa începu să meargă. Femeile strigară: "Ce băiat deştept!" Al doilea începu să cânte ca o privighetoare şi femeile îl ascultară cu entuziasm. Al treilea băiat veni la mama sa, îi luă găleata din mână şi o duse acasă. Atunci femeile îl întrebară pe înţelept: "Ce spui despre fiii noştri?" "Unde sunt fiii voştri? le răspunse bătrânul. Văd doar un singur fiu".
46. Bunicul şi nepoţelul
Un tată era înaintat în vârstă şi tremura în aşa măsură încât, la masă, vărsa supa pe faţa de masă. Câteodată îi curgea câte ceva şi din gură. Fiului şi soţiei sale le era scârbă de acest lucru. În cele din urmă îl puseră în spatele sobei, într-un colţ. Bătrânul stătea posomorât şi singur privind la masă. Într-o zi îi căzu din mâinile sale tremurânde farfuria din care mânca şi aceasta se sparse. Nora îl ocărî de-a binelea. Apoi îi cumpără o farfurie din lemn. De acum înainte bătrânul trebuia să mănânce din această farfurie.
Într-o zi nepoţelul de patru ani ducea în mâini câteva scândurele de lemn. "Ce faci tu aici?", îl întrebă tatăl. "Fac o farfurie mică, răspunse copilul. Din aceasta vor mânca tata şi mama când vor îmbătrâni". Auzind aceste cuvinte, tatăl şi mama priviră înmărmuriţi unul la celălalt. Imediat îl aduseră pe bunic la masă şi nu mai spuseră nimic când vărsa ceva.
47. Legat de Dumnezeu
În Noua Guinee există un foarte frumos ritual de cununie. Mireasa pune mâna stângă pe altar, mirele pune mâna stângă peste cea a miresei, apoi urmează celelalte două mâini drepte la fel. După aceasta, preotul ia puţin lut moale şi leagă mâinile de altar, de Dumnezeu. Acest gest trebuie să simbolizeze legătura lor cu Dumnezeu şi între ei.
48. Astăzi este aniversarea zilei de naştere a mamei
Într-o celulă de închisoare a fost împins într-o zi un nou deţinut. Era tuns zero, murdar şi slab. La început nu l-a recunoscut nimeni, dar după câteva clipe cineva a exclamat: "Acesta este căpitanul Kepler". El fusese unul din cei mai cruzi torţionari. Arestase şi bătuse pe mulţi dintre cei cu care acum împărţea celula închisorii. Toţi s-au adunat în jurul său şi l-au întrebat cum de a ajuns să fie închis. Cu lacrimi în obraji, el le povesti: "Cu câteva luni în urmă, în timp ce şedeam în birou, un băiat de 12-13 ani a intrat ţinând în mână un buchet de flori: ŤDomnule căpitan, dumneavoastră i-aţi închis pe părinţii mei. Astăzi este aniversarea zilei de naştere a mămicii. În fiecare an, în această zi îi aduceam flori. Din cauza dumneavoastră nu o mai am azi pe mămica cu mine, ca să-i fac această bucurie, dar ea m-a învăţat să răsplătesc răul cu bine. De aceea m-am gândit să ofer acest buchet mamei copiilor dumneavoastrăť. A fost prea mult pentru mine. Sunt şi eu un om. L-am îmbrăţişat pe copil. De atunci nu am mai putut tortura şi astfel mi-am pierdut şi poziţia. Dar mă bucur să pot repara astfel puţin din răul săvârşit".
49. Numai moartea
Ecaterina Jagello era soţia principelui finlandez Wasa. Când acesta, acuzat de înaltă trădare, a fost condamnat la închisoare pe viaţă, îl rugă pe regele suedez Heinrich să poată împărţi cu soţia sa perioada de detenţie. Regele se îngrozi şi căută s-o convingă pe prinţesă să uite de soţul ei: "Ştiţi că soţul dumneavoastră nu va mai putea vedea niciodată lumina zilei?" "Ştiu, maiestate!" "Ştiţi, de asemenea, că nu mai este tratat ca principe, ci ca trădător?" "Da, ştiu, dar indiferent dacă este liber sau închis, vinovat sau nevinovat, el rămâne totuşi soţul meu". "Dar după toate cele întâmplate nu vă mai leagă nimic de el. Acum sunteţi liberă!" Ecaterina îşi scoase verigheta din deget şi o arătă regelui spunându-i: "Citiţi, maiestate!" Pe verighetă erau scrise doar două cuvinte în latină: mors sola (Numai moartea ne poate despărţi!)
Şi Ecaterina merse cu soţul ei la închisoare şi împărtăşi cu el 17 ani grei de suferinţă şi de lipsuri, până când regele Henrich muri şi soţul ei a fost eliberat.
50. Şarpele şi şoarecele
A fost odată în Africa un comandant care porunci să fie ucise toate persoanele bătrâne. Era de părere că ele nu mai sunt de folos la nimic. Supuşii săi, chiar dacă cu neplăcere, duseră la îndeplinire porunca, deoarece comandantul era puternic şi sever. Doar unul singur nu ascultă de porunca lui: El îşi ascunse părinţii într-un grajd părăsit dintr-o peşteră.
Într-o zi, comandantul se trezi cu un şarpe în jurul gâtului. A strigat cât a putut, dar nimeni n-a reuşit să-l ajute. Bătrânii care aveau experienţă cu şerpii nu mai trăiau, iar cei tineri nu ştiau cum să procedeze pentru a-i scăpa pe oameni de şerpi.
Atunci tânărul care-şi ţinea ascuns părinţii fugi la ei şi-i întrebă ce trebuie să facă pentru a scăpa de un şarpe. Şi tatăl îl sfătui: "Prinde un şoarece şi du-l în camera comandantului. Acolo lasă-l liber şi vei vedea ce se va întâmpla!" Tânărul făcu ce-l sfătui tatăl său. Când şarpele zări şoarecele, începu să se desprindă de pe gâtul comandantului şi să-l urmărească pe şoarece. Numaidecât tinerii mai puternici au luat ciomege în mâini şi au omorât şarpele.
După ce comandantul îşi reveni în fire, îl întrebă pe tânăr cine i-a dezvăluit acest mister. Acesta îi spuse adevărul. Atunci comandantul se gândi îndelung şi se convinse de greşeala pe care o făcuse.
51. Din jurnalul unui copil de doi ani
Joi, ora 8,10: Am stropit cu colonie pe covor. Miroase frumos. Mama însă s-a supărat. Acest lucru e interzis.
8,45: Am aruncat bricheta în cafea. Am primit palme.
9,00: Am fost în bucătărie. Am fost alungat afară. E interzis.
9,15: Am fost în camera tăticului meu. Am fost alungat afară. Şi aici este interzis să stau.
9,30: Am scos cheia din uşa dulapului şi m-am jucat cu ea. Mama nu ştia unde era. Nici eu. Mama a înjurat.
10,00: Am găsit un creion colorat. Am desenat pe toţi pereţii. E interzis acest lucru.
10,20: Am scos andrelele şi le-am îndoit. Pe una am ascuns-o în fotoliu. E interzis să fac aşa ceva.
11.00: A trebuit să beau ceai. Eu însă voiam apă. Am fost certat şi am primit palme.
11,10: Am udat pantalonii. Am primit palme. Nu e permis să ud pantalonii.
11,30: Am rupt ţigările. Nu au gust bun. E interzis.
12,10: Am dat salata afară. Nu are gust bun. E interzis să dai mâncarea afară din gură.
13,15: Somnul de după-amiază. Nu am vrut să dorm. M-am ridicat şi am stat pe pernă. Am îngheţat.
14.00: Am reflectat şi am constatat că toate lucrurile sunt interzise. De ce mai sunt atunci pe pământ?
52. Voi fi mereu lângă tine
În 1989, în Armenia a avut loc un puternic cutremur de pământ de 8,20 pe scara Richter. În urma acestei catastrofe naturale şi-au pierdut viaţa câteva zeci de mii de oameni.
Imediat după cutremur, un tată, supravieţuind catastrofei, se îndreptă spre şcoală, unde se afla fiul său. De altfel îi promisese că va fi mereu alături de el. Când ajunse acolo observă că totul era aproape una cu pământul. El nu disperă, ci se apucă numaidecât să sape printre dărâmături, dar lumea prezentă încerca să-l oprească spunându-i că şi-aşa de acum totul este în zadar. Şi împotriva opreliştilor din toate părţile, el se puse pe treabă. A săpat două ore, zece, 20, 30 de ore, şi nu dădu de nimic. După vreo 38 de ore de muncă continua să-l strige întruna pe fiul său, pe nume Armand. Deodată veni şi răspunsul: "Tată, aici sunt! - Scăpase ca prin minune cu câţiva din colegii săi de clasă, deoarece plafonul formase cu peretele lateral un triunghi salvator - Le-am spus colegilor mei de clasă să nu se înspăimânte, fiindcă dacă trăieşti vei veni să mă salvezi, şi împreună cu mine şi pe ei. Ştiam eu că nu vei uita promisiunea făcută."
53. Vreţi să plătiţi acest preţ?
"Cu ce vă pot fi de folos, domnule?", întrebă vânzătorul pe clientul său abia sosit. Clientul răspunse: "Un cadou pentru soţia mea. De data aceasta vreau într-adevăr să cheltuiesc ceva. Aş dori două pacheţele de jigniri: un pacheţel pentru figura ei şi unul pentru întreţinerea ei; un frumos lănţişor de reproşuri cu câteva ciucuri intercalate şi 10 sau chiar 20 de înţepături". Vânzătorul întrebă: "Mai doriţi ceva în afară de acestea?" "Nu, mulţumesc. De dragul binelui nu vreau să fac prea multe. Cât costă toate acestea la un loc?" "Domnule, răspunse vânzătorul, asta vă costă întreaga cinste pe care o aveţi".
54. De ce împrejurări depinde?
În urmă cu câteva secole, în insula Sicilia domnea împăratul german Friedrich al II-lea. Deoarece oamenii de acolo vorbeau o limbă diferită de cea germană, deseori se întreba: "Care limbă este de fapt cea adevărată? Ce limbă începe omul să vorbească de la sine?" Pentru a afla acest lucru făcu următorul experiment: trimise câţiva servitori într-o creşă, unde erau îngrijiţi şi crescuţi copiii abandonaţi de părinţii lor, să-i aducă 50 de prunci care erau doar de câteva zile sau săptămâni şi care încă nu puteau să vorbească. Împăratul porunci apoi ca fiecare din aceşti copii să primească câte o mamă adoptivă. Acestea trebuiau să le dea copiilor tot ceea ce aveau nevoie pentru a creşte mari: mâncare, băutură şi îmbrăcăminte. Dar un lucru nu avea voie să le dea: iubire. Nici un cuvânt de iubire, nici un zâmbet.
Se povesteşte că aceşti copii n-au învăţat nici o limbă. Toţi au rămas muţi. N-au învăţat nici să vorbească, nici să se joace, nici să lucreze. De asemenea n-au învăţat nici să se bucure şi nici să mulţumească. N-au învăţat nici să gândească, nici să întrebe şi nici să iubească. Erau handicapaţi. De fapt nici unul dintre ei nu a trăit mult timp.
55. Eu spun mamei mele "Mulţumesc!"
Era într-o zi de 8 martie. Un copil cu numele Paulică se sculă dis-de-dimineaţă cu o presimţire deosebită, ca niciodată de altfel. "Oare o să avem astăzi lucrare de control şi am uitat să mă pregătesc?", se întrebă Paulică puţin cam speriat. "Nu, doar e duminică astăzi. Dar ce s-a întâmplat atunci?" Paulică se gândea şi se tot răzgândea, totuşi nu ştia ce se întâmplase cu el, de ce se sculase aşa devreme. Simţea că are ceva de făcut. Ce anume însă, nu ştia.
La ora 6.30, Cristina, sora lui, intră în cameră şi, după ce îl salută pe Paulică, îl întreabă: "Ce ai pregătit pentru mămica?" "Cum adică, ce am pregătit pentru mămica?" "Da, astăzi este ziua ei!", îi spuse Cristina. "Cum? Astăzi e ziua mamei? E imposibil". Paulică se duse la calendar şi privi cu multă atenţie. "Într-adevăr, ai dreptate. Şi eu n-am pregătit nimic". "Asta însă nu e frumos din partea ta, Paulică!". "Aşa-i, este adevărat", răspunse băieţelul. Deodată Paulică sări din pat şi începu să caute daruri în dulăpiorul său. Dar nu găsi nimic; doar o gumă de mestecat, ceea ce nu-i plăcea mamei. "Este deschis astăzi la florărie?", întrebă Paulică pe surioara sa. "Cred că da". Paulică se uită dacă are bani suficienţi. "3.290 de lei. Însă cu atâţia nu pot face mai nimic", se întristă Paulică.
Îşi încrucişă mâinile şi se gândea ce să mai facă, pentru că în curând trebuia să se trezească şi mămica. În camera lui era o linişte perfectă, doar ceasornicul făcea într-una tic-tac, tic-tac... Pe moment, privind deşteptătorul, îi veni o idee grozavă: "Ce-ar fi să compun o poezie de ziua mamei!?", îşi spuse el. Luă imediat un creion în mână şi pe o foaie de hârtie începu să scrie. Când scria, când ştergea. Dar în sfârşit termină. Apoi o copie frumos pe un cartonaş. Poezia era următoarea:
"Deşteptătorul meu nu face gălăgie,
Căci el nu-i construit la tinichigerie.
El nu hodorogeşte, ci vorbeşte.
Când trebuie să merg la şcoală cu un sărut el mă trezeşte.
Şi-atunci când cad într-un noroi,
El îmi aduce haine noi".
Dedesubt a mai scris: Mulţumesc, mămico!
Paulică nu termină bine poezia şi iată că şi mămica lui se trezi. Paulică împachetă repede poezia într-o hârtie pentru Crăciun, apoi împreună cu surioara lui merseră să-i înmâneze cadourile. "Cum, în hârtie pentru Crăciun?!", se miră mama. "Da, răspunse Paulică, ziua mamei trebuie să fie pentru tine precum Crăciunul". "Sper..., cu mai puţină treabă!", adăugă mămica zâmbind. Apoi desfăcu pacheţelul. Ea citi poezia în gând şi zâmbi. Se bucură enorm de mult pentru darul lui Paulică.
56. Jurnalul unui copil de nouă ani
Luni: În seara aceasta părinţii mei n-au timp pentru mine. Un consilier local vine la noi. O fetiţă de nouă ani, aşa îmi spuse tatăl meu, trebuie să înţeleagă că nu are voie să deranjeze când sunt discutate lucruri importante, ci să rămână liniştită în pat. Voi fi liniştită în pat.
Marţi: Vecina ne-a invitat la ea. Mama a spus: "Vecinii noştri sunt aşa de drăguţi şi ne bucurăm să putem sta de vorbă cu ei". Mă voi gândi la oameni drăguţi când voi sta în pat.
Miercuri: Tata merge la o şedinţă. Acolo sunt oameni cu care se vor discuta probleme importante. Aşa mi-a spus tata. Astă-seară mama vrea să calce rufele. Când voi fi în pat mă voi gândi la rufe călcate. De asemenea, la persoane importante.
Joi: Diseară are loc o întrunire a femeilor din parohie. Mama n-are voie să lipsească. Tata este obosit şi vrea să meargă la culcare mai devreme.
Vineri: Astă-seară părinţii mei ar avea timp pentru mine. Aşa mi-au spus ei. Dar la televizor este un film pe care o fetiţă de nouă ani nu are voie să-l vizioneze. Peste câţiva ani îl voi putea vedea. Când voi sta în patul meu, mă voi gândi la lucruri ce ar putea exista peste câţiva ani. Părinţii meu n-au voie să ştie despre acest lucru.
Sâmbătă: Are loc o conferinţă însemnată în comisia de formare. O renumită persoană vorbeşte despre tema: "Conversaţia cu copiii". Tata şi mama sunt de părere că nu trebuie să lipsească. După conferinţă are loc o discuţie. "Poate dura mult timp", am auzit eu. Şi la asta mă voi gândi în pat.
Duminică: De la conferinţa cu tema "Conversaţia cu copiii", părinţii mei au adus multe materiale. Toate acestea vor să le citească diseară. Nu trebuie să-i deranjez de la această muncă.
57. Ascultarea reciprocă cu atenţie
În timp ce un bărbat, a cărui căsnicie nu mergea bine, căuta un sfat, un maestru îi spuse: "Trebuie să înveţi s-o asculţi pe soţia ta cu atenţie". Bărbatul luă acest sfat şi-l puse în practică. Apoi veni la înţelept peste o lună şi-i spuse: "Am învăţat să ascult cu atenţie orice cuvânt pe care-l rosteşte soţia mea". Înţeleptul, zâmbind, îi spuse: "Acum du-te acasă şi fii atent la orice cuvânt pe care ea nu-l rosteşte".
58. Mama
"Care sunt cele mai grele şi mişcătoare cazuri întâlnite de dumneavoastră?", l-am întrebat pe un preot ce lucra într-un penitenciar. Preotul răspunse imediat şi sigur: "Cele mai grele şi mişcătoare cazuri din penitenciar sunt acelea în care, la pronunţarea cuvântului ŤMamať, deţinuţilor nu le vine nimic bun în minte!"
59. Mă duc acasă şi te aştept
În cel de-al doilea război mondial, un soldat austriac se afla pe frontul din Rusia. La început, viaţa sa nu era deloc în pericol, deoarece lupta în spatele frontului. Treptat-treptat, micşorându-se considerabil numărul soldaţilor din prima linie, a fost mutat pentru a întări linia întâi de pe front.
Într-una din zile, soldatul primi o scrisoare din partea mamei sale. O deschise şi dădu s-o citească, dar gândul la mama, pe care n-o văzuse de un an de zile, îl făcu să lăcrimeze. Ştia cât de mult îl iubise şi încă îl mai iubea mama. Ştia cât de mult îl aştepta mama acasă.
Dar, aflându-se în prima linie a frontului, îşi dădu seama că nu mai are mari şanse de a scăpa cu viaţă. Atunci luă un creion şi o foaie de hârtie şi-i scrise mamei sale, pe care şi el o iubea aşa de mult, următoarele cuvinte: "Tu aştepţi să mă întorc acasă; acum mă duc acasă şi te voi aştepta!" (Aceste cuvinte mai pot fi citite şi astăzi pe un mormânt din cimitirul din Viena - Strebersdorf).
60. Cea mai scurtă istorioară din lume
Într-una din zile, copiii primesc voie să povestească ceva. Mama şi tata sunt atenţi. Dudu este culcat în leagăn şi doarme. Mai întâi povesteşte Peter. Ştie şi acum povestea despre iepuraşul de Paşti. După el urmează la rând Michel. El povesteşte despre furtuna de pe mare, când Isus era în barcă şi a adormit. O povesteşte fals, dar în cele din urmă furtuna se linişteşte şi toţi scapă sănătoşi. Când termină de povestit, Michel îi spune tatălui: "Acum Frieder este la rând". El nu a povestit niciodată ceva, pentru că încă nu poate vorbi. Dar el dă bucuros din cap, ceea ce ar vrea să însemne: "Da, aş vrea să povestesc ceva". Michel vrea să râdă de Frieder, iar Peter este de părere că asta va fi o poveste fără cuvinte. Dar Frieder nu se lasă provocat. Părinţii aşteaptă răbdători. Atunci Frieder priveşte la mămica, apoi spune cea mai scurtă, dar şi cea mai frumoasă istorioară pe care a trăit-o el vreodată. Conţine doar un cuvânt şi totuşi e o istorioară foarte lungă. Frieder spune: "Mama!!!" Toţi râd de bucurie. Frieder a spus cea mai frumoasă istorioară pe care o ştia.
61. Multele mâini ale mamei
Caietul în care se găseşte compunerea unei fetiţe din clasa a III-a s-a îngălbenit deja. În urmă cu 40 de ani, Christine, atunci în vârstă de zece ani, a scris o compunere. Învăţătoarea a citit-o în faţa clasei. Compunerea este următoarea:
"Mâini de mamă
Într-o mână ţine tigaia şi găteşte. Într-alta are o cârpă şi şterge masa. Cu altă mână dă ceva de băut celor mai mici. Cu altă mână pregăteşte masa pentru tata şi pentru noi, copiii. Cu altă mână dă unui cerşetor de la uşă câţiva bănuţi. În altă mână ţine rozariul şi se roagă..."
În timp ce învăţătoarea citea această compunere ciudată, câteva colege începuseră să râdă. De aceea, ea se opri şi o întrebă pe fetiţă: "Christine, câte mâini are mămica ta de fapt?" Christine nu a fost surprinsă de întrebare. Se ridică în picioare şi povesti în ritmul unei litanii: "Mama mea are..., mama mea are: două mâini pentru tata, două mâini pentru fiecare din cei şapte copii, două mâini pentru servitor, două mâini pentru animalele din fermă, două mâini pentru lumea nevoiaşă, două mâini pentru bunul Dumnezeu când se roagă... şi apoi încă două mâini dacă mai e nevoie de ceva. În total 26 de mâini".
Deodată se făcu linişte în clasă. Iar învăţătoarea spuse: "Tu, Christine, ai scris cea mai frumoasă compunere!"
62. Mai degrabă câine decât copil
Când prietenul meu şi cu mine, după ce am luat o ceaşcă cu cafea, am revenit pe trotuar, el mi-a şoptit: "Aici în Germania aş dori să fiu mai degrabă câine decât copil". Şi-mi arătă un căţeluş care era îngrijit cu atenţie de stăpâna lui. "În ceea ce priveşte câinii, ai dreptate, continuă prietenul meu. Pentru ei faci orice: eşti atent să nu îngheţe şi nici să nu le fie prea cald, să primească hrană sănătoasă şi bogată, să fie respectaţi. Li se dăruieşte din belşug răbdare, iubire şi timp. Noi dăruim toate acestea copiilor noştri?".
63. Prin exemplu
Albert Schweitzer a fost întrebat o dată: "Cum ar putea cineva să dea copiilor săi cea mai bună educaţie?" Acesta răspunse: "Există trei metode: în primul rând - prin exemplu; în al doilea rând - prin exemplu; în al treilea rând - prin exemplu".
64. Deloc timp?
O fetiţă, pe nume Nelly, se adresă mamei sale punându-i următoarea întrebare: "Mămico, de ce nu vrei să te joci cu mine?" "Pentru că nu am timp", îi răspunse ea. Dialogul continuă. "De ce nu ai timp?" "Pentru că trebuie să lucrez". "De ce lucrezi?" "Pentru ca să câştig bani". "De ce câştigi bani?" "Pentru ca să pot să-ţi dau de mâncare". După o scurtă pauză, Nelly spuse: "Mămică, mie nu-mi este foame".
65. Te rog!
Toată familia era aşezată la masă. "Dă-mi pâine!", îi spuse Lili mămicii sale. Dar mama nu-i răspunse. "Vreau pâinea!", repetă Lili. Să nu fi auzit mămica?
Deodată, mama începu să povestească o istorioară: "Era odată o grădină frumoasă. De departe se vedea cum înfloresc florile şi cum ţâşnesc fântânile arteziene. Poarta era încuiată. Atunci lumea voia să se caţăre pe zid. Dar când credeau că au ajuns sus, zidul începea să crească din ce în ce mai mult. Oamenii au luat un topor şi voiau să lovească în poartă, dar toporul s-a rupt. Au adus foc şi voiau să dea foc porţii, dar poarta n-a ars. Şi iată că veni un copil. Acesta spuse doar un cuvânt: "Te rog!". Şi poarta se deschise numaidecât şi copilul intră în grădină".
După ce ascultă povestea, Lili roşi şi spuse: "Te rog, mămico, dă-mi pâinea!".
66. O parabolă pentru educatori
O oaie care se afla la păscut într-un ţarc mare descoperi o gaură în gard şi se strecură afară. Acolo ea se bucura de libertate. Începu să zburde şi fugi departe până când se rătăci. Nu după mult timp observă că o urmăreşte un lup. Fugi şi iarăşi fugi, dar lupul se opri deodată în spatele ei. La timp însă sosi şi păstorul. El salvă oaia şi o duse cu grijă la turma sa. Şi cu toate că toate celelalte oi încercau să iasă, el nu închise gaura din gard.
67. Nici o povară
"Nu-ţi este prea grea povara?", este întrebat un băieţel din Asia, care îl ducea în spate pe frăţiorul său bolnav. "Nu, nu e o povară. E frăţiorul meu", răspunse micuţul.
68. Cazul
Un profesor la medicină aduse înaintea studenţilor săi un caz deosebit. "Un cuplu uman, bolnav de tuberculoză şi sifilis, are deja patru copii. Unii au murit din copilărie, alţii au rămas handicapaţi. Acum este aşteptat cel de-al cincilea copil. Aţi sfătui acest cuplu, întrebă profesorul, să avorteze? Şi aţi pune asta în practică?" Majoritatea studenţilor răspunseră afirmativ. "Procedând astfel, spuse profesorul, l-aţi fi ucis pe Beethoven". (ÎNAPOI)

Capitolul 4. Post / Patimă

69. Fascinaţia păcatului este aşa de periculoasă
"Un şarpe prinde un iepure de câmp", îi spuse un bunic nepoţelului său. "Cum, şerpii care se mişcă relativ încet pot prinde iepuri aşa de iuţi!?", se îndoi nepoţelul. "Da, răspunse bunicul. Îţi voi povesti ceva. Odată, un iepure fugea, rătăcit, la mare distanţă de un şarpe. Deodată şarpele îşi înălţă capul. Iepurele se opri şi urmări mişcările şarpelui. Mai făcu câteva salturi şi apoi se întoarse. Ochii seducători şi privirea fixă a şarpelui începură a-l hipnotiza. Iepurele nu se mai mişcă din loc, iar şarpele se apropie de el. Iepuraşul ar fi putut să fugă, dar parcă prinse rădăcini. Când era suficient de aproape de el, şarpele deschise gura larg, iar iepuraşul, din curiozitate, băgă capul înăuntru".
70. Curaj pentru convertire
Mahatma Gandhi povesti o dată o experienţă din viaţa sa: "Aveam 15 ani când într-o bună zi am comis un furt. Pentru că aveam datorii, am furat de la tatăl meu o brăţară de aur ca să le plătesc. Dar nu puteam să suport povara vinovăţiei mele. Când stăteam înaintea lui, de ruşine nu puteam să-mi deschid gura. Atunci am decis să-mi mărturisesc fapta în scris. Când i-am înmânat bileţelul, tremuram totul. Tatăl meu citi bileţelul, închise ochii şi apoi o rupse. ŤE bineť, îmi spuse el şi mă îmbrăţişă. Din acel moment l-am iubit pe tatăl meu mai mult ca niciodată.
71. Deja mort sau numai atins de moarte?
Un om de culoare, un negru, îl însoţi pe stăpânul său, un alb, la o vânătoare de raţe sălbatice. Omul de culoare era creştin. Pe drum ajunseră să vorbească printre altele despre probleme de credinţă. Stăpânul îi spuse: "Nu înţeleg de ce vorbeşti mai totdeauna despre păcat, nelinişte, mântuire, Diavol. Eu nu simt nici cea mai mică nelinişte. Diavolul mă lasă în pace. Până acum nu m-a deranjat sau atacat niciodată". Sclavul îi răspunse: "Îţi voi explica numaidecât. Când suntem la vânat de raţe şi ai tras cu puşca, atunci câteva raţe cad moarte la pământ. Eu le las jos pe acestea. Altele însă, fiind doar rănite, mai bat încă din aripi pentru a scăpa. Atunci fug după ele cu un par ca să le prind. Tu eşti ca o raţă pe care Diavolul a împuşcat-o deja mortal. Pe tine te lasă jos în pace. El ştie că pe tine oricum te are. Eu însă sunt ca o raţă doar atinsă de cartuşe care vrea să scape cu tot dinadinsul. De aceea umblă după mine şi caută să mă ucidă şi astfel să mă prindă".
72. A se ridica din nou
Un duhovnic trebuia odată să ţină o predică într-un penitenciar. Zile întregi căută cum şi despre ce să le vorbească puşcăriaşilor pentru a le mişca inimile. În sfârşit, sosi ziua şi, cum intră în sală, care era foarte friguroasă, observă feţe ironice. În timp ce urcă la amvon, rosti o rugăciune către Duhul Sfânt. La penultima treaptă, preotul se împiedică şi se rostogoli. Auditoriul izbucni în hohote de râs. Pe moment, preotul simţi o mare durere şi ruşine. Totuşi sări deodată în picioare şi, şchiopătând, urcă vioi treptele. Adresându-se celor din faţa sa, le spuse cu zâmbetul pe buze: "Prietenilor, tocmai pentru asta am venit la voi. Voiam să vă arăt că putem să ne ridicăm atunci când cădem!"
73. Suferinţa poate să ne facă mai puternici
Un om nu putea să vadă nici un lucru frumos şi sănătos. Când într-o oază dădu de un palmier tânăr în creştere, luă o piatră mare şi o aşeză în mijlocul coroanei palmierului. Apoi plecă mai departe cu un zâmbet ironic. Palmierul căută să-şi arunce povara. Se scutură şi se îndoi, dar nu reuşi. Îşi înfipse rădăcinile mai adânc în pământ, până când acestea ajunseră la un misterios izvor de apă. Această putere din adâncimi şi căldura soarelui din înălţimi îl făcură să devină un palmier regesc care putea să ridice şi piatra.
După ani de zile omul trecu din nou pe acolo să se veselească cu palmierul ciung. Atunci puternicul palmier îşi plecă coroana, îi arătă piatra şi-i spuse: "Trebuie să-ţi mulţumesc. Povara ta m-a făcut puternic".
74. A ne aşeza la umbra crucii
Un om voia odată să scape de propria sa umbră, dar tot ce întreprindea nu-l ajuta la nimic. Se zvârcoli pe pământ, se aruncă în apă, încercă să sară peste umbra sa. Totul era însă zadarnic.
Un înţelept ascultă cu mare interes această istorioară, apoi spuse: "Ar fi fost totuşi foarte simplu să scape de umbră". "Cum aşa? întrebară curios cei care-l ascultau. Ce-ar fi trebuit să facă şi n-a făcut?" Înţeleptul le răspunse: "Ar fi fost suficient să se aşeze la umbra unui copac".
75. Expoziţie de cruci
Într-o legendă din evul mediu se povesteşte cum Dumnezeu se îndură de un om care se văita de crucea sa. O găsea prea grea pentru puterile sale. Dumnezeu îl conduse într-o sală în care erau expuse toate crucile oamenilor şi-i spuse: "Alege-ţi una!" Omul începu să caute. Atunci văzu o cruce subţire, dar era prea lungă. Văzu o cruce foarte mică, dar când a vrut s-o ia pe umeri, i se păru grea ca plumbul. Apoi găsi una care-i plăcu şi-o puse pe umeri. Dar când era pe umeri, omul observă că avea un ghimpe ascuţit care-i pătrundea în carne ca un spin. Astfel, fiecare cruce prezenta ceva neplăcut. Se uită la toate crucile şi nici una nu i se potrivea. Deodată descoperi într-un colţ o cruce, peste care trecuse cu vederea. Asta nu era prea grea, nici prea uşoară, aşa ca şi cum ar fi fost croită şi făcută special pentru el. Pe aceasta voia s-o poarte de acum înainte. Când însă se uită mai de aproape şi mai cu atenţie la ea, observă că aceasta era tocmai crucea pe care o purtase până în acel moment.
76. A ne purta crucea noastră
O legendă ne spune că oamenii se aflau odată în drum cu crucile lor şi se osteneau ducând în spate aceste poveri. La un moment dat, unul, crezând că are o cruce prea lungă, luă un fierăstrău şi o scurtă. După un lung pelerinaj ajunseră cu toţii la marginea unei prăpăstii. Nici un pod nu ducea în ţara care promitea veşnică bucurie şi apropierea vizibilă de Dumnezeu. După o scurtă ezitare îşi puseră cu toţii crucile peste prăpastie. Şi iată că tocmai se potriveau. Acela însă care-şi retezase o bucată din cruce stătea aici dezamăgit şi disperat.
77. Cât de greu este un păcat?
Un student a venit la un preot şi l-a întrebat: "Aţi putea să-mi spuneţi cât de greu este un păcat? Are cumva 10 kg? Căci eu nu simt nici o greutate". Preotul l-a privit şi apoi i-a răspuns tot printr-o întrebare: "Dacă pui o greutate de 200 kg peste un mort, spune-mi, va simţi el ceva?" "Nimic, bineînţeles, pentru că e mort", a răspuns studentul. "Tot aşa nici tu nu simţi nimic pentru că sufleteşte eşti mort".
78. Povestea bambusului distrus
Un rege avea odată o grădină foarte frumoasă. Aici obişnuia să se plimbe în fiecare după-amiază, când soarele strălucea cel mai puternic. Dintre toţi arborii din această grădină un arbore de bambus îi era după inima sa, frumos ca nimeni altul. Acesta creştea zi de zi, lună de lună, an de an, şi devenea din ce în ce mai frumos. Regele îl iubea şi era fericit de el, iar bambusul ştia acest lucru.
Într-o zi, regele se apropie de el, iar acesta, în semn de profund respect, se aplecă până la pământ. Regele îi spuse bambusului: "Dragul meu, am nevoie de tine". Se părea că venise ultima zi pentru acest bambus. El răspunse regelui cu o voce tremurândă: "Stăpâne, sunt la dispoziţia ta. Foloseşte-mă după cum doreşti". "Prietene, continuă regele serios, pentru a te putea folosi trebuie să te tai". "Să mă tai? Pe mine, cel mai frumos copac din această grădină? Nu, aceasta nu, te rog, nu! Foloseşte-mă spre bucuria ta, dar te rog, nu mă tăia!" "Scumpul meu, îi spuse regele, dacă nu te voi tăia, nu te voi putea folosi".
În grădină se făcu linişte perfectă. Bambusul îşi plecă lent capul şi zise: "Stăpâne, dacă nu mă poţi folosi fără a mă tăia, atunci fă cu mine cum doreşti şi taie-mă". "Dragul meu, trebuie să-ţi tai, de asemenea, şi ramurile şi frunzele". "Stăpâne, distruge frumuseţea mea, dar frunzele şi ramurile lasă-mi-le, te rog!" Regele îi spuse: "Dacă nu te voi curăţi de frunze şi ramuri, nu te voi putea folosi". Soarele îşi ascunse faţa; un fluture zbura îngrijorat dintr-un loc într-altul, iar bambusul, plin de curaj, spuse: "Stăpâne, curăţă-mă...". "Dragul meu, trebuie să-ţi mai fac şi altceva. Trebuie să te despic în două şi să-ţi scot inima. Dacă nu voi face toate acestea, nu te voi putea folosi". Bambusul se plecă numaidecât până la pământ şi spuse: "Stăpâne, taie şi despică!"
Regele îl tăie, îl curăţă de ramuri şi de frunze şi-l despică în două. Apoi îi scoase inima, îmbină aceste bucăţi de bambus şi le amplasă cu un capăt la un izvor de apă, iar cu celălalt pe ogorul său ce gemea după apă. În canal începu îndată să curgă apă. În sfârşit ajunse şi pe ogor. Izvorul izbucni în cântec de bucurie spunând conductelor de bambus un "Bine ai venit!" De asemenea şi ogorul se bucură nespus.
După aceasta s-a putut planta orez. Zilele treceau, plantele creşteau şi timpul secerişului sosi. Roadele erau bogate. Astfel, bambusul deveni o binecuvântare pentru rege. Când acest bambus era frumos, creştea numai pentru sine şi se bucura de propria-i frumuseţe. Acum, când se dăruise cu totul stăpânului său, bambusul deveni un canal de care stăpânul se folosi pentru a face din ţara sa o ţară rodnică.
79. Iubirea de sine izolează
Un bob de grâu se ascunse în hambar.
Nu voia să fie semănat.
Nu voia să moară.
Nu voia să se jertfească.
Voia să-şi salveze viaţa.
Aşa nu deveni niciodată pâine.
Nu ajunse niciodată pe masă.
Nu a fost niciodată binecuvântat şi împărţit.
Nu dărui niciodată viaţă.
Nu dărui niciodată bucurie.
Într-o zi veni stăpânul.
Împreună cu praful din hambar aruncă la gunoi şi bobul de grâu.
80. Cristos - Pelicanul
Într-o anecdotă africană se povesteşte că în ţară bântuia o foamete cumplită. Atât oamenii, cât şi animalele sufereau de foame. Nu mai ştiau ce să facă pentru a supravieţui.
În această ţară trăia şi un pelican care nu ţinea aşa de mult la propria-i viaţă cât la cea a puilor săi. Aceştia îi cereau zilnic de mâncare. Iar pelicanul nu mai ştia ce să facă. În strâmtorarea sa cea mare făcu o gaură cu ciocul în pieptul său şi-şi dădu sângele ca băutură puilor săi. După ce trecu foametea, puii săi, întăriţi, au putut să-şi continue cu bine drumul vieţii. Bătrânul pelican însă muri. Îşi dăduse sângele, viaţa, pentru puii săi.
81. De fapt ar trebui să mă întorc
Un om se afla într-un tren. În fiecare staţie scotea capul pe fereastră, citea numele localităţii în care se afla şi ofta. După vreo cinci staţii, un călător din acelaşi compartiment îl întrebă: "Vă doare ceva? Observ că oftaţi adânc". "Da, răspunse el. De fapt ar trebui să cobor. Tot timpul merg în sens opus. Dar aici este aşa de cald şi frumos!"
82. Viaţa e minunată!
Un om veni la un rabin şi i se plânse că duce o viaţă prea aspră: "Învăţătorule, viaţa mea a devenit insuportabilă. Într-o singură cameră locuim şase inşi. Ce să mai fac acum?" Rabinul îi răspunse: "Tu ai o capră, nu-i aşa? Ia-o cu tine în cameră!" Omul crezu că nu a auzit bine: "Să iau capra cu mine în cameră?" "Fă cum ţi-am spus, îi răspunse rabinul. Apoi, peste o săptămână de zile, vino din nou la mine!"
Peste o săptămână, omul, posomorât şi descurajat, veni la rabin şi-i spuse: "Nu mai pot rezista, capra miroase îngrozitor!" Rabinul îi spuse: "Mergi acasă şi du capra în staul la locui ei. Apoi, peste o săptămână, vino din nou la mine!" Săptămâna trecu repede. Când veni la rabin, faţa omului strălucea de bucurie: "Viaţa e minunată, învăţătorule. Ne bucurăm pentru orice minut! Capra nu ne mai crează probleme. Suntem numai noi şase!"
83. Coşul ciuruit cu nisip
Un monah dintr-o mănăstire de pustnici căzu într-un păcat mare. Se ţinu o adunare şi la aceasta a fost convocat şi confratele lor Mose. Acesta însă nu a vrut să vină. De aceea, preotul îi trimise ordinul: "Vino, căci adunarea te aşteaptă!" Mose se ridică şi veni. Luă un coş ciuruit, îl umplu cu nisip şi-l puse pe umeri. Confraţii îi ieşiră în întâmpinare şi-l întrebară: "Ce este asta, părinte?" Bătrânul le răspunse: "Acestea sunt păcatele mele. Ele curg în spatele meu şi eu nu le văd". Când auziră aceasta, călugării nu-i mai spuseră nimic acelui confrate, ci îl iertară.
84. Experienţa liniştii
Într-o zi, mulţi oameni au venit la un monah singuratic. Aceştia l-au întrebat: "Ce sens găseşti în viaţa ta petrecută în tăcere?" Monahul era ocupat cu scoaterea apei dintr-o cisternă adâncă. El le spuse vizitatorilor săi: "Priviţi în cisterne. Ce vedeţi înăuntru?" Oamenii s-au uitat în cisternele adânci: "Nu vedem nimic". După câteva clipe, călugărul le spuse din nou: "Priviţi în cisterne şi spuneţi-mi ce vedeţi înăuntru?" Oameni s-au uitat din nou în cisterne: "Acum ne vedem pe noi înşine!" Călugărul le spuse: "Vedeţi voi, când scoteam apă, apa era agitată. Acum apa este liniştită. Aceasta este experienţa liniştii: a te vedea pe tine însuţi!"
85. Mai degrabă timp pentru a medita
În China se povesteşte că un ţăran, care avea o mică parcelă de orez deasupra unei peşteri, cobora zilnic de mai multe ori în peşteră să aducă apă, pentru a iriga cultura sa de orez. Când au ajuns europenii în acel ţinut şi au văzut cum îşi desfăşura acest om obositoarea sa muncă agricolă, îi oferiră posibilitatea de a construi o pompă care să-l scutească de povara transportării apei. Dar ţăranul refuză cu respect: "Dacă n-aş mai putea căra apă, atunci mi-ar lipsi timpul pentru meditaţie".
86. Postul sculptorului
Un renumit sculptor lucra odată la o statuie dintr-un lemn preţios. Când o termină, toţi care o vedeau erau de părere că aceasta era opera unui Spirit; ceva de o asemenea frumuseţe nu putea să iasă din mâinile unui om. Domnitorul locului îl întrebă pe sculptor: "Ai vreun secret?" El îi răspunse: "Sunt un meşteşugar şi n-am secrete. Este aşa de simplu. Când am început să mă gândesc la lucrarea cu care maiestatea ta m-ai însărcinat, mi-am adunat spiritul şi nu m-am mai gândit la mărunţişuri. Am postit ca să mă liniştesc. După trei zile de post, am uitat răsplata şi onoarea. După cinci zile, nu m-am mai gândit la laude şi critici. După şapte zile, nu mi-am mai simţit trupul şi nici unul din mădularele mele. Nu mai ştiam că mă aflu la curtea maiestăţii tale. Tot ceea ce mă putea abate de la lucru era acum îndepărtat. M-am concentrat asupra unui singur lucru: asupra statuii. Apoi am mers în pădure pentru a mă uita cum erau crescuţi copacii. Când am descoperit trunchiul potrivit, figura statuii era deja în el, clară şi curată. M-am apucat de treabă şi forma ieşea de la sine. Dacă n-aş fi zărit acest trunchi, n-ar fi luat naştere această statuie. Dar ce se întâmplase? Adunarea şi concentrarea gândurilor mele au lovit exact în chipul ascuns al lemnului. În urma acestei ciocniri a luat naştere opera pe care o datorez Spiritului".
87. Îmblânzirea animalelor
O veche istorioară povesteşte despre un pustnic care se plângea că deseori are prea multe de făcut. Lumea se mira de acest lucru şi-l întrebă ce înseamnă asta. Pustnicul le răspunse: "Am de îmblânzit doi şoimi, de dresat doi vulturi, să stăpânesc doi iepuri, să am grijă de un şarpe, să încarc un măgar, să pun şaua pe cai şi să dresez un leu". "Într-adevăr, spuseră oamenii, ai mult de lucru. Timpul îţi este încărcat. Dar unde îţi sunt animalele de care vorbeşti, căci nu vedem nimic din toate acestea?" Pustnicul le explică într-un mod foarte simplu, ca să înţeleagă cu toţii, căci aşa ceva aveau şi ei acasă. De altfel şi noi avem. "Cei doi şoimi sunt ochii noştri care se reped asupra oricărui lucru, câteodată sunt ca nişte săgeţi care se înfig ici-colo şi aşa rămân. Uneori este greu să le îmblânzeşti. Cei doi vulturi sunt mâinile noastre care apucă, şi ceea ce prind nu mai lasă liber. Câteodată scapă de sub control. Ele ar putea face altceva, ar putea mângâia, ajuta, deschide... Cei doi iepuri sunt picioarele noastre care merg, lovesc, ologesc şi ne fac să rătăcim. Cel mai greu lucru de stăpânit însă se află în spatele dinţilor noştri: limba. Cineva spunea că cei 32 de dinţi sunt neputincioşi în faţa unei limbi. Ea ar putea însă să mângâie, să spună lucruri frumoase, adevărul... Şi apoi avem de încărcat un măgar: corpul nostru. Cât de des nu se aseamănă cu un astfel de animal! Dacă este supraîncărcat, se împotriveşte, face năravuri, refuză, este încăpăţânat ca un măgar. Şi totuşi avem nevoie de el. Apoi mai avem de dresat un leu. Despre leu se spune că este regele animalelor, aşa cum inima este centrala puterii, reşedinţa curajului, dar şi celula germenului urii şi al revoltei. Inima, un mădular aşa de mic, poate fi aşa de mare. Cu toate că nu se vede în exterior, şi noi avem suficient de lucru astăzi".
88. Partea dedicată lui Dumnezeu
Robert Maoussi, un băiat de 18 ani din Camerun, se molipsi de lepră. Cu greu ne putem imagina ce însemna acest lucru. Suferea îngrozitor. Cu toate acestea credea cu tărie în Isus. Şi această credinţă îi dădea putere de a suporta durerile. Se jertfea şi oferea suferinţele sale Mântuitorului. El spunea: "Voi suporta aceste suferinţe până la moarte pentru băieţii şi fetele care sunt de aceeaşi vârstă cu mine. Vreau să fiu ca şi conducătorul de joc al unei echipe de fotbal. Suportând suferinţele, le arăt de fapt un alt drum spre Dumnezeu şi-i ajut să nimerească, de departe, poarta spre Dumnezeu".
Într-o seară durerile sale erau insuportabile. O rugă pe sora asistentă să vină cu calmantele mai devreme decât de obicei. Când o oră mai târziu veni să-l viziteze, tableta de medicament încă se mai afla pe masă. Ea se miră. El însă îi spuse: "Soră, m-am răzgândit. Dumnezeu are mai multă nevoie de durerile mele pentru mântuirea oamenilor, decât eu de calmante pentru ameliorarea suferinţelor".
89. Un Cristos fără răni?
Diavolul voia odată să se ofere sfântului Martin drept sprijin. Îi apăru îmbrăcat în măreţie regească. El îi spuse sfântului: "Martine, îţi mulţumesc pentru fidelitatea ta! Trebuie să ştii că şi eu îţi sunt credincios. De acum înainte vei simţi totdeauna prezenţa mea. Poţi să te bazezi pe mine".
Sfântul Martin îl întrebă: "De fapt, cine eşti tu?" "Sunt Isus Cristos", îi răspunse Diavolul. "Dar unde îţi sunt rănile?", întrebă sfântul. "Vin din gloria cerească, răspunse Diavolul, acolo nu sunt răni". La aceasta sfântul Martin spuse: "Nu-mi place să mă uit la un Cristos care nu are răni. De un Cristos care nu poartă semnul crucii nu mă pot lega".
90. Cei şase cetăţeni din Calais
În anul 1347, oastea regelui englez Eduard asedie oraşul francez Calais. În jurul oraşului, un val ucigător împiedica orice contact cu exteriorul. Drept urmare, imediat izbucni o foamete cumplită. Mai întâi muriră cei bătrâni, apoi sugarii. În cele din urmă slăbiră şi oamenii în putere, astfel încât nimeni nu se mai putea gândi la o ripostă victorioasă.
Atunci un sol al regelui ceru să intre în oraş. El comunică prefectului oraşului intenţia regelui: "În următoarele trei zile, regele are de gând să năvălească în oraş şi să-l incendieze. Cu toţii veţi muri: bărbaţi, femei, copii". Locuitorii cetăţii l-au întrebat: "Nu există chiar nici o cale de salvare?" "Ba da, răspunse mesagerul. Dacă şase din bărbaţii voştri de frunte sunt dispuşi să moară pentru voi, atunci veţi fi salvaţi. Aceştia vor trebui să se prezinte mâine dimineaţă în lagărul oştirii engleze. Să nu aibă nimic în picioare, să fie îmbrăcaţi doar cu o cămaşă şi în jurul gâtului să fie legaţi cu o funie".
Vestea înfricoşătoare se răspândi în toată cetatea. Toţi cei 10.000 de locuitori se gândeau numai la ei înşişi. Dar şase din oamenii de frunte spuseră: "Mereu am încercat să slujim cu fidelitate oamenilor acestei cetăţi cu braţele şi talentele noastre. Acum suntem dispuşi să ne dăm viaţa pentru întreaga cetate". Cetăţenii oraşului au îngenuncheat plângând şi s-au rugat pentru aceşti voluntari.
A doua zi dis-de-dimineaţă, cei şase au mers în lagărul regelui. El îi privi cu dispreţ. În apropierea lor un călău stătea deja pregătit cu sabia în mână pentru a-i decapita. Atunci sosi regina, se aruncă la picioarele regelui şi mijloci pentru aceşti oameni: "Menajează acest oraş şi pe aceşti oameni pentru că au fost dispuşi să-şi dea viaţa pentru ceilalţi". După lungi tărăgăneli, regele îşi schimbă gândul. El cruţă cetatea şi viaţa acestor şase voluntari.
91. Profanarea şi refacerea crucii
În luna martie a anului 1938, în Burgenland-ul austriac, o trupă de soldaţi fascişti îi alungau pe evrei din casele lor peste graniţa cu Ungaria. Un preot catolic se alătură evreilor, devenind astfel martor al suferinţelor lor. Pe când mergeau, conducătorul trupei se apropie de el, îi luă crucea de lemn făcând din ea o cruce fascistă şi i-o întinse rabinului să o sărute. În acel moment însă a avut loc ceva impresionant: rabinul luă crucea, o refăcu aşa cum era la început şi o dădu înapoi preotului catolic. Dar, în turbarea de necontrolat, fasciştii îl uciseră pe rabin.
92. Anecdota despre regele generos
Un rege trebuia să pronunţe şi să semneze următoarea sentinţă: "Iertare imposibil, să fie încarcerat!". Sentinţa i se păru prea dură, căci se gândea la viitorul acelui om şi la familia sa. De aceea schimbă sentinţa: "Iertare, imposibil să fie încarcerat!" A făcut doar o deplasare a virgulei. Şi astfel sentinţa i-a acordat libertatea.
93. El mă interpelează
În cadrul unor exerciţii spirituale pentru tineri, directorul spiritual, vorbind despre convertire, spuse:
"Eu sunt furios, iar Isus îmi spune: Iartă! Îmi este frică, iar el îmi spune: Curaj! Am îndoieli, iar el îmi spune: Ai încredere! Sunt agitat, iar el îmi spune: Fii calm! Prefer să-mi urmez propriul drum, iar el îmi spune: Vino şi urmează-mă! Îmi fac propriile mele proiecte, iar el îmi spune: Uită-le! M-am întors spre bunurile materiale, iar el îmi spune: Lasă-le în spate! Doresc siguranţa, iar el spune: Eu nu-ţi promit absolut nimic! Doresc să-mi trăiesc viaţa, iar el spune: Dă-ţi viaţa! Cred că sunt bun, iar el îmi spune: Nu ajunge să fii bun! Îmi place să fiu patron, iar el spune: Slujeşte! Îmi place să comand pe alţii, iar el spune: Ascultă! Îmi place să înţeleg, iar el spune: Crede! Îmi place claritatea, iar el îmi vorbeşte în parabole! Îmi place liniştea, iar el vrea să fiu deranjat. Îmi place violenţa, iar el spune: Pacea să fie cu tine! Eu scot sabia, iar el spune: Bag-o în teacă! Mă gândesc la răzbunare, iar el spune: Arată şi celălalt obraz! Vorbesc de ordine, iar el spune: Am venit să aduc război! Am ales ura, iar el spune: Iubiţi pe duşmanii voştri! Încerc să semăn armonia, iar el zice: Am venit să arunc foc pe pământ! Vreau să fiu cel mai mare, iar el spune: Învăţaţi să fiţi mici ca un copil! Îmi place să rămân în ascuns, iar el spune: Lăsaţi să lumineze lumina voastră! Caut locul cel mai bun, iar el spune: Aşază-te în ultima bancă! Îmi place să fiu remarcat, iar el spune: Rugaţi-vă în camera voastră încuiată!"
După expunerea temei şi după timpul de meditaţie personală, cei care doreau puteau să împărtăşească, în grupuri mici, gândurile, reflecţiile şi experienţele lor personale. La un moment dat, un tânăr mărturisi deschis: "Îmi pare foarte rău, dar nu, nu-l înţeleg pe acest Isus. Este o provocare pentru mine. Mă reduce la tăcere. Asemenea multor discipoli de-ai săi, şi eu aş dori să urmez un alt Maestru care să fie mai sigur şi mai puţin exigent". După o scurtă pauză, acelaşi tânăr continuă: "Cu toate acestea am descoperit şi constat acelaşi lucru ca şi Petru, care mărturisea: "Nu cunosc pe nimeni altul care să aibă cuvintele vieţii veşnice!"
94. Legenda despre pietre
Două femei au venit la un stareţ ca să-i ceară nişte sfaturi. Prima se considera o mare păcătoasă. În tinereţe l-a înşelat pe bărbatul ei şi acum avea remuşcări de conştiinţă. A doua, dimpotrivă, nu-şi făcea nici un fel de reproşuri pentru cine ştie ce păcate şi era mulţumită de ea însăşi pentru că trăia zi de zi după legea Domnului. Stareţul le întrebă despre viaţa lor. În timp ce prima recunoscu, cu lacrimi în ochi, că săvârşise un păcat foarte mare - şi ea considera că aceste păcate sunt aşa de grave, încât nu se mai poate spera că vor fi iertate -, a doua spuse că nu comise nici un păcat grav, ci numai păcate uşoare.
Stareţul îi spuse atunci primei femei: "Du-te şi caută o piatră aşa de mare, încât să o mai poţi duce, şi adu-o aici la mine". Iar celei de-a doua îi zise: "Mergi şi tu şi adu-mi atâtea pietre câte poţi să duci, dar ele să fie foarte mici".
Femeile au plecat şi au îndeplinit porunca stareţului. Prima aduse un bolovan mare, iar a doua un sac plin cu pietricele. Stareţul privi pietrele şi spuse: "Acum faceţi următorul lucru: duceţi pietrele înapoi şi puneţi fiecare dintre ele în locul de unde a fost luată. După ce aţi terminat, veniţi înapoi la mine". Femeile au plecat să împlinească porunca stareţului. Prima găsi cu uşurinţă locul de unde luase bolovanul şi-l puse la loc. Dar a doua femeie nu a putut să-şi amintească de locul de unde luase fiecare pietricică în parte. De aceea se întoarse la stareţ, fără a împlini porunca.
"Vedeţi voi, le spuse stareţul, la fel se întâmplă şi cu păcatele. Tu ai dus bolovanul greu la locul său, îi spuse primei femei, pentru că ai ştiut de unde l-ai luat. Tu însă nu ai putut să duci pietricelele, pentru că n-ai mai ştiut exact de unde au fost luate, se adresă el celei de-a doua femei. La fel se întâmplă şi cu greşelile noastre. Ai ştiut ce greşeală ai făcut. Pentru ea, porţi asupra ta reproşurile oamenilor şi remuşcările conştiinţei tale, ai devenit umilă şi astfel te-ai eliberat de urmările păcatului. Tu, dimpotrivă - se îndreptă stareţul spre cea de-a doua femeie -, ai făcut mici greşeli. Nu mai ştii care sunt acestea, nu te-ai căit de ele, te-ai obişnuit cu o viaţă în păcate, ai subliniat greşelile altora şi te-ai scufundat din ce în ce mai adânc în ale tale. Cu toţii suntem păcătoşi şi cu toţii ne vom prăbuşi dacă nu ne pare rău de greşelile noastre".
95. Suferinţa răbdată salvează
Mahathma Gandhi şi un misionar mergeau împreună spre biserică în timpul unei vizite în oraşul de misiune Mariauhi, ce se găseşte lângă Durban, în Africa de Sud. Gandhi se opri în faţa crucifixului, se plecă cu respect şi zăbovi aşa câteva clipe în faţa crucii. Apoi se întoarse către misionar şi-i şopti: "Suferinţa acceptată cu răbdare ne va mântui pe noi, indienii, europenii, africanii. Crucea dumneavoastră, părinte, predică un mare adevăr pentru întreaga lume!"
96. La cruce se luminează
Era într-o toamnă în munţii din regiunea Bayern. În văi era o ceaţă densă. Din cauza aceasta, o grupă de turişti erau nemulţumiţi, pentru că voiau să vadă ceva din frumuseţile Alpilor. Dar le-a venit o idee: să urce în munţi. Aşa că au început să urce munţii în speranţa că norii se vor risipi, că va veni soarele şi totul va străluci în lumina sa aurie. Dar au urcat un sfert de oră, o jumătate, o oră, şi în pădurea întunecoasă şi în jurul stâncilor au apărut nori şi mai groşi de ceaţă. În cele din urmă le veni în întâmpinare un băştinaş. Ei l-au întrebat: "Spuneţi-ne, vă rugăm, nu se termină o dată cu această ceaţă? Putem să mai urcăm, sau trebuie să ne întoarcem?" Băştinaşul răspunse: "Trebuie să urcaţi până la cruce. Acolo este o lumină splendidă". Şi într-adevăr aşa a fost. La crucea de pe piscul muntelui ceaţa dispăru, iar soarele strălucitor lumina splendid pe cerul albastru.
97. Buretele şterge greşelile
Într-o mică biserică de ţară din podişul şvăbesc se poate vedea o pictură foarte interesantă din perioada barocului. Este reprezentat Isus pe cruce. Dar şi Diavolul este reprezentat. Acesta are în mână o listă pe care sunt trecute păcatele oamenilor. Diavolul vrea să-i spună lui Isus: "Iată ce răi sunt oamenii. Păcatele lor sunt trecute pe această listă. Aceşti păcătoşi îmi aparţin mie". Atunci soseşte un înger cu un burete. Înmoaie buretele în sângele şi apa care curg din coasta străpunsă a lui Isus şi apoi şterge păcatele de pe lista Diavolului.
98. Ce e suferinţa mea pe lângă a sa?
Un turist care închiriase o cameră de vară la o ţărancă de munte o întrebă pe femeie: "Se poate merge aici undeva la Liturghie?" "Bineînţeles, răspunse ea. Există în apropiere o bisericuţă. Şi eu mă duc acolo".
Şi în odaia ei simplă, dar frumoasă, se înfiripă o discuţie. Pe un perete al camerei se aflau multe fotografii cu diferite personaje, mai tinere şi mai în vârstă. "Acesta-i bărbatul meu, răspunse munteanca la întrebarea oaspetelui ei. A murit în timp ce tăia lemne. Aceştia sunt cei doi feciori ai mei. Au căzut la datorie în război. Şi asta e fiica mea. A murit de cancer". "Aşa de multă nefericire! Cum de se poate suporta aşa ceva?", întrebă turistul. Femeia răspunse. "În acest caz nu mai ajută la nimic mângâierea ce vine de jos; ea trebuie să vină de sus. La primul caz de deces eşti îndurerat, dar dacă creşte numărul deceselor, atunci muţeşti".
"Da, se poate înţelege", se gândi musafirul. "Dar asta nu e bun la nimic, spuse munteanca. Mai întâi l-am luat de rău pe bunul Dumnezeu pentru că mi-a chemat la sine familia. M-am plâns ca Iob, dar nu am obţinut nici o mângâiere ca Iob. Căci în final i s-a dat înapoi familia. Atunci nici n-am mai mers la biserică. Până într-o vară când un oaspete mi-a dăruit acest crucifix pe care-l vedeţi atârnat pe perete, aici în colţ. Am zăbovit în faţa lui ore-n şir, luni de zile de iarnă, când nu aveam nici un musafir, iar eu aveam timp să meditez. Da, Cristos a suferit mai mult decât mine. Ce e suferinţa mea pe lângă a sa? Şi aici mi-am găsit putere să trăiesc şi să las să mi se ia ceea ce Domnul mi-a dat".
99. Ispita
"Sunt în regulă. Mămica ştie că mă poate lăsa singurică acasă. Tocmai a mers la cumpărături. Ştie că rămân la măsuţa mea şi-mi fac temele: 3 x 4 = 12; 4 x 3 = 12; 2 x 5 + 2 = 12. Dar hai să mă ridic un pic. Nu-i bine să şezi tot timpul fără să te mişti. Da, doar nu fac nimic rău. Vreau să mă ridic şi să mă duc la fereastră. Doisprezece este o cifră frumoasă. S-ar putea scrie un caiet întreg cu cifra doisprezece. Dar acum să mă plimb puţin prin casă. Ăsta nu-i nici un rău. Mulţi gândesc mai bine în timp ce merg. Şi nu mă gândesc la nimic altceva decât la cifra doisprezece: 2 x 6 = 12. Merg puţin în casă. Vreau să văd dacă a observat ceva. Dacă portofelul mai este în sertarul din bucătărie, atunci n-a observat nimic. Dar nu voi lua nimic. Nu, m-am schimbat total, nu voi lua nimic. Astăzi nu, absolut deloc. Portofelul este în sertar. Nu-l deschid, ci mă aşez din nou la măsuţă şi scriu: 2 x 6 = 12. Dar să-l deschid. Doar ca să văd dacă a observat ceva. Dacă sunt bani înăuntru. Dar nu voi lua nimic. Îl deschid şi în el sunt mulţi bani. Multe monede. La prima vedere nici nu se vede câte. Acum ştiu că nu a observat nimic. Acum pot să închid sertarul şi să merg la măsuţa mea şi să scriu. Dar ce anume? Ea nu a observat nimic. Şi dacă sunt aşa de mulţi bani, nici nu va observa că lipseşte ceva. Sunt trei monede de 500. Pot lua una fără probleme. Dar nu iau nimic. Nu mai fac acest lucru. Mi-e teamă că va observa. Dar nu poate să observe. Dacă sunt două monede sau trei, nu e prea important. Bineînţeles că-mi aparţine şi mie. Nouă tuturor. Nu-i voie să iau nimic. Cine poate să decidă ce am voie şi ce nu, dacă nu mă vede nimeni? E dificil. Nu vreau. Ba vreau. Aş vrea o monedă de 50. Nu. Ba da. Nu. Ba da. Nu pot să stau aşa o veşnicie. Mă duc. Merg să-mi termin temele..."
100. Liniştea
Un guvernator şi-a întrerupt călătoria ca să vorbească cu unul din foştii săi maeştri. Printre altele, guvernatorul îi spuse: "Afacerile de stat nu-mi lasă timp pentru discuţii prea lungi. De aceea, aţi putea să rezumaţi în două-trei propoziţii esenţa religiei pentru un om aşa de activ ca mine?" Pentru tine, voi rezuma esenţa religiei doar printr-un singur cuvânt", răspunse maestrul. "De necrezut. Cum sună acest extraordinar cuvânt?", era nerăbdător guvernatorul. "Acest cuvânt este liniştea". "Şi cum se ajunge la linişte?" "Prin meditaţie". "Şi dacă-mi permiteţi încă o întrebare: Ce este meditaţia?" "Linişte", răspunse maestrul.
101. A găsi drumul salvării
Între insulele Pellworm şi Süderoog există un drum lung de 14 km prin estuar. De trei ori pe săptămână un poştaş merge timp de cinci ore să ducă corespondenţa unui cuplu de arendaşi, singurii locuitori ai micii insule. Pentru călătoria sa prin estuar are nevoie mai ales de busolă, de calendarul mareei şi de informaţii despre starea vremii, deoarece o furtună neaşteptată poate să pună în pericol ambarcaţiunea. Cel mai periculos lucru însă este ceaţa care se ridică. Dacă indicatoarele negre de orientare dispar în ceaţa densă, când toţi intră în panică şi sunt cuprinşi de teamă, atunci doar busola mai poate indica corect drumul.
Când era pericol din cauza ceţei dense - îşi aminteşte poştaşul - tatăl său lua cu sine întotdeauna un corn de ceaţă. Un al doilea corn avea bunica. Ea stătea pe malul Pellworm şi dădea semnale pentru ca să-l piloteze acasă în siguranţă.
102. O bucăţică de lemn
La ora de religie, Hannes avea o întrebare care îl frământa foarte tare: "De ce au familiile creştine o cruce în locuinţele lor?" "Un semn al învierii ar fi mai bine", era de părere un altul. Atunci m-am aşezat lângă băieţii mei şi le-am povestit o istorioară.
Bunicul şi Mihael au mers împreună la plimbare. Era într-o după-amiază de iarnă aprigă. Mihael se bucura de gheaţă şi zăpadă, ţopăia şi umbla greu prin zăpadă. Bunicul, cu zâmbetul pe buze, îl urma anevoios. Era bolnav de inimă, chiar foarte bolnav. Mihael voia să meargă la iaz. Acesta era acoperit cu un strat de gheaţă. "Trebuie să fie splendid pentru patinaj, strigă Mihael. Voi încerca cel puţin să mă dau puţin pe gheaţă!" Bunicul îl avertiză. Când Mihael îşi puse picioarele pe gheaţă, bunicul îi spuse insistent: "Vino, Mihael, la mine. Nu te du pe gheaţă!" Dar cuvintele bătrânului au venit prea târziu. Gheaţa se sparse, Mihael căzu în apă şi acum se ţinea de marginea unei bucăţi de gheaţă. Tremurând, bunicul îşi întinse numaidecât bastonul către nepoţel. Depuse tot efortul să nu alunece şi să nu scape bastonul din mâini. În cele din urmă reuşi să-l salveze pe băiat. Îl luă în braţe şi-l duse repede acasă. Copilului i-a fost de ajuns o baie caldă, ca să-şi revină, dar pentru bătrân această întâmplare a fost prea mult, prea obositor. Un atac de inimă îi puse capăt vieţii. Şi durerea celor dragi a fost mare. Nu peste mult timp, rudele voiau să arunce sau să dăruiască săracilor toate lucrurile care aparţinuseră bunicului. Mihael privea cu durere. "Nu, strigă el deodată, nu aruncaţi bastonul. Îl voi lua eu! Cu acest baston bunicul a salvat viaţa mea, în timp ce pe a sa a pierdut-o. Atât cât voi trăi, vreau să am cu mine bastonul ca semn al iubirii sale faţă de mine!
N-a mai trebuit să vorbesc mai departe. Copiii au înţeles. Şi Hannes a continuat: "Acum înţeleg ce poate să însemne o bucată de lemn pentru cineva...; înţeleg ce înseamnă pentru creştini semnul crucii". (ÎNAPOI)

Capitolul 5. Paşte

103. Oul lui Jonathan
Un băieţel, pe nume Jonathan Foerster, s-a născut handicapat fizic şi cu un uşor handicap psihic. Părinţii săi sufereau mult din cauza aceasta. La vârsta de 12 ani a mers la şcoală şi era într-o clasă cu 15 copii normali. Cu greu a acceptat învăţătoarea ca Jonathan să facă parte din efectivul acestei clasei. Ea voia să-l dea la o şcoală ajutătoare. Aici, cu toată bunăvoinţa ei, Jonathan nu făcea mai nici un progres. Cu greu putea să scrie şi să vorbească.
A venit primăvara şi copiii se bucurau de apropierea sărbătorii Paştelui. Învăţătoarea le-a povestit copiilor istoria învierii lui Isus şi, pentru a sublinia schimbarea, adică trecerea de la moarte la noua viaţă, învăţătoarea a dat fiecărui copil câte un ou din plastic în care, acasă, să pună ceva care să reprezinte noua viaţă. A doua zi copiii au readus ouăle, le-a înapoiat învăţătoarei şi aceasta le-a deschis. În primul ou găsi o floare. "Da, spuse învăţătoarea, floarea este luată din natură, este semnul unei noi vieţi". Un copil din spatele clasei a ridicat mâna şi a spus: "Este oul meu!" În al doilea ou era un fluture din plastic: "Cu toţii ştim că dintr-o omidă atât de urâtă ia naştere un fluture aşa de minunat". În următorul ou a găsit o pietricică pe care creştea muşchi de pământ. Al patrulea ou era neobişnuit de uşor. L-a deschis şi acesta era gol. "Acesta era precis al lui Jonathan, s-a gândit ea. Probabil că nu a înţeles ce trebuia să facă cu oul. Ce păcat că am uitat să-i spun mamei sale!" Deoarece nu a vrut să-l pună într-o situaţie jenantă, fără să spună nici un cuvânt, a pus oul deoparte şi a întins mâna să ia un altul.
Deodată Jonathan s-a anunţat că vrea să spună ceva. "Doamna învăţătoare, de ce nu vreţi să vorbiţi despre oul meu?" Încurcată, învăţătoarea a răspuns: "Dar, Jonathan, oul tău e gol!" El a privit direct în ochii ei şi a spus: "Da, dar şi mormântul lui Isus a fost gol!" Pentru o vreme nimeni nu a scos nici un cuvânt. Când învăţătoarea şi-a revenit, l-a întrebat pe Jonathan: "Ştii tu de ce mormântul era gol?" "Da, a răspuns el, Isus a fost omorât şi pus în mormânt. Dar Tatăl său l-a înviat din morţi!" Învăţătoarea a fost profund impresionată de răspunsurile copilului. Acest băiat ciudat, care era considerat înapoiat mintal, a înţeles adevărul Învierii mai bine decât toţi ceilalţi copii.
Peste trei luni Jonathan a murit. Nu mică a fost mirarea celor veniţi la înmormântare să-şi ia rămas bun de la el, când au văzut pe capacul sicriului 15 coji de ou.
104. Maximilian Kolbe
Într-un lagăr de concentrare din Auschwitz, un om văzu moartea în faţa ochilor săi. Acesta se numea Maximilian Kolbe. Fiindcă un deţinut reuşise să dezerteze, alţi zece trebuiau să îndure moartea prin înfometare. Printre aceşti zece deţinuţi se afla şi un tată de familie care se văita cu durere. Atunci Maximilian se oferi să moară în locul său. Ofiţerul care era martor la acest schimb îl întrebă: "De ce faci acest lucru?" Maximilian îi răspunse: "Sunt un om în vârstă şi singuratic. Acest bărbat însă este tânăr şi are o familie".
Apoi cei zece deţinuţi au fost conduşi într-o celulă subterană. Din acel moment nu mai primiră nimic de mâncare. În buncărul morţii, până în acel moment se auzeau ţipete şi înjurături. De data aceasta însă gardienii, spre surprinderea lor, au auzit zile întregi numai rugăciuni şi cântece religioase, până când şi ultima voce se stinse.
105. Pasărea Phoenix
O legendă povesteşte că atunci când pasărea fabuloasă Phoenix simţi cum se apropie sfârşitul, îşi construi un cuib pe cel mai înalt palmier din crenguţe frumos mirositoare. Însă înainte de moarte, se lasă aprinsă de razele fierbinţi ale soarelui, apoi arse în totalitate. Din cenuşa sa luă fiinţă un pui de Phoenix care, după ani de zile, urmă acelaşi proces.
Astăzi această pasăre fabuloasă mai reprezintă pentru chinezi simbolul fericirii şi nemuririi şi semnul naşterii unui sfânt.
106. Semn al unei vieţi noi
În mănăstirea unor surori din Ierusalim se afla o icoană în care este reprezentată Maria Magdalena care îi arata un ou împăratului roman. De acest ou este legată o legendă după care împăratul râse ironic când auzi de credinţa creştinilor în înviere. Curajoasă, Maria Magdalena îi spuse împăratului necredincios: "Priveşte la acest lucru. Niciodată n-ai putea crede că dintr-o piatră moartă poate ieşi o nouă viaţă". Ea ciocni cu grijă oul, îndepărtă cojile şi, deodată, sări din ou un puişor: semnul unei vieţi noi.
107. Cristos este viu!
Era într-un penitenciar al securităţii din Moscova. O deţinută, cu numele Arsenief, povesti o întâmplare din acest loc al terorii: "Într-o seară, o tovarăşă de celulă îmi şopti la ureche: ŤŞtiţi ce zi este mâine? Mâine este Paştele!ť Era Paştele aşa de aproape? Paştele reprezintă bucurie pentru întreaga omenire. Doar noi eram excluse de la această bucurie. Mergeam tristă de-a lungul coridorului. Deodată izbucni un strigăt în liniştea apăsătoare: ŤCristos a înviat!ť Cine îndrăznise oare să strige acest salut pascal? M-am uitat la însoţitoarea mea. Ochii ei mari luminau în chipul ei palid. Atunci răsună răspunsul, cu voci bucuroase, din fiecare celulă: ŤAdevărat că a înviat!ť Gardienii, miraţi, înlemniră. O asemenea obrăznicie, cum gândeau ei, nu li se mai întâmplase niciodată. S-au repezit asupra tinerei fete şi au luat-o cu ei. După patru zile se întoarse în celulă. Faţa îi era slăbită de tot. Fusese dusă într-o celulă unde drept pedeapsă nu primi căldură şi mâncare. ŤAm vestit totuşi în închisoare Vestea cea Bună a Paştelui, îmi spuse ea cu faţa luminândă. Toate celelalte nu contează!
108. Cristos a înviat!
La o întrunire numeroasă a partidului dintr-un oraş nu departe de Moscova, un funcţionar încercă mai mult de două ore să-i convingă pe ascultătorii săi că nu poate exista nici un Dumnezeu şi că nici n-a existat vreunul. Pentru a fi sigur de succesul său, spre sfârşit puse întrebarea stereotipă, dacă cineva doreşte să spună ceva în legătură cu cele spuse şi auzite, sau să întrebe ceva. Atunci se ridică din bancă un simplul ţăran şi rugă să i se permită să vină în faţă, ceea ce conferenţiarul aprobă. Ţăranul se urcă la pupitru, aruncă cu calm o privire asupra numeroşilor ascultători din sală, îşi desfăcu mâinile şi strigă: "Cristos a înviat!" Cu toţii se ridicară în picioare şi răspunseră într-un cuget: "Adevărat că a înviat!" Ceea ce se întâmplă însă ulterior este uşor de intuit: drumul spre pupitru a reprezentat drumul său în exil, spre cruce.
109. Cel mai simplu lucru
Filozoful francez Voltaire, care dispreţuia creştinismul, dădu odată un răspuns, la care oamenii nu se aşteptau. O femeie cochetă îl întrebă pe filozof cum de este posibil să mai creadă oamenii în înviere. Probabil aştepta ca Voltaire să înceapă încă o partidă de ironie la adresa Bisericii şi a religiei creştine. Dar el îi răspunse respectuos: "Doamnă, învierea este cel mai simplu lucru din lume. Acela care i-a creat o dată pe oameni poate să-i creeze şi pentru a doua oară".
110. Nu fără slujbă în zi de duminică
În anul 304 aşteptau să fie judecaţi în Cartagina 39 de creştini cu nume cunoscute împreună cu păstorul lor. Erau 21 de bărbaţi şi 18 femei. Au fost prinşi la Abiline, într-o mică localitatea de lângă Cartagina, în timp ce erau adunaţi în zi de duminică în casa unui oarecare Octavius Felix pentru a celebra Euharistia. Procesul de judecată se sfârşi prin condamnarea la moarte a tuturor celor 39 de creştini.
La întrebarea: "De ce aţi încălcat dispoziţiile împăratului?", unul răspunse: "Sunt un creştin". Tiranul replică. "Nu asta vreau să ştiu, ci de ce v-aţi adunat împreună?" Martirul răspunse: "Pentru că un creştin nu poate trăi fără adunare şi fără Euharistia Domnului. Pentru că Euharistia, care este ospăţul Domnului, nu poate fi celebrată fără noi". Proconsulul îl întrebă apoi pe cel în casa căruia se ţinu celebrarea Euharistiei: "De ce i-ai primit la tine?" El răspunse cu calm: "Pentru că sunt fraţii şi surorile mele". Tiranul spuse mai departe: "Ar fi trebuit să-i împiedici". "Nu am putut, pentru că fără ospăţul Domnului nu putem exista", răspunse condamnatul. (ÎNAPOI)

Capitolul 6. Împărtăşanie / Euharistie

111. Pâinile din piatră
A fost odată o femeie foarte sărmană, care avea trei copii, şi o femeie foarte bogată, care avea de asemenea trei copii. Cea bogată era aşa de zgârcită, că niciodată nu dădea ceva de pomană şi celei sărace. Într-o zi, femeia săracă nu avea din nou pâine pentru cei trei copii ai ei. Şi copiilor le era foame. Atunci femeia săracă merse la cea bogată şi-i spuse: "Dă-mi, te rog, o pâine pentru copii. Suferă cumplit de foame!" "Nici eu nu am pâine, îi spuse femeia bogată. Cum să-ţi dau ţie?" "Dar tu eşti bogată, spuse ea, sigur că mai ai nişte bucăţi de pâine uscată în dulap". "Nu, spuse bogata. Dacă am chiar şi numai o bucăţică de pâine, atunci Dumnezeu s-o transforme în piatră!" Şi săraca plecă cu lacrimi în ochi.
După ce plecă femeia săracă, bogata le spuse copiilor ei: "Acum vă voi da câte o felie de pâine cu unt". Şi merse la dulap să ia pâinea. Dar toate pâinile din dulap erau pietre. "Asta nu face nimic", spuse femeia bogată. Le dădu copiilor bani şi un coş şi le spuse: "Mergeţi, copii, la brutar şi cumpăraţi trei pâini proaspete!" Copiii merseră, dar trecu mult timp până se reîntoarseră. "De ce aţi stat aşa de mult?", întrebă femeia bogată. "Mamă, îi spuseră copiii, coşul de pâine era îngrozitor de greu". Femeia deschise coşul şi constată că şi aceste pâini se transformaseră în pietre. Atunci se sperie. Numaidecât merse la brutar şi cumpără pâine şi prăjituri pentru femeia săracă. Îi duse, de asemenea, făină, carne şi unt. "Femeie, îi spuse ea, de acum înainte nu voi mai fi egoistă niciodată. Dumnezeu a transformat toate pâinile mele în piatră. Ce bine ar fi dacă ele s-ar reface în pâini pentru a le putea mânca cu fii mei!" Apoi femeia bogată se duse acasă. Şi iată, toate pietrele deveniră din nou pâini. Aşa femeia bogată deveni bună faţă de cei săraci.
112. Minunea de neînţeles
Un om care-şi bătea joc de credinţă veni la un preot şi-l întrebă: "Cum este posibil ca pâinea şi vinul să se transforme în Trupul şi Sângele lui Cristos?" Preotul îi răspunse: "Dacă corpul tău transformă hrana, pe care o mănânci, în carne şi sânge, de ce să nu poată face Dumnezeu acest lucru?" Omul nu se dădu bătut: "Cum este posibil ca să fie Cristos întreg într-o hostie aşa de mică?" Preotul îi răspunse: "Un peisaj care se află înaintea ta este aşa de întins, aşa de mare, iar ochii tăi aşa de mici. Şi totuşi imaginea acestui peisaj mare este în ochii tăi. De ce să nu fie atunci posibil ca sub chipul unei pâini să fie prezent Cristos întreg?" Omul îi mai puse o întrebare: "Cum poate să fie prezent Cristos în acelaşi timp în toate bisericile voastre?" Preotul luă atunci o oglindă, lăsă ca el să se uite în ea, apoi aruncă oglinda pe jos şi spuse: "Acum şi tu poţi să vezi imaginea ta, în acelaşi timp, în fiecare din aceste bucăţi de oglindă!"
113. O bucăţică de pâine
I-am întâlnit în vârful pasului din Munţii Atlas, la o înălţime de 2070 m, şi i-am invitat la un picnic cu vin şi pâine. Femeia şedea călare pe măgarul gri-argintiu, având copilul înfăşat în scutece, în timp ce bărbatul ei mergea înaintea măgarului. Ospăţul era simplu. Şi ei nu au refuzat să bea vin. Femeia n-a mâncat niciodată o pâine aşa de dulce. Ea luă pâinea cu mâinile ei negricioase şi privi la noi profund. Faţa i se făcu ca a unui copil, surprinsă de bucăţica de pâine delicioasă. Apoi îşi pregăti măgarul pentru plecare şi-l urmă pe bărbatul ei din spate. Deodată îşi întoarse capul - contrar obiceiurilor locale - pentru ca să-i salute pe cei doi străini atât de generoşi. Apoi cei trei dispărură printre văgăuni.
Atunci prietenul meu, mai în vârstă decât mine, îmi spuse: "Aici femeia musulmană este tratată ca o sclavă. Are multe obligaţii, dar puţine drepturi. Într-adevăr, cine cunoaşte duritatea datinilor şi a legilor, cărora este supusă orice femeie musulmană, intuieşte ce a putut să însemne pentru ea această bucăţică de pâine. Când o întinzi altuia în loc s-o mănânci tu însuţi, atunci ţi-o întinzi ţie însuţi. Caracterul străin încetează să existe. Comuniunea este sensul ospăţului. Comuniunea înseamnă comunitate intimă. De aceea Dumnezeu ne-a dăruit "pâinea sa".
114. O frumoasă amintire
Într-un sat de pescari din America Latină trăia un om, pe nume Marco, cu soţia sa Linda şi cu cei trei copii ai lor: Iosif, Amalia şi Lucia. El lucrase mulţi ani ca pescar. Dar de câteva luni era şomer, deoarece firma piscicolă la care lucrase se retrase din sat din cauza falimentului.
Sosi ziua când Marco trebuia să părăsească familia şi să meargă într-un oraş mare, la mare distanţă de sat, pentru a găsi ceva de lucru. Dacă ar fi rămas în sat, puţinele economii s-ar fi consumat imediat, iar familia ar fi trebuit să moară de foame. Mama şi copiii erau foarte trişti că tatăl trebuia să plece aşa departe pentru a câştiga pâinea cea de toate zilele. Dar şi Marco era trist pentru că nu ştia când avea să-şi revadă copiii şi soţia. Se gândi toată ziua ce ar putea să lase familiei pentru ca să se gândească la el în timpul absenţei sale şi, de asemenea, ce ar putea să ia cu sine ca amintire.
Se făcuse seară şi toţi erau aşezaţi în jurul mesei. Fiecare ştia că această cină era ultima la care aveau să mănânce împreună. Domnea o tăcere ca de moarte şi toţi ştiau de ce. Deodată tatăl luă cuvântul şi spuse: "Nu ştiu când mă voi întoarce. De aceea vreau să iau cu mine o amintire: ea îmi va aminti că trebuie să vă iubesc şi să mă întorc. Dar şi eu vreau să vă las ceva care să vă amintească că trebuie să mă iubiţi şi să mă aşteptaţi. Nu am ce să vă dăruiesc. Totuşi există ceva care ne va ajuta ca voi să vă amintiţi de mine, iar eu de voi. Când veţi fi împreună şi veţi mânca pâinea la această masă, atunci să vă aduceţi aminte de mine. Iar eu voi proceda la fel acolo unde mă voi afla". "Minunat!" strigară copiii, şi, deşi nu mai aveau să-l vadă un timp îndelungat pe tatăl lor, ei nu mai erau trişti, fiindcă ştiau că de acum înainte ori de câte ori se adunau să servească masă, tatăl era prezent în mijlocul lor. Din acea zi, faptul de a se aduna la masă era o adevărată sărbătoare pentru aceşti copii şi pentru mama lor.
115. Comoara
Înnorată era ziua şi întunecată era faţada unei case ce nu avea ferestre. Trist era şi copilul. În fiecare zi umbla dezorientat şi fără ţintă. Se furişa în tăcere în ruinele periculoase sau se juca cu ceilalţi copii, şi ei tăcuţi şi posomorâţi. Cu ochi lipsiţi de expresivitate privea mereu la ceea ce rămânea în mica tarabă. Produsele de panificaţie stăteau expuse în vitrinele magazinului. Copilul venea zilnic pe aici. În fiecare zi de când acest urât război făcuse din acest oraş prietenos unul trist şi neprimitor. Totuşi se întâmplă ceva neobişnuit, ceva despre care nu se auzise în acele vremuri triste: femeia brutarului îl chemă pe copil în magazinul de pâine. Când se întoarse, copilul era transformat: ochii îi străluceau şi el ţopăia de bucurie ţinând ceva la piept; probabil o comoară, sau oricum ceva valoros. Cu un zâmbet pe buze îi întinse ceva bunicii: îi dădu o bucată de pâine.
116. Pentru supravieţuire
Aveam 18 ani când într-o noapte sosi ordinul de încorporare pe front. Mai aveam la dispoziţie încă două ore. Am mers la biserică, am sunat la casa parohială şi i-am povestit preotului ce se întâmplase: "Mâine trebuie să merg pe front". Nu era timp de discuţie. Timpul mă presa. De aceea am mers împreună în biserică. Preotul a deschis tabernacolul, am rostit o rugăciune şi am primit sfânta Euharistie: Pâinea vieţii pentru timpul morţii, ca garanţie a supravieţuirii.
117. Ne uităm unul la altul
Parohul de Ars merse într-o zi în biserică şi observă cum un simplu ţăran era îngenuncheat în faţa tabernacolului. Acesta nu se gândea la nimic. Foarte mulţi oameni veneau la biserică în timpul zilei pentru a-i destăinui bunului Dumnezeu grijile lor. Când se reîntoarse peste un ceas, preotul observă că ţăranul încă mai era în genunchi. De aceea merse la el şi-l întrebă: "Spune-mi, te rog, ce-i spui bunului Dumnezeu de atâta timp?" Şi ţăranul îi răspunse: "De fapt, nimic, părinte paroh". Şi, arătând spre tabernacol, continuă: "Eu mă uit la el şi el se uită la mine. Atâta tot şi nimic mai mult".
118. Buchetul de flori
Când maica Tereza de Calcutta primi un buchet de flori într-o biserică din Germania, ea zăbovi o clipă, apoi merse la altar, îngenunche în faţa treptelor şi aşeză buchetul de flori în faţa sfântului Sacrament. Isus, în sacramentul altarului, era iubirea ei cea mare. De aici sorbea ea putere pentru slujirea celor mici.
119. Isus în vizită
Era odată o inimioară. Aceasta era caldă şi vivace. De aceea tresălta şi bătea de bucurie. Deosebit de vivace şi bucuroasă era în mod deosebit când îi venea în vizită o altă inimioară.
Într-o zi se anunţară evenimente deosebite. Şi inimioara era foarte emoţionată. În jurul ei erau activităţi de tot felul. Inimioara află că va avea o onorată vizită. Se anunţase un prieten. Aşteptând această vizită cu mare bucurie, întreprinse tot ceea ce trebuia. Chiar se făcu un pic mai mare, era mai caldă şi mai atentă. Apoi îşi aduse lucrurile. Copilul spuse: "Inimă, bucură-te! Cât de frumoasă este această haină lungă!" Şi o puse înăuntru. Dacă foşnea prea tare, haina o speria. Copilul spuse: "Inimioaro, bucură-te! Vom găti azi o mâncare copioasă de sărbătoare şi vom primi mulţi musafiri!" Inimioara începu să se agite şi să bată din ce în ce mai tare. Trebuia să facă loc în ea pentru toată sărbătoarea. Se îngustă, bătea până sus la gât. "Sunt aşa de emoţionată!", bătu inimioara drept răspuns.
"Fă loc, inimioaro. Mai vine încă ceva", spuse copilul şi împinse în mica inimă şi un ceas de mână. Acum tic-tac-ul ceasului făcea concurenţă bătăilor inimioarei. O, dar ce s-a întâmplat? Inimioara bătea ca o sălbatică. Hăinuţa cea frumoasă se pătă exact pe mijloc cu sos şi micuţa inimioară nu mai suportă; nu putea să scoată afară această pată. Dar sărbătoarea merse mai departe.
"O, asta-i prea de tot! striga copilul. Inimioaro, auzi?" Difuzoarele radioului răsunau puternic prin inimioară. Era mare încurcătură. Ceasul, jignit, se retrase deoparte şi, îndărătnic cum era, funcţionă mai departe. Iar inima, necăjită, nu mai ştia ce să facă: să se orienteze după tic-tac-ul ceasornicului sau după sunetele radioului? Trebuiau introduse şi mai multe lucruri sub acoperişul inimioarei: cele mai multe intrau şi trebuiau să fie îndepărtate repede. Într-adevăr nu mai era loc: cartea, jocul cu mingi de pene, astea trebuiau să aştepte.
100, 150, 200, 400, 600..., număra copilul. Acum nici musafirii şi nici prăjitura nu se mai simţeau bine în inimioară. Erau pur şi simplu daţi la o parte de aceşti bani, căci orice copil ştie cât de repede câştigă banul inima omului. "Linişte! Mai vrea cineva să intre? întrebă inimioara. Cine este aici? Ai nevoie de mult loc?" "Da, am nevoie de tot locul. Am nevoie de tine întreg!", spuse o voce. "Chiar aşa! Dar cine eşti?", întrebă inimioara puţin cam obosită şi nu prea binevoitoare. "Eu sunt vizitatorul. Şi mă numesc Isus". Dar radioul cânta aşa de tare şi ceasul bătea atât de puternic, că inimioara nu mai putea să înţeleagă nimic. Ea spuse rece: "Intră şi aşază-te liniştit în colţ, şi să nu deranjezi". Isus se strecură înăuntru şi se aşeză exact în spate. Şi lucrurile priveau la el cu uimire şi se întrebau: "Ce vrea să facă ăsta aici?" Astfel Isus a trebuit să-şi aducă aminte că nici cei din Betleem n-aveau loc pentru el. Şi aşteptă... (ÎNAPOI)

Capitolul 7. Biserică / Rusalii

120. De la o staţie de salvare la un bar-club
Cu ani în urmă, câţiva oameni construiră pe ţărmul periculos al unei mări o staţie de salvare. Staţia avea doar o barcă de salvare. Cu această barcă mică marinarii îndrăzneau să iasă în largul mării, pe timp de zi sau de noapte, pentru a-i salva pe cei naufragiaţi.
Nu după mult timp, această staţie de salvare deveni renumită peste tot. Mulţi din cei salvaţi şi chiar şi alţii din apropiere se arătară dispuşi să sponsorizeze cu bani această staţie. Bogaţii se înmulţeau de la o zi la alta şi cu banii pe care-i donară se construi o staţie de salvare mult mai măreaţă şi mai comodă. Aceasta deveni un punct de atracţie şi, în cele din urmă, chiar un bar-club. Din ce în ce mai mulţi membri din echipajul de salvare nu mai aveau acum curajul să iasă în larg pentru a da o mână celor nevoiaşi. Ei voiră chiar să desfiinţeze această staţie, deoarece erau de părere că ea împiedică activitatea bar-clubului. Dar câţiva marinari curajoşi, care considerau că principala lor activitate era salvarea vieţilor umane, se despărţiră de ceilalţi. Nu departe de această staţie, cu mijloace modeste începură să construiască o nouă staţie de salvare. Dar, după câtva timp, şi această staţie avuse aceeaşi soartă. Renumele ei se răspândi repede, bogaţii se înmulţiră şi luă naştere un nou bar-club. Astfel, se ajunse în final la fondarea unei noi staţii de salvare. Dar şi cu aceasta se repetă aceeaşi poveste.
Cine vizitează astăzi acest ţărm poate vedea multe vapoare lovite de soartă; numai că majoritatea naufragiaţilor se îneacă.
121. O casă spre supravieţuire
Un tată luă din dulap un borcan cu miere de albine, îl dădu fiicei sale să miroase şi apoi îi explică: "Un popor de albine este format din mii şi mii de albine. Fiecare albină are de îndeplinit o sarcină anume. Albinele lucrătoare construiesc fagurele, au grijă de incubaţie, hrănesc poporul şi-l apără de duşmani. Regina face ouă: până la 2.000 pe zi. O suită de albine tinere o înconjoară, o însoţeşte oriunde merge, îi aduc de mâncare, o mângâie şi toate acestea le fac albinele de la sine, fără a întreba sau a sta pe gânduri.
Apicultorul, părintele lor, le-a construit stupul. Albinele ştiu că el este prezent, simt prezenţa lui în semnele pe care le-a lăsat, în grija pe care o poartă faţă de ele. Desigur că nici o albină nu-l poate descrie pe tatăl lor. Dar toate ştiu că el există. Şi dacă o albinuţă ar zice: "Nu cred în tatăl meu" şi "el nu mi-a construit casa", albina în vârstă pe drept cuvânt s-ar supăra. "Totuşi, îi spuse fiica, oamenii nu sunt albine". "Da, îi răspunse tatăl. Dar ştiu că noi nu ne-am creat pe noi înşine, precum albinele de altfel. Ştiu la fel de bine că este demn să ne gândim la misterul originii noastre şi la faptul că există un loc care se potriveşte perfect pentru acest lucru: Biserica. De aceea mergem noi la biserică, mămica ta şi cu mine".
122. Treizeci şi trei de ani mai târziu
"Ce-o fi ieşit oare din acest copil?", se întreba bătrânul rege. Nicicând în viaţa sa nu putea să uite de acea călătorie şi de acea minunată stea călăuzitoare. "Oare domneşte acest copil ca un rege puternic?", se întreba regele şi îndrăzni de unul singur să pornească din nou la drum. În Ierusalim, oamenii îşi mai aminteau de steaua minunată, dar nu şi de copil. De aceea râdeau de el. În Betleem toţi negară: un Isus din Betleem nu le era cunoscut. Cunoşteau totuşi pe unul din Nazaret, pe acest blasfemator! În urmă cu câteva săptămâni fusese condamnat la moarte.
Auzind aceasta, regele se întoarse trist la Ierusalim. Acolo tocmai se sărbătorea Rusaliile, sărbătoare de mulţumire pentru roadele pământului (a grâului în special). În vâltoarea mulţimii în sărbătoare ajunse şi el în faţă unde lumea striga: "Aceştia-s nebuni, sunt beţi!" Apoi auzi pe cineva care vorbea în limba persană, limba sa maternă. "Ciudat!", gândea regele. Şi ceilalţi oameni din jurul său, care veneau din diferite părţi ale lumii, îl înţelegeau pe acel om. El vorbea despre Isus, care după moartea sa pe cruce nu a rămas în mormânt, ci Dumnezeu l-a înviat din morţi. Bătrânul rege merse la Petru - căci aşa se numea vorbitorul - şi-l rugă să-i povestească totul detaliat. Fără îndoială că cel despre care povestea Petru era copilul din Betleem. Isus trăieşte. "Dar unde îl pot vedea?", întrebă bătrânul. Petru îi răspunse: "El este în mijlocul nostru, este în noi şi în jurul nostru. Noi suntem gura, ochii, faţa, mâinile şi picioarele sale...".
Pe când şedeau şi vorbeau, veni deodată un vuiet ceresc şi lăsă asupra fiecăruia dintre ei limbi de foc. Atunci amintirile bătrânului se împrospătară şi spuse: "O stea de la Betleem s-a împărţit în multe stele! Şi fiecare stea se află peste unul fiecare dintre noi".
Fiecare dintre noi devine Betleem, fiecare devine iesle, în fiecare dintre noi Isus se naşte din nou ca odinioară, prin Duhul Sfânt.
123. Cristos pe o scenă din Moscova
La teatrul moscovit de stat trebuia să aibă loc premiera piesei antireligioase: Cristos în frac. Rolul principal pentru Cristos îl jucă renumitul artist comunist Alexandru Rostowzew. Sala era plină până la refz. Pe scenă se afla un bătrân înconjurat de sticle de ţuică şi bere. Popi, călugăriţe şi călugări beţi se mişcau în jurul acestui bătrân. La începutul actului al doilea intră în scenă Rostowzew. În mâinile sale ţinea Sfânta Scriptură. Conform indicaţiilor primite, stimulă buna dispoziţie a ascultătorilor prin glume şi poante. Toate aveau de-a face cu prostia şi superstiţia. După citarea a două versete din predica de pe munte, artistul trebuia să izbucnească în strigăt: "Daţi-mi frac şi cilindru!"
Rostowzew începu să citească: "Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia lui Dumnezeu. Fericiţi cei întristaţi, căci Dumnezeu îi va mângâia". Regizorul râse pe sub mustaţă în spatele culiselor crezând că peste câteva momente toţi vor izbucni în hohote de râs. Dar nu se întâmplă nimic.
Rostowezw citi mai departe: "Fericiţi făcătorii de pace, căci ei vor moşteni pământul". Publicul nu se mişcă. Publicul simţi că în artist se întâmplă ceva deosebit. Toţi aşteptau ce avea să se întâmple. Era o tăcere de mormânt. Apoi, după o scurtă pauză, artistul citi mai departe, pe un alt ton al vocii, toate cele 48 de versete ale capitolului cinci din Evanghelia după Matei. Nimeni nu-l întrerupse. Era ca şi cum stătea însuşi Isus înaintea lor. Apoi, încet, se desprinseră de pe buzele sale următoarele cuvinte: "De aceea fiţi desăvârşiţi, fiindcă şi Tatăl vostru din ceruri este desăvârşit!"
Rostowzew închise cartea. Acest gest părea ultimul din viaţa sa. Îşi făcu cruce şi spuse cu voce tare cuvintele tâlharului de pe cruce: "Doamne, ai milă de mine când vei veni în împărăţia ta!" Nimeni nu strigă, nu fluieră sau protestă. Părăsiră cu toţii în tăcere teatrul. Era ca şi după furtună: fulgerul a lovit şi i-a atins pe toţi. Piesa nici că a mai fost reprezentată vreodată pe scenă de atunci încoace. Iar Rostowzew, după acea seară a premierii, dispăru pentru totdeauna.
124. Cristos în Nova-Huta
După cel de-al doilea război mondial trebuia să se construiască un oraş nou în apropiere de Cracovia, în Nova-Huta. Încă un oraş fără Dumnezeu. Nu era prevăzută nici o biserică. Acest lucru nu le-a plăcut polonezilor. Au înfipt o cruce în aer liber şi se adunau acolo cu miile, chiar la temperaturi de -20, -25°C. Zece ani s-au luptat pentru a primi permisiunea de a construi o biserică.
În cele din urmă li s-a dat voie să construiască una pe cheltuielile proprii. Responsabilii au solicitat ca fiecare să meargă de-a lungul râului şi să aducă câţiva bolovani. Această idee a devenit o mărturie impresionantă. Din toate părţile soseau bolovani chiar şi prin poştă au fost trimise aşa de multe pachete cu cărămizi, încât angajaţii oficiului poştal au făcut grevă. Când ajunse vestea la Roma, papa Paul al VI-lea a trimis o piatră din catedrala "Sfântul Petru", care a devenit piatră de temelie. Chiar şi în Statele Unite a pătruns vestea. Americanii au trimis o piatră pe care astronauţii au adus-o de pe lună. Această piatră a fost sculptată pentru tabernacol.
Aşa a devenit un plan comunist o mărturie impresionantă de credinţă a multor creştini.
125. Minunea Bisericii
Odată am celebrat Euharistia împreună cu câţiva locuitori din sud-vestul Africii. Nici unul nu înţelegea nici măcar un cuvânt din limba celuilalt. Când însă am făcut semnul crucii şi am pronunţat cuvântul Isus, feţele lor întunecate s-au luminat. Am mâncat din aceeaşi pâine şi am băut din acelaşi potir, şi ei nu ştiau cum să-şi exprime iubirea lor faţă de mine. Nu ne văzusem niciodată şi cu toate acestea ne legatu mâini care nu erau din lumea aceasta. Atunci mi s-au deschis ochii şi am început să înţeleg evenimentul Rusaliilor. Am înţeles minunea Bisericii.
126. Aici locuiesc creştini
Într-un sat musulman, o mână de oameni au devenit creştini. Automat au fost excluşi din societate. Bărbaţii nu mai aveau voie să şadă şi să fumeze alături de ceilalţi, femeile nu mai aveau permisiunea să ia apă de la fântâna satului. Atunci noii creştini au făcut ei înşişi o fântână. După câtva timp fântâna satului a secat. Creştinii i-au invitat pe musulmani să vină şi să ia apă de la fântâna lor. Iar pe căsuţele lor au montat plăcuţe pe care scria: "Aici locuiesc creştini". Oricine trebuia să ştie că într-o casă creştină poate afla ajutor.
127. A aparţine lui Isus fără Biserică?
În vremea aceea a venit unul la Isus şi l-a întrebat: "Învăţătorule, ştim cu toţii că vii de la Dumnezeu şi că înveţi adevărul, însă cât priveşte pe ucenici sau comunitatea ta, trebuie să mărturisesc că nu mă prea încântă. Dimpotrivă. Nu de mult am avut o ceartă aprinsă cu unul dintre ai tăi. Ba se ştie prea bine că nici ei nu sunt uniţi. De aceea vreau să te întreb sincer: Nu pot să-ţi aparţin ţie fără a avea relaţii strânse cu ucenicii tăi. Vreau să te urmez şi să devin creştin, dar fără a aparţine unei comunităţi anume sau Bisericii, sau...?!"
Atunci Isus îl privi cu atenţie şi-i spuse: "Ascultă! Vreau să-ţi povestesc ceva. Erau câţiva oameni care într-o zi şedeau şi discutau. Când se înseră şi se făcu beznă, au adus câteva lemne şi au făcut foc. Toţi şedeau în jurul focului care le lumina feţele. Printre ei era unul care nu mai voia să stea în cercul lor, ci singur. De aceea luă un lemn aprins şi se aşeză undeva mai departe. Jăratecul îl lumină iar căldura îl încălzea. Imediat însă jăratecul se micşoră din ce în ce mai mult şi singuraticul simţi frigul şi întunericul nopţii. Atunci omul reflectă, duse lemnul deja stins la focul cel mare şi se aşeză din nou lângă ceilalţi. Se încălzea şi flacăra îi lumina faţa". Şi a adăugat: "Cine este cu mine este aproape de foc. Am venit pe pământ să aprind focul cel mare şi cât de mult aş vrea să-l văd arzând şi luminând!"
128. Niciodată nu vom coincide
Odată în fiecare secol, Isus din Nazaret se întâlneşte cu Isus al creştinilor într-o grădină de pe colinele Libanonului. Ei discută îndelung şi de fiecare dată Isus din Nazaret pleacă spunându-i lui Isus al creştinilor: "Prietene, mă tem că niciodată nu vom coincide unul cu altul".
129. A face credibilă Evanghelia
În urmă cu câtva timp a avut loc un seminar internaţional de tineri unde s-a discutat asupra modului în care evanghelia ar putea fi vestită cel mai bine. Tinerii vorbeau despre propagandă, despre posibilităţile literare şi despre multe altele, pentru care secolul XX ar oferi mijloace competitive. Deodată se anunţă la cuvânt o tânără din Africa şi spuse: "În satele pe care noi vrem să le câştigăm pentru evanghelie nu trimitem nici o scrisoare. Facem un singur lucru: trimitem acolo o familie credincioasă pentru ca locuitorii din sat să vadă ce este viaţa creştină".
130. A străluci mai mult
Mahathma Gandhi a fost întrebat de către misionarii creştini ce trebuie să facă ei pentru ca hinduşii să accepte predica lui Isus de pe munte. Răspunsul său a fost următorul: "Gândiţi-vă la misiunea trandafirului. Toţi îl iubesc pentru că miroase frumos. Deci, străluciţi şi răspândiţi şi voi parfumul acestei predici prin viaţa voastră!
131. Ne asemănăm cu o piatră
Un hindus stătea într-o zi pe malul unui râu din munţii Himalaiei. Privea în larg şi se bucura pentru apa limpede. În cele din urmă îşi luă din râu o piatră, o piatră frumoasă, rotundă şi dură. O sparse şi constată că în interior era absolut uscată. Piatra stătuse sute şi mii de ani în apă şi totuşi ea nu pătrunse în interior. Şi a început să mediteze. Oare nu este la fel cu noi oamenii? Oamenii sunt scăldaţi de binecuvântările religiilor şi totuşi cât de duri au rămas ei! Vina, cu siguranţă, nu stă la fondatorii religiilor sau în învăţăturile lor, ci la cei care au inimile împietrite!
Când povesti această pildă unui creştin, acesta se întristă. Hindusul pusese mâna pe rană. Totuşi îl îmbrăţişă şi-i spuse încet: "Nouă tuturor ni se întâmplă aşa, oamenilor din toate religiile! Ne asemănăm cu piatra din râu..."
132. A predica prin mers
Despre sfântul Francisc din Assisi se povesteşte următoarea întâmplare: Într-o zi, un confrate îi propuse să meargă împreună în oraş să predice oamenilor evanghelia. Au pornit deci la drum prin Assisi şi au străbătut străduţele şi pieţele. În timp ce mergeau discutau despre trăirile, experienţele şi cunoştinţele lor spirituale. Abia când se aflau din nou pe drumul spre casă, tânărul monah îl întrebă speriat pe sfântul Francisc: "Frate, dar am uitat să predicăm!" Francisc, zâmbind, îi puse mâna pe umăr şi-i zise: "Fiule, tot timpul n-am făcut altceva decât să predicăm. Am fost observaţi şi anumite părţi din conversaţia noastră au fost ascultate de trecători. Privirile şi purtarea noastră au fost văzute". Apoi adăugă: "Reţine, fiul meu, n-are nici un rost să mergem să predicăm prin cuvinte, dacă nu predicăm mai întâi prin mers".
133. A-l cunoaşte pe Cristos
O conversaţie între un om abia convertit la Cristos şi un prieten necredincios: "Deci, te-ai convertit la Cristos, aşa-i?" "Da". "Atunci trebuie să ştii multe lucruri despre el. Spune-mi, în ce ţară s-a născut?" "Nu ştiu". "Câţi ani avea când a murit?" "Nu ştiu". "Câte predici a ţinut?" "Nu ştiu". "Dar ştii foarte puţin şi susţii că te-ai convertit la Cristos!" "Ai dreptate, prietene. Mi-e ruşine că ştiu aşa de puţine lucruri despre el. Dar un lucru ştiu. Până în urmă cu trei ani eram un beţiv, aveam datorii mari, familia îmi era ameninţată de dezbinare, soţia şi copiii se îngrozeau când mă întorceam seara acasă. Dar acum am terminat cu beţia, nu mai avem datorii, suntem o familie fericită. În fiecare seară copiii mă aşteaptă nerăbdători. Toate acestea le-a făcut Cristos pentru mine. Atâta lucru ştiu despre Cristos!
134. Biserica imperfectă
Într-o zi un tânăr veni la un pustnic înţelept şi-i povesti că este decepţionat de Biserică şi acum căuta o comunitate perfectă de credincioşi. Atunci pustnicul îl conduse pe tânăr la zidul micii sale capele şi-l întrebă: "Spune-mi, ce vezi?" "Diferite buruieni şi muşchi de pământ", răspunse tânărul. "Şi totuşi Dumnezeu locuieşte în această casă aparent neîngrijită", spuse pustnicul. "La fel se întâmplă şi cu Biserica. Nu poate fi curată şi perfectă, pentru că e formată din oameni. Şi tu eşti un om, şi îţi spun: chiar dacă vei găsi o Biserică perfectă, în momentul în care vei intra în ea nu va mai fi perfectă".
135. Numai când se pune în practică
Un fabricant portughez de săpunuri îi spuse unui preot: "Creştinismul nu a reuşit să facă nimic. Deşi Evanghelia este predicată de două milenii, lumea nu a devenit mai bună. Şi acum există răul şi oameni răi". Preotul îi arătă un copil foarte murdar care se juca la margine de drum şi-i spuse: "Săpunul nu a reuşit să facă nimic. Şi acum există mizerie şi oameni mizerabili în lume". "Săpunul, spuse fabricantul, ajută numai dacă se aplică în practică". Şi preotul răspunse: "Creştinismul la fel!"
136. Cele două oglinzi
Diavolul, căruia îi plăcea să dezorienteze şi să ducă totul în eroare, făcu o oglindă în care avea bucuria sa diavolească. Această oglindă arăta binele şi frumosul foarte mic şi restrâns. Dar ceea ce era rău apărea în oglindă exagerat de mare. Ţinea această oglindă peste tot şi nici o ţară şi nici un om nu mai apărea nedesfigurat în această oglindă.
Într-o zi, răul trebui să râdă aşa de tare de scârbosul pe care-l văzu în oglindă, încât o scăpă din mână şi ea se sparse în mii şi mii de cioburi. Câteva cioburi erau mici ca firele de nisip. Multora le rămaseră la ochi. Ei vedeau totul pe dos. Vedeau doar ceea ce era rău. Alte cioburi au venit în ochelari şi când oamenii îi puneau pe ochi, atunci le era greu să vadă şi să judece bine. Câteva cioburi erau aşa de mari, încât s-au folosit pentru ochiurile de la geamuri. Şi nu vedeau prin ele. Descopereau doar ceea ce este urât la vecinii lor.
Când Dumnezeu văzu cât de inversat vedeau oamenii, se întristă. Şi hotărî să-i ajute şi spuse: "Îl voi trimite în lume pe Fiul meu. El este chipul meu, oglinda mea. El reflectă bunătatea şi dreptatea mea: îl oglindeşte pe om aşa cum l-am dorit eu". Şi Isus deveni oglindă pentru oameni. Arătă binele din oameni, chiar şi la mincinoşi, hoţi şi la femeile dispreţuite. Le dădu bolnavilor curajul de a trăi, îi mângâie pe cei întristaţi şi-i ajută să învingă teama de moarte.
Mulţi oameni au iubit această oglindă a lui Dumnezeu şi au alergat la Isus. Erau impresionaţi de el. Alţii însă erau invidioşi, au atacat şi au spart oglinda. Isus a fost ucis. Atunci se ridică un vânt bun, Duhul Sfânt, care răspândi aceste mii şi mii de cioburi ale acestei oglinzi în întreaga lume. Cine primea şi numai un ciobuleţ din această oglindă învăţa să privească lumea şi oamenii aşa cum i-a privit Isus.
137. Stratul izolant
Mi-a rămas întipărit în minte un exemplu pentru totdeauna. Era în timpul zilelor de misiuni care se ţineau în biserica Suedstern din Berlin. Veniseră mulţi să asculte predicile olandezei Corrie ten Boom. Amănuntele predicate de dânsa le-am uitat de mult. Nu însă faptul că deodată ţinea în mână o lanternă. Încerca să apese butonul, dar lampa nu se aprindea. Desfiletă şurubul, luă afară bateriile şi verifică becuşorul. Ascultătorii erau nerăbdători să vadă ce se va întâmpla. Şi deodată predicatoarea Corrie ten Boom luă în mână o bucată de hârtie, ce părea o bancnotă de 5 DM. Montă bateriile la loc şi lampa funcţionă. Îi era uşor să le explice ascultătorilor: "Aşa se întâmplă şi cu relaţia noastră cu Isus. Dacă banul este intercalat între el şi mine este ca şi cum avem un strat izolant. Nu face nici un contact. Răutatea şi egoismul au împiedicat şi au distrus credinţa mai mult decât contestările şi îndoielile".
138. Constructori ai împărăţiei lui Dumnezeu
Într-o zi, un mic prinţ veni la nişte constructori. "Cine sunteţi voi?", întrebă micul prinţ. "Suntem constructori ai împărăţiei lui Dumnezeu", spuseră ei. "Deja sunteţi murdari şi transpiraţi, gândi micul prinţ, nu aşa cum îmi închipuiam eu despre astfel de constructori". El îi întrebă: "Cu ce schimbări aţi terminat deja?" "Cu nici una, răspunseră ei. Dar suntem în momentul de a ne schimba pe noi înşine şi astfel întreaga lume". "Aha! spuse micul prinţ, totul e ca şi mai înainte?" "Nu, răspunseră constructorii. În nici un caz. Mai înainte eram puternici, acum suntem slabi; înainte eram posesori ai adevărului, acum îl căutăm din nou. Înainte eram sătui, acum suntem flămânzi". "Dar, continuă micul prinţ, aţi fost constrânşi la aceasta?" "Nu, răspunseră constructorii. Cu toţii suntem aici de bunăvoie. Şi zilnic devenim din ce în ce mai numeroşi". "Şi când veţi termina construcţia? întrebă micul prinţ. Pentru că atunci vreau să revin şi să aduc mai mulţi oameni cu mine". "Nu, spuseră constructorii, nu vei mai întâlni pe nimeni, sau nu vei mai recunoaşte pe nimeni. Ne schimbăm mereu şi totuşi totul rămâne un dar". "O! asta nu prea înţeleg, se gândi micul prinţ. E din nou diferit de ceea ce-mi închipuiam". Dar apoi spuse: "Totuşi, îmi permiteţi să rămân la voi?"
139. Ce este o comunitate?
Aproape o sută de copii se adunaseră la o biserică dintr-un sat de şes din Norvegia. Unii dintre ei au venit de departe, căci încă nu văzuseră o biserică. La predică, episcopul a încercat să închege o discuţie cu copiii. Prima sa întrebare, una foarte uşoară, ca să spargă gheaţa, a fost: "Cum se numeşte casa în care ne aflăm?" Toţi strigară: "Biserică". "Şi de ce avem nevoie de un asemenea lăcaş care se numeşte biserică?" Mai multe mânuţe erau ridicate. Un băieţel răspunse: "Pentru edificare". Episcopul se bucură nespus. El întrebă: "Dar dacă tu spui "edificare", înseamnă atunci că aici în biserică există ceva ce trebuie construit, edificat?" Băieţelul nu zăbovi să răspundă: "Trebuie să construim viaţa veşnică în inimile noastre".
Niciodată nu primi episcopul un asemenea răspuns. Nici învăţătorii copilului, întrebaţi fiind mai târziu, nu ştiau de unde avea el acest răspuns. În cărţi nu se găseşte acest răspuns. Episcopul purtă acest răspuns oriunde mergea. El spunea: "De la un băieţel am învăţat ce este o comunitate. O comunitate sunt aceia care se ajută să construiască reciproc viaţa veşnică în inimile lor".
140. Încrederea
Un turist întâlni la un lac din Palestina trei păstori care adăpau oile lor nu separat, după turmele lor, ci la un loc. El se întrebă: "Cum va putea fiecare să-şi recunoască animalele?" Dar după ce animalele s-au adăpat, un păstor luă toiagul şi strigă: "Men-ah!" (Veniţi după mine!) Şi imediat se formă turma în spatele său. Apoi al doilea păstor strigă la fel şi oile îl urmară.

Capitolul 8. Dumnezeu / Rugăciune

141. Marele mister
Se povesteşte că sfântul Augustin se plimba odată pe ţărmul mării gândindu-se la misterul Sfintei Treimi. Deodată observă cum un copil turna apă cu o găletuşă într-o gaură mare făcută de el. "Ce faci aici?", îl întrebă Augustin. "Vreau să torn apa din mare în această gaură", răspunse copilul. Atunci Augustin începu să zâmbească şi-i spuse: "Asta nu vei reuşi niciodată!" Copilul se ridică în picioare şi, privind la el, îi spuse: "Fac exact ca şi tine. Totuşi, mai degrabă voi muta eu apa din mare cu această găletuşă decât să înţelegi tu misterul Sfintei Treimi cu ajutorul micii tale minţi!
142. Despre regele care voia să-l vadă pe Dumnezeu
Un rege care voia să-l vadă pe Dumnezeu îi ameninţă cu pedepse îngrozitoare pe toţi înţelepţii şi preoţii din regat dacă nu vor reuşi să i-l arate pe Dumnezeu. Când toţi erau deja disperaţi, veni un păstor care-l conduse pe rege pe o colină, îi arătă soarele şi-i spuse: "Priveşte la el!" Imediat regele îşi îndepărtă privirea de la soare şi strigă: "Vrei să orbesc!" Păstorul îi spuse: "Însă, maiestate, soarele nu este decât o rază plăpândă a măreţiei lui Dumnezeu. Cum vrei tu să poţi rezista înaintea lui însuşi?
143. Un om binecuvântat
Un soldat necunoscut din războiul civil american aşternuse pe hârtie următoarele cuvinte: "L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea putere, dar el m-a făcut slab ca să învăţ simplitatea şi smerenia. L-am rugat să mă ajute să fac fapte mari, dar el m-a micşorat ca să fac fapte bune. L-am rugat să-mi dea bogăţie ca să fiu fericit, dar el m-a făcut sărac ca să devin înţelept. L-am rugat să-mi dea toate lucrurile ca să pot gusta viaţa, dar el mi-a dat viaţa, ca să pot gusta toate lucrurile. Nu am primit nimic din tot ce am cerut, dar am primit tot ce a fost mai bun pentru mine. Împotriva dorinţei mele, mi-au fost ascultate rugăciunile. Sunt printre oameni un om binecuvântat".
144. De ce să ne rugăm?
Sfântul Robert Belarmin obişnuia să facă o scurtă vizită lui Isus când trecea pe lângă o biserică. Într-o zi, un trecător îl întreabă: "Ce faceţi dumneavoastră în biserică?" Belarmin îi răspunse: "Când ai un prieten şi te întâlneşti cu el, îl saluţi, discuţi cu el, îi împărtăşeşti bucuriile şi succesele, dar şi necazurile tale. La fel fac şi eu cu Isus, prietenul meu".
145. Omul modern
Un om se rătăci în deşert şi nu mai avea la el nici o provizie de mâncare şi băutură. Deodată zări înaintea sa nişte palmieri. Se audea chiar şi susurul unui râu. Dar el se gândi: "Asta-i doar o nălucă, o fata morgana. În realitate, aici nu se află nimic". Descurajat şi pe jumătate sărit din minţi se prăbuşi la pământ. Puţin timp după aceea trecură pe acolo doi beduini şi-l găsiră mort: "Poţi să înţelegi una ca asta? spuse unul către celălalt. Aşa de aproape de apă. Iar smochinele îi cresc aproape în gură! Cum a fost posibil aşa ceva?" Şi celălalt îi răspunse: "Acesta a fost un om modern".
146. Celălalt nume al lui Dumnezeu
Odată un grup de copii vorbeau despre Dumnezeu. La un moment dat unul dintre copii a zis: "Iată, fiecare dintre noi are două nume: un nume de familie şi alt nume primit la botez. Dumnezeu de ce are numai un nume? Haideţi să-i mai găsim un nume, ca să aibă şi el două nume". Şi fiecare şi-a dat părerea ce nume să mai poarte Dumnezeu. "Eu zic să se cheme Dumnezeu Soare, a spus unul, pentru că soarele ne dă lumină şi căldură şi alungă noaptea". "Eu zic să se cheme Dumnezeu Apă, a spus al doilea copil, pentru că fără apă nimic nu poate trăi pe pământ". "Eu zic să se cheme Dumnezeu Pământ, a spus un al treilea, pentru că pământul ne dă tuturor de mâncare". "Eu zic să se cheme Dumnezeu Aer, a spus al patrulea copil, pentru că fără aerul pe care-l respirăm nu putem trăi".
În acel moment trecea un tată cu un copil mic în braţe. Îl legăna, îl dezmierda şi din când în când îl săruta. Văzându-l, ultimul copil a spus: "Eu zic să se cheme Dumnezeu Tatăl, pentru că Dumnezeu ne iubeşte, aşa cum îşi iubeşte acest tată copilul". Şi toţi au căzut de acord că acesta este numele cel mai frumos care i se poate da lui Dumnezeu.
147. Nu mă întrerupe, eu mă rog!
O convorbire între omul rugător (O) şi Dumnezeu (D).
O - Tatăl nostru care eşti în ceruri...
D - Da!
O - Nu mă întrerupe, mă rog!
D - Însă mi te-ai adresat!
O - Eu să mă adresez ţie? E!... de fapt nu. Aşa ne rugăm noi: Tatăl nostru care eşti în ceruri...
D - Din nou! Mă chemi pentru a începe conversaţia cu tine, sau...? Spune-mi, deci, despre ce este vorba?
O - Sfinţească-se numele tău...
D - Zici aceasta în mod serios?
O - Ce să spun în mod serios?
D - Că vrei să sfinţeşti numele meu. Ştii tu ce înseamnă asta?
O - Înseamnă, înseamnă... of, Doamne, nu ştiu ce înseamnă. De unde să ştiu?
D - Înseamnă că vrei să mă cinsteşti, că sunt unicul lucru important pentru tine, că numele meu este valoros în ochii tăi.
O - Aha!... Acum înţeleg. Vie împărăţia ta, facă-se voia ta precum în cer aşa şi pe pământ.
D - Faci tu ceva pentru asta?
O - Ca să se facă voinţa ta? Bineînţeles. Merg în fiecare duminică la biserică, plătesc anual simbria, donez pentru misiuni...
D - Însă eu vreau mai mult. Vreau ca viaţa ta să fie ordonată, ca obiceiurile cu care calci pe alţii pe nervi să dispară, ca să te înveţi să te gândeşti şi la alţii, ca toţi să fie ajutaţi şi toţi să ajungă la cunoaşterea adevărului, şi chiriaşul şi şeful tău. Vreau ca bolnavii să fie vindecaţi, flămânzii hrăniţi, cei întristaţi mângâiaţi, cei închişi eliberaţi..., căci tot ceea ce faci tu oamenilor, faci de fapt pentru mine.
O - De ce spui toate acestea tocmai mie, Doamne? Ştii tu câţi făţarnici stau în biserică? Uită-te la ei!
D - Scuză-mă! Mă gândeam că te rogi într-adevăr să se împlinească voinţa mea. Dar aceasta începe de fapt de la acela care cere acest lucru. Abia atunci când vrei ceea ce vreau eu, poţi deveni un vestitor al lucrărilor mele.
O - Acum înţeleg. Dar pot să mă rog mai departe? Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi...
D - Tu cântăreşti mai mult decât ar trebui să fie greutatea ta. Cererea ta conţine şi obligaţia de a face ca milioanele de săraci ai acestei lumi să aibă pâinea cea de toate zilele.
O - Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri...
D - Şi Vasile!
O - Vasile? Acum iarăşi începi cu asta? Tu ştii prea bine că mă face de ruşine în public, că se poartă atât de arogant cu mine. Nu mă ia în serios ca şi coleg de muncă, într-una mă calcă în picioare. Şi el ştie că asta mă supără.
D - Ştiu, ştiu. Dar rugăciunea ta?
O - N-am vrut chiar aşa...
D - Cel puţin eşti sincer. Dar îţi face plăcere să umbli mereu cu atâta antipatie şi amărăciune în suflet?
O - Nu, asta mă îmbolnăveşte.
D - Eu vreau să te vindec. Iartă-l pe Vasile şi la fel te voi ierta şi eu. Poate vei pierde bani, sigur vei pierde. Însă această pierdere îţi va aduce bucurie în suflet.
O - Hm! Nu ştiu dacă mă voi putea birui pentru a putea ajunge la acest scop.
D - Eu te voi ajuta!
O - Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuieşte de cel rău.
D - Bagă de seamă la un singur lucru: trebuie să eviţi persoanele şi situaţiile prin care eşti ispitit.
O - Cum voi reuşi eu să fac acest lucru?
D - Îţi cunoşti slăbiciunile: nepoliteţea, agresivitatea, dispunerea de bani, educaţia... Nu-i da ispititorului nici o şansă!
O - Cred că această rugăciune a fost cea mai lungă şi cea mai grea din cele pe care le-am rostit vreodată. Dar asta a avut de a face pentru prima dată cu viaţa mea cotidiană.
D - Bine, acum hai să mergem mai departe. Roagă-te liniştit până la capăt.
O - Căci a ta este împărăţia şi puterea şi mărirea în vecii vecilor. Amin.
D - Ştii ceva? Când oamenii încep să mă ia în serios, să se roage cu credinţă, să mă urmeze şi să facă voinţa mea, când ei lucrează pentru venirea împărăţiei mele şi observă că asta îi face fericiţi, atunci eu simt o bucurie nesfârşită.
148. Nu te îndepărta de general
În timpul primului război mondial au fost chemaţi pe front şi tinerii de 18 ani. Era ceva sfâşietor să vezi cum îşi iau rămas bun de la cei dragi. În gara unui oraş mare, părinţii şi prietenii erau strânşi în jurul unui grup de soldaţi care plecau. Toţi se îmbrăţişau plângând; mulţi se priveau pentru ultima dată.
Un bărbat strângea mâna fiului său încercând zadarnic să-i spună "Adio". Ochii săi erau plini de lacrimi. Mâinile îi tremurau şi nu reuşea să vorbească. Acela era singurul său fiu, îl iubea din toată inima. Dar ce putea să-i spună?
Locomotiva dădu semnalul de plecare, iar soldaţii trebuiau să urce în vagoane. Bătrânul tată îl strânse la piept şi, cu o voce gravă, îi şopti: "Ionelul meu, să nu mori". Toţi soldaţii erau în tren. Mulţimea aplauda şi toţi îşi agitau mâinile în semn de rămas bun. Omul, îndurerat, îl fixa pe fiul său care îl saluta de la fereastră. Mai voia să-i spună ceva. Deodată trenul începu să se mişte. Apoi se iscă o gălăgie în mulţime, dar el se apropie de tren şi-i strigă cu putere: "Ionele, fiul meu, să nu te îndepărtezi de general!".
149. Când începe ziua?
Un maestru îşi întrebă odată elevii: "Când încetează noaptea şi când începe ziua?" Unul dintre elevi răspunse: "Când se poate deosebi un arbust de un om..., sau când se deosebeşte deja un prun de un cireş" Maestrul dezaprobă răspunsul. Un al doilea elev răspunse: "Ziua începe când se poate deosebi deja un măgar de un câine?" Maestrul dezaprobă şi acest răspuns.
Drept urmare, elevii îi ziseră maestrului: "Spuneţi-ne dumneavoastră, vă rugăm, răspunsul cel adevărat. Când încetează noaptea şi când începe ziua?" Şi maestrul le zise: "Noaptea încetează când vă uitaţi la un chip omenesc, şi se face zi când recunoaşteţi în acest chip pe fratele vostru".
150. Ce bine că nu vedem toate
În triburile indiene, conducătorii acestora leagă deseori ochii animalelor de povară, pentru ca ele să nu poată vedea cât de mare este povara pe care trebuie s-o poarte. Dacă legătura s-ar lua jos, atunci ar întâmpina multe greutăţi până când animalele se lasă încărcate şi înduplecate, chiar şi atunci când sarcina se potriveşte cu puterea lor.
151. Marea milostivirii
Un preot era abătut pe un drum stâncos. În drum făcu un popas la un prieten de-al său, care era şi el preot. Acestuia îi povesti istoria vieţii sale triste, cât de puţin îl iubise pe Dumnezeu şi cât de puţin slujise oamenilor; cum încălcase toate poruncile şi cum îi scandalizase pe oameni. Credea că vina sa era prea mare pentru a mai putea spera încă în milostivirea lui Dumnezeu.
Prietenul său îi replică: "Dar tu ştii că milostivirea lui Dumnezeu este neînchipuit de mare. El ne oferă mereu iubirea sa iertătoare. Trebuie doar s-o acceptăm". Preotul rămase însă nemângâiat. "Inima mea este asemenea unei găleţi ciuruite, spuse el. Îndată ce Dumnezeu toarnă în ea iertarea sa, ea se pierde". Prietenul îl apucă de mână şi-i zise: "Poate că inima-ţi este ca şi o găleată ciuruită, dar dacă este aruncată în marea iubirii milostive a lui Dumnezeu, nu mai contează câte găuri are găleata, căci marea iubirii lui Dumnezeu te cuprinde pe dinăuntru şi pe dinafară, pe dedesubt şi pe deasupra şi din toate părţile".
152. Casa cea nouă
Îmi construisem o casă. Ani de zile mi-a trebuit să economisesc bani pentru a o proiecta şi a o construi. Când a fost gata, am sărbătorit cu ai mei. "Cât sunt de bucuros că am construit-o pentru voi", îmi spuneam eu, în timp ce o priveam şi o admiram. Apoi am mers la biserică pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu. În drum spre biserică am întâlnit un om care era gelos pentru casa mea. "Ia ascultă, Rösler, îmi spuse el, cum ai putut fi aşa de nechibzuit şi ai construit casa în aceste timpuri atât de nesigure? Nu ai citit despre furtunile care vor cuprinde ţara, despre inundaţiile, fulgerele, tunetele, despre grindina care vor distruge ferestrele şi ţigla, despre furtunile care vor lua acoperişul, despre apele abundente care vor spăla toate casele?" Eu i-am răspuns: "Mi-am construit casa pe pământ bun". "Bine, chiar dacă vremea te va menaja, gândeşte-te la incendii: e de ajuns o scânteie pentru a se spulbera toate economiile tale investite în casă. De asemenea se vorbeşte de explozii care pot preface în cenuşă şi praf cartiere întregi". "Mi-am construit casa pe pământ bun", am repetat eu. "Dacă nu te temi nici de aceasta, Rösler, gândeşte-te la contextul politic în care trăim: mâine ar putea izbucni un nou război care te-ar alunga din casa ta şi ar transforma-o într-o cazarmă militară. Rachete şi bombe vor ploua din cer; ţări întregi vor dispărea de pe faţa pământului". "Mi-am construit casa pe pământ bun", i-am spus pentru a treia oară. Invidiosul privi la mine agitat şi nervos: "De trei ori mi-ai dat acelaşi răspuns, spuse el, pe ce te bazezi când spui că această casă nu va păţi nimic? Pe ce ai construit, încât să poţi trăi fără frică şi fără griji?" Şi eu i-am răspuns: "Pe..." Dar am ezitat să pronunţ. El insistă: "Spune-mi, Rösler!" "Este puţin demodat ceea ce voi spune, şi pentru anumite urechi va suna comic. Dar eu mi-am construit casa pe ceva pe care odinioară se construia orice casă şi pe care şi astăzi majoritatea oamenilor o construiesc, chiar dacă nu se spune pentru a nu fi luat în râs". "Pe ce deci?" Atunci am spus: "Pe ceea ce am primit de la tatăl meu: pe încrederea în Dumnezeu".
153. Rugăciunea şi şoricelul
Trăia un om care se ruga mult lui Dumnezeu. Îi plăcea să stea de vorbă cu Dumnezeu. Într-o zi, pe când el stătea cu ochii închişi şi se ruga, un şoricel a ieşit dintr-o gaură, s-a apropiat de el şi a început să-i ronţăie talpa de la sandală. Omul a deschis ochii şi a strigat furios la şoricel: "De ce mă deranjezi de la rugăciune?" "Mi-e foame", a răspuns şoricelul. "Pleacă de aici, jivină scârboasă! a strigat omul. Acum vorbesc cu Dumnezeu, mă rog". "Cum poţi să vorbeşti frumos cu Dumnezeu, i-a răspuns şoricelul, dacă nu ştii să vorbeşti frumos cu un şoricel?".
154. Paşii pe nisip... unde te-am purtat
Un om ajunse într-o zi în rai şi-l întrebă pe Dumnezeu dacă şi-ar putea revedea întreaga viaţă cu momentele de bucurie, dar şi cu cele de încercare. Dumnezeu îi îngădui. Îi înfăţişă întreaga viaţă, ca şi cum s-ar fi desfăşurat de-a lungul unei plaje de nisip, iar omul se plimba pe plajă. Omul văzu că de-a lungul drumului erau patru urme de paşi pe nisip, ale lui şi ale lui Dumnezeu. Dar în clipele de restrişte nu mai erau decât două. Foarte mirat şi chiar mâhnit, îi spuse lui Dumnezeu: "Văd că tocmai în clipele grele m-ai lăsat singur...". "Ba nu, îi răspunse Dumnezeu, în clipele grele erau numai urmele paşilor mei, pentru că atunci te purtam pe braţe".
155. Unde locuieşte Dumnezeu (I)
Un tânăr veni la un învăţat şi-i spuse: "Vă voi da 100 de DM dacă îmi veţi spune unde locuieşte Dumnezeu". Iar învăţatul îi răspunse: "Eu îţi voi da 200 de DM dacă îmi vei spune unde nu locuieşte Dumnezeu".
156. Unde locuieşte Dumnezeu (II)
Un rabin a fost odată musafirul unor învăţaţi. Aici el îi surprinse cu o întrebare: "Unde locuieşte Dumnezeu?" Ei începură să râdă de el: "Ce spuneţi? Priviţi, întreaga lume este plină de slava lui". Şi acel rabin răspunse el însuşi la propria-i întrebare: "Dumnezeu locuieşte acolo unde este lăsat să intre".
157. Nimeni nu mă caută
Nepoţelul rabinului Baruh, pe nume Jechiel, se juca odată "de-a v-aţi ascunselea" cu alţi băieţi de vârsta lui. După ce se ascunse, aştepta ca unul dintre prieteni să vină şi să-l caute. După ce aşteptă mai mult timp, ieşi din ascunzătoarea sa, iar cel care trebuia să caute dispăru. Atunci, Jechiel observă că acel băiat nici nu se sinchisise să-l caute. De aceea, el începu să plângă şi merse acasă. Şi, întâlnindu-l pe bunicul său, se plânse de aceşti colegi ai săi. Atunci rabinul Baruh îşi ridică ochii, privi la băiat şi-i spuse: "Aşa vorbeşte şi Dumnezeu: ŤEu mă ascund, dar nimeni nu vrea să mă cauteť".
158. Cei dintâi paşi
Elevul îl întrebă pe profesorul său de religie: "Cum se explică faptul că cineva care crede în Dumnezeu şi este aproape de el, simte câteodată o abandonare şi o îndepărtare?" Profesorul îi răspunse: "Când un tată vrea să-l înveţe pe micuţul său fiu să meargă în picioare, îl ia şi-l ţine de mâini aproape de el, pentru ca să nu cadă. Astfel copilul merge spre tatăl său. Cum ajunge la tatăl său, tatăl se dă puţin în spate, îl lasă liber şi ţine mâinile întinse, şi asta se repetă până când copilul, încet-încet, învaţă să meargă în picioare".
159. Dansatorul pe cablu
Într-un oraş, un acrobat îşi prezentă scamatoriile sale pe sârmă, la mare înălţime de pământ. Spre sfârşit sosi timpul să prezinte exerciţiul de senzaţie pentru acea zi: luă un cărucior şi-l trase pe un cablu strunit. După ce ajunse cu bine pe partea cealaltă a cablului, îi întrebă pe spectatori dacă cred că el va putea duce căruciorul înapoi. Ca răspuns, lumea bătu entuziasmată din palme. Îi întrebă încă o dată şi primi acelaşi răspuns. Atunci se adresă unui spectator din faţă: "Dumneata crezi că voi putea să duc căruciorul înapoi?" "Bineînţeles!", îi răspunse spectatorul. "Atunci pofteşte aici şi urcă-te în cărucior şi eu te voi duce pe partea cealaltă". Dar el refuză.
160. Îndrăzneala credinţei
Într-o noapte izbucni un incendiu la o vilă. În timp ce flăcările cuprinseră casa, părinţii şi copiii putuseră să fugă din faţa acestui incendiu. Incendiul arăta îngrozitor.
Deodată, părinţii observară că fiul lor cel mai mic nu era în mijlocul lor. Acesta se speriase de flăcările incendiului şi de aceea se ascunse înăuntru, într-un colţişor. Părinţii se uitară în stânga şi în dreapta, dar nu-l văzură. Sus, la etaj, se deschide brusc o fereastră şi băieţelul ceru ajutor. Tatăl îl observă şi-i spuse cu putere: "Sare! Aruncă-te" Copilul văzu doar fum şi foc, dar auzi vocea tatălui. El îi răspunse: "Tată, dar nu te văd!" Şi tatăl îi spuse: "Nu face nimic; te văd eu şi asta-i de ajuns. Sare!" Copilul sări şi îşi găsi salvarea în braţele tatălui care îl prinse.
161. Încrederea în prezenţa lui Dumnezeu
Într-un spital se afla un băieţel care trebuia să fie operat. Tatăl său îl adusese la spital şi acum căuta să-l încurajeze pe micuţ. "Tată, strigă băieţelul, dacă vei rămâne lângă mine nu-mi va fi teamă". "Bine, îi spuse tatăl, voi rămâne lângă tine". Doctorul îi permise şi astfel rămase lângă copil, care acum era pe patul de operaţie. Când era pe punctul de a fi anesteziat, copilul se uită după tatăl său şi spuse: "Tată, eşti aici?". Apoi narcoza începu să-şi facă efectul.
"Acum puteţi pleca", se gândi doctorul când copilul adormi şi operaţia trebuia să fie făcută. "Nu, răspunse tatăl, i-am promis băiatului meu că voi rămâne lângă el şi de aceea doresc să rămân". "Bine, atunci rămâneţi!" Operaţia reuşi cu bine. Când se trezi copilul, tatăl încă îl mai ţinea de mână. Atunci copilul zâmbi şi spuse încet de tot: "Tată, eşti aici?". Primind un răspuns afirmativ, copilul adormi din nou. Ştia că tatăl său va rămâne lângă el.
162. Peştele învăţat
Peştii dintr-un râu vorbeau între ei: "Se spune că viaţa noastră depinde de apă. Dar noi niciodată n-am văzut apă. Nu ştim ce este apa". Atunci unii, care erau mai deştepţi decât ceilalţi, spuseră: "Am auzit că în mare trăieşte un peşte învăţat care cunoaşte toate lucrurile. Vom merge la el şi-l vom ruga să ne arate apa". Zis şi făcut! Câţiva peşti porniră la drum şi, în sfârşit, sosiră în mare. Şi, întâlnindu-l pe învăţatul peşte, îl rugară să le arate apa. Marele învăţat le răspunse: "O, voi peştilor neînţelepţi! Voi trăiţi şi vă mişcaţi în apă. Din apă aţi venit şi în apă vă veţi întoarce. Trăiţi în apă şi voi nu ştiţi lucrul aceasta".
163. A uita chipul mamei
Într-o clasă întâi a unei şcoli din Pădurea Neagră, un copil începu să plângă chiar la prima oră de desen. Colega lui îl înştiinţă pe învăţătorul clasei şi, numaidecât, acesta îl întrebă pe micuţ de ce plânge. Din cauza lacrimilor, copilul la început nici nu putea să vorbească. Sughiţea şi îşi ştergea ochii cu mânuţele. Totuşi învăţătorul insistă iubitor: "Ce te doare?" Micuţul prinse curaj şi-i spuse: "Am uitat cum arată mama mea". Copiii, desigur, începură să râdă. Dar învăţătorul îl înţelese pe copil şi-i spuse cu iubire: "Ah! Ai uitat chipul mămicii tale. Bineînţeles că e ceva rău. Du-te imediat acasă şi uită-te din nou la mămica ta!" Copilul merse acasă şi nu după mult timp se întoarse, luă creionul în mână şi începu numaidecât să deseneze bucuros.
164. Când este duminică?
Animalele se adunară într-o zi laolaltă. Şi ele voiau să aibă duminică. Leul spuse furios: "Pentru mine, duminică este numai atunci când mănânc o gazelă". Calul spuse: "Mi-ajunge o grămadă mare de iarbă ca să pot spune că este duminică". Animalul leneş căscă lung: "Pentru ziua de duminică am nevoie de o ramură mai groasă pe care să pot dormi mai bine". Păunul spuse cu mândrie: "Un set de pene noi sunt suficiente pentru duminica mea". Aşa discutară animalele ore în şir şi toate dorinţele lor se îndepliniră, dar pentru nici unul nu fusese duminică. Atunci câţiva oameni trecură pe acolo şi râseră: "Dar nu ştiaţi că duminică este abia atunci când vorbeşti cu Dumnezeu ca şi cu un prieten?"
165. Roagă-te şi munceşte
Câţiva pescari se aflau în larg cu barca la pescuit. Deodată se iscă o furtună mare. Ei s-au înfricoşat aşa de tare, încât şi-au aruncat vâslele şi au început să implore cerul ca să-i salveze. Dar barca lor se îndepărtă de ţărm din ce în ce mai mult. Atunci un pescar în vârstă spuse celorlalţi: "Cum, v-aţi aruncat vâslele? Numai rugându-ne lui Dumnezeu şi vâslind spre ţărm ne putem salva".
166. Toţi suntem cerşetori orbi
Era odată un rege care dăduse ordin să se aducă la el câţiva cerşetori orbi din naştere. Şi fixă un premiu pentru cel care avea să facă cea mai bună descriere a unui elefant. Întâmplător, primul cerşetor orb se lovi de piciorul unui elefant şi spuse: "Este un trunchi de copac". Al doilea, care apucă coada, spuse: "Este ca o funie". Un altul, care apucă urechea, spuse: "Asta se aseamănă cu o frunză de palmier". Descrieri diferite au făcut şi ceilalţi orbi. Din cauza asta, cerşetorii au început să se certe între ei, iar regele se amuza.
167. Broasca din fântână
O broască trăia într-o fântână. De mult timp trăia acolo. Acolo se născuse şi crescuse şi era o broscuţă mică şi neînsemnată ca de obicei. Într-o zi veni o altă broască ce trăise în mare şi căzu în fântână. "De unde vii?", o întrebă broscuţa din fântână. "Vin de la mare", îi răspunse cealaltă broască. "De la mare...! Cât de mare este ea? Este aşa de mare ca fântâna mea?", întrebă broscuţa din fântână şi făcu un salt de pe o parte pe alta a ghizdelei. "Prieteno", îi spuse cealaltă broască, "cum poţi compara marea cu această fântână?" Atunci broscuţa din fântână făcu încă un salt de pe o parte pe alta a ghizdelei şi o întrebă: "Marea ta este aşa de mare? Nu, nimic nu poate fi mai mare decât fântâna mea. Tu eşti o mare mincinoasă. De aceea pleacă de aici!"
168. Cine nu se roagă?
Un ţăran veni la un han în care erau deja mulţi musafiri, printre care şi câţiva chiaburi dintr-un oraş. Ţăranul se aşeză la masă şi comandă meniul zilei. Cum primi mâncarea, îşi împreună mâinile şi rosti rugăciunea de masă. Oamenii din restaurant l-au luat în râs, iar unul dintre ei l-a întrebat: "La voi aşa se procedează când se mănâncă? Oare fac toţi la fel?" Ţăranul, care între timp începuse să mănânce liniştit, îi răspunse tânărului: "Nu, nici la noi nu se roagă toţi". Zeflemistul îl întrebă mai departe: "Atunci cine nu se roagă?" "Păi, spuse ţăranul, de exemplu boul, măgarul şi porcul meu se aşază la mâncare fără să se roage".
169. Frica de Dumnezeu
Rabinul Samuel - aşa se povesteşte într-o anecdotă clasică - merse la Roma pe când împărăteasa îşi pierduse brăţara. O găsi el. Un herald merse prin tot imperiul şi striga: "Cine găseşte brăţara împărătesei şi o înapoiază în decurs de 30 de zile va fi răsplătit cu daruri, iar cel care o va aduce după aceste 30 de zile, aceluia i se va tăia capul. Rabinul aşteptă până trecură cele 30 de zile şi abia după aceea o înapoie.
Împărăteasa îl întrebă: "N-ai fost în imperiu?" "Ba da!", răspunse rabinul. "Şi n-ai auzit anunţul heraldului?" "Ba da, l-am auzit". "Atunci de ce n-ai adus-o mai devreme?" El îi răspunse: "Am procedat astfel pentru ca să nu poţi spune că m-am temut de tine, ci că am adus-o pentru că mă tem de Dumnezeu". Atunci împărăteasa îi spuse: "Binecuvântat fie acest Dumnezeu al tău".
170. Ce este creştinesc?
Un om a căzut într-o fântână adâncă şi a strigat după ajutor. Pe acolo a trecut Buda, a auzit strigătul său şi l-a mângâiat spunându-i: "Toată viaţa este o suferinţă. Obişnuieşte-te cu aceasta!" Apoi a trecut Confucius pe acolo, s-a aplecat pe marginea ghizdelei fântânii şi i-a spus: "Dacă sari spre mine, te voi trage afară". Omul a încercat să sară, dar era prea slăbit pentru a reuşi. De aceea a căzut şi mai adânc în mâl. A trecut şi Isus pe acolo. A aruncat mantia de pe el, a coborât în fântână, l-a luat pe cel sărman pe umeri şi l-a adus la lumina zilei.
171. Nici un loc fără Dumnezeu
Un păgân îi puse odată rabinului Josua următoarea întrebare: "De ce a ales Dumnezeu tocmai o tufă de mărăcini, unde să vorbească cu Moise?" Rabinul răspunse: "Dacă ar fi ales un copac de roşcove sau un dud, ai fi pus aceeaşi întrebare. Dar e imposibil să te trimit fără să-ţi dau nici un răspuns. De aceea, îţi spun că Dumnezeu a ales acest neînsemnat mărăcine, ca să-ţi spună că nu există pe pământ nici un loc în care să nu poată fi prezent. Chiar şi într-un mărăcine".
172. Dumnezeu este prezent
Un înţelept, ca să-l convingă pe fiul său că Dumnezeu e prezent în lume, îi spuse într-o zi: "Pune sarea asta într-o farfurie plină cu apă, apoi mâine vino din nou la mine". Băiatul făcu ceea ce i se ceruse. În ziua următoare tatăl îi spuse: "Adu-mi, te rog, sarea pe care ai pus-o în apă". "Nu mai pot s-o găsesc, răspunse băiatul. S-a dizolvat". "Gustă apa din această margine a farfuriei, îi spuse înţeleptul. Ce gust are?" "E sărată". "Ia o înghiţitură de la mijloc. Ce gust are?" "E sărată". "Dă apa afară", spuse tatăl.
Băiatul făcu întocmai şi observă că în timp ce apa se evapora, sarea revenea la loc sub privirile sale. Apoi înţeleptul zise: "Nu poţi să-l vezi aici pe Dumnezeu, fiul meu, dar în realitate el este prezent".
173. Legenda celor doi piţigoi
Într-o pădure se aflau doi piţigoi care trăiau fericiţi în acel loc pentru că aveau de toate. Dar trecu repede timpul, se făcu toamnă şi în cele din urmă veni iarna. Hrană nu se găsea la orice pas. Atunci, cum obişnuiau ei, s-au pus la vorbă şi unul dintre ei i-a spus celuilalt piţigoi: "Ce-ar fi să-mi aduci un viermişor şi eu să-ţi dau o pană?" Celălalt piţigoi stătu puţin pe gânduri şi apoi spuse: "Dar de ce nu? Bine, îţi voi aduce". A doua zi, primului piţigoi îi veni o idee grozavă. Merse la celălalt şi-i spuse: "Ce-ai zice dacă am face acelaşi lucru în fiecare zi: tu îmi aduci un viermişor, iar eu îţi voi da o pană?" După câteva momente de gândire, celălalt piţigoi îi răspunse: "Bine, sunt de acord!"
Acest lucru se întâmplă zile în şir până se făcu primăvară. Acum când primul piţigoi a vrut să-şi ia zborul de pe creanga unde-şi petrecu toată iarna, n-a mai putut pentru că nu mai avea nici o pană.
174. Coşul de nuiele
Un tânăr, care se străduise foarte mult timp să înveţe să se roage, îşi dădu seama că experienţa rugăciunii nu avea nici un efect asupra lui. Ba mai mult, rugăciunea i se părea precum apa care se strecoară printre degete şi care nu poate fi oprită. Fiind descurajat, voia să abandoneze rugăciunea şi meditaţiile. Dar auzi de la un prieten de existenţa unui înţelept în pustiu, care era un maestru al rugăciunii şi al meditaţiei. Deci se hotărî să pornească la drum spre acest înţelept. Ajuns aici, îi spuse: "De mult timp m-am apucat de rugăciune, dar n-am simţit nici un efect în viaţa mea. Şi, auzind că eşti un maestru al rugăciunii, am venit la tine să-mi dai un sfat. Spune-mi, te rog, cum trebuie să mă rog ca să simt plinătatea rugăciunii?" "Bine, prietene! Ia te uită! La cca. 100 m se vede un râu. Ia acest coş de nuiele, chiar dacă este murdar, şi adu-mi-l plin cu apă".
Tânărul se duse la râu, umplu coşul, dar până să ajungă la înţelept, coşul se goli. Tânărul a fost trimis încă o dată, dar şi de data aceasta se întâmplă la fel. Fiind rugat să meargă pentru a treia oară, tânărul îi spuse înţeleptului: "Maestre, tu vezi doar că nici un pic de apă nu se poate căra cu un asemenea coş. Coşul a rămas precum a fost". "Prietene, îi replică înţeleptul, acum coşul este curat. Tot aşa se întâmplă şi cu rugăciunea. Când te rogi, ai impresia că rămâi cum ai fost înainte, dar în realitate nu este aşa, pentru că rugăciunea curăţă. Ea curăţă sufletul omului".
175. Greşeala de calcul
S-a întâmplat odată ca renumitul cardinal Faulhaber să şadă la o masă festivă alături de profesorul Einstein. Acesta, printre altele, îi spuse: "Eminenţă, ce-aţi zice dacă noi, matematicienii, v-am demonstra negru pe alb prin calcule matematice, fără să greşim, că nu există Dumnezeu?"
Cardinalul îi răspunse: "Aş aştepta cu multă răbdare până când veţi găsi greşeala de calcul".
176. Mai departe nimic
Febra tatălui meu, Lev Tolstoi, a crescut la 39,3 °C. Horcăia, tuşea şi scuipa sânge. Spre ora trei după-amiază mi-a dictat următoarele cuvinte: "Dumnezeu este univers nelimitat. Omul este doar o dezvăluire limitată a lui Dumnezeu". Am scris aceste cuvinte pe o foaie şi am aşteptat să-mi mai dicteze ceva. El m-a privit în tăcere. Apoi îmi spuse încet: "Mai departe nimic".
177. Deseori stăm singuri
Ochiul spuse într-o zi: "În spatele acestor văi, în negura albăstrie, văd un munte. Nu-i aşa că-i frumos?" Urechea pândi şi, după o clipă, spuse: "Unde se află un munte? Nu văd nimic!" La care mâna spuse: "Încerc, fără succes, să-l ating. Nu găsesc nici un munte". Nasul spuse: "Nu miros nimic. Nu este nici un munte în apropiere". Atunci ochiul se întoarse în altă direcţie. Iar ceilalţi discutau mai departe despre această înşelăciune ciudată şi ajunseră la următoarea concluzie: "Ceva nu e în regulă cu ochiul".
178. A înseta după Dumnezeu
Cum poţi să-l faci pe un măgar să bea dacă nu-i este sete? Şi cum poţi să-l faci pe un om să-i fie sete după Dumnezeu dacă şi-a pierdut această sete şi dacă se automulţumeşte cu bere şi ţuică, cu televizorul şi maşina? Oare trebuie să încerci cu parul? Un măgar este dintr-un lemn mai tare decât parul nostru. În afară de asta, cine ar apela în zilele noastre la o măsură aşa de autoritară? Oare să-i dăm sare? Ar fi o batjocură. Da cum să-l faci să bea singură? Pare că nu există decât o singură soluţie: trebuie să aduci un măgar însetat care să bea cu poftă şi cu plăcere alături de tovarăşul său. Dar fără să facă teatru, ci pur şi simplu pentru că îi este sete. Acest lucru nu-l va lăsa pe colegul său neimpresionat. Îi va veni cheful să se aplece asupra găleţii cu apă şi să soarbă cu poftă apa răcoritoare.
179. Nevoia de Dumnezeu
Profesorul spuse unui elev: "Dacă spui că ai nevoie de Dumnezeu, atunci el va veni la tine". Elevul nu a înţeles ce voia să spună profesorul. Într-o zi se scăldau împreună în râu şi profesorul îi spuse: "Scufundă-te!" Elevul făcu ce i se spuse. Imediat profesorul merse la el şi-l ţinu sub apă până se agită. Apoi îl lăsă liber. " Ce ai simţit acolo dedesubt?", îl întrebă profesorul. "Nevoia de a respira". "Simţi nevoia după Dumnezeu la fel de puternic?" "Nu". "Abia atunci când o vei simţi, îl vei găsi pe Dumnezeu".
180. Mai întâi tu însuţi
Un om veni la rabinul Kozke şi-l întrebă cum poate să-i facă pe fiii săi să se preocupe de legea Domnului. Rabinul răspunse: "Dacă vrei cu adevărat, atunci ocupă-te tu însuţi cu legea Domnului şi ei se vor uita la tine. Astfel se vor ocupa şi ei de legea Domnului. Dacă tu însuţi uiţi să trăieşti după legea Domnului, şi ei o vor uita".
181. Mulţumim pentru ajutorul Domnului
Un om veni la rabinul Kozke şi-l întrebă cum poate să-i facă pe fiii săi să se preocupe de legea Domnului. Rabinul răspunse: "Dacă vrei cu adevărat, atunci ocupă-te tu însuţi cu legea Domnului şi ei se vor uita la tine. Astfel se vor ocupa şi ei de legea Domnului. Dacă tu însuţi uiţi să trăieşti după legea Domnului, şi ei o vor uita".Doi fermieri americani care locuiau la distanţă mare unul de celălalt s-au pus de acord: Ne vom întâlni în cutare timp şi în cutare loc. Amândoi aveau de făcut o călătorie lungă printr-o zonă de stepă până la locul de întâlnire stabilit. Când în cele din urmă s-au întâlnit, unul spuse: "Ia uite ce mi s-a întâmplat. Era cât pe ce să nu mai sosesc aici. Pe drum, calul s-a speriat şi m-a aruncat la pământ. Har Domnului că n-am păţit nimic. Dar când m-am ridicat m-a cuprins o frică teribilă, pentru că eram la un pas de marginea unei prăpăstii. Imediat am căzut în genunchi şi i-am mulţumit Domnului pentru că m-a ferit, ca prin minune, de o moarte sigură".
Cel de-al doilea fermier spuse: "Pentru că am ascultat acestea, trebuie să spun că am experimentat ajutorul lui Dumnezeu mai mult decât tine. Calul nu m-a aruncat niciodată la pământ. M-a purtat foarte liniştit şi sigur. Nu am căzut în nici un pericol. Dacă mă gândesc la toate câte mi s-ar fi putut întâmpla...!"
182. A exersa continuu
Un pianist discuta cu unul din prietenii săi cei mai apropiaţi. Vorbind printre altele despre muzică, pianistul îi spuse: "Dacă nu exersez o zi, observ eu. Dacă nu exersez două zile, observă prietenii mei. Dacă nu exersez trei zile, observă publicul". La acestea, prietenul care era renumit pentru viaţa lui exemplară, îi spuse pianistului: "Mie mi se întâmplă la fel cu rugăciunea. Dacă nu mă rog o zi, observă Dumnezeu. Dacă nu mă rog două zile, observ eu însumi. Dacă nu mă rog trei zile, simt cei din jurul meu".
183. Puterea ascunsă
Într-o legendă se povesteşte că un rege îl vizită odinioară la chilia sa pe bătrânul şi învăţatul monah Paulinus ca să-i ceară un sfat. Regele stătea mirat în faţa teancurilor întregi de cărţi şi folii. "Te invidiez, Paulinus, spuse el, pentru că-ţi permiţi să aduni înţelepciunea divină în aceste cărţi didactice". "Te înşeli, răspunse monahul şi-l conduse pe rege în grajduri, unde fratele grăjdar făcuse o pauză ca să se roage. Din aceste mâini împreunate izvorăşte puterea lui Dumnezeu pentru lume, şi nu din cărţile mele".
184. Rugăciunea unui copil şi a tatălui său
Un copil primi în dar un joc cu cuburi. Încercă să facă o casă: când îi rămâneau cuburi, când îi erau prea puţine. Tatăl îl primi la el şi-l ajută la făcutul casei. Copilul se bucură nespus.
La rugăciunea de seară, în cămăruţa sa, copilul se rugă astfel: "Doamne Isuse, ajută-mă să fiu şi eu aşa de priceput ca tatăl meu".
Tatăl auzi rugăciunea fiului său. Apoi se rugă şi el: "Doamne Isuse, ajută-mă să am şi eu o încredere aşa de mare în tine ca şi copilul meu". (ÎNAPOI)

Capitolul 9. Caritate / Iubire fraternă

185. Cadoul unui elev de clasă
Un copil frecventa clasa a treia într-o şcoală din Africa de Sud. Părinţii lui deveniseră din ce în ce mai săraci. Spre sfârşitul trimestrului al doilea, tatăl îi spuse copilului: "Nu mai avem nici un ban. Deci va trebui să te retragem de la şcoala unde înveţi". Copilul se întristă, deoarece îşi făcuse aşa de mulţi prieteni. Dar nu avea încotro. În ziua când trebuia să-şi ia rămas bun de la colegii de clasă, veni la ei şi le spuse următoarele cuvinte: "Din cauza sărăciei familiei mele trebuie să părăsesc şcoala şi pe voi, cu toate că vă iubesc aşa de mult. Totuşi pentru a vă arăta că v-am considerat prieteni, vă las ce am eu mai preţios: unica mea fotografie pe care mi-a făcut-o tatăl meu înainte de a începe şcoala". Lăsă fotografia şi, după ce-şi luă rămas bun de la fiecare, plecă. Colegii au rămas adânc impresionaţi de gestul său. Au făcut un tablouaş în care au pus fotografia colegului lor şi l-au atârnat de perete. Astfel, acest copil a rămas pentru totdeauna în clasa şi în amintirea colegilor săi.
186. A sluji
O bătrânică mergea cu greutate prin parcul unui oraş. Drumul ei o conduse la un teren de joacă. Mulţi copii se jucau acolo. Cei mai mulţi dintre ei alergau desculţi. În apropiere, un educator stătea şi-i supraveghea.
Bătrâna se uita la copii, dar deodată se aplecă, luă un obiect de jos şi-l ascunse în şorţul ei. Imediat se prezentă supraveghetorul la ea şi o întrebă: "Ce aţi ascuns în şorţul dumneavoastră?" Bătrâna femeie, fiind luată prin surprindere, nu a putut să răspundă imediat. Supraveghetorul bănui că ea ar fi găsit un portofel pe care nu voia să-l înapoieze. De aceea o ameninţă: "Dacă nu-mi spuneţi ce aveţi în şorţ, vă voi duce la poliţie".
Atunci bătrâna deschise încet şorţul şi-i arătă supraveghetorului un ciob de sticlă. Uimit, omul o întrebă: "Ce vreţi să faceţi cu acesta?" Femeia răspunse: "L-am luat de jos pentru ca aceşti copii desculţi să nu calce în el şi să se taie".
187. Sunt răspunzător de roza mea
Micul prinţ se întoarse la puiul de vulpe.
"Adio", îi zise el... "Adio, îi răspunse puiul de vulpe. Iată secretul meu. Nimic mai simplu: nu vezi bine decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă în miezul lucrurilor". "Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor", repetă micul prinţ, ca să nu uite. "Timpul pe care l-ai pierdut cu roza ta a făcut-o atât de preţioasă". "Timpul pe care l-am pierdut cu roza mea...", zise micul prinţ spre a nu uita. "Oamenii au uitat acest adevăr, zise puiul de vulpe. Tu însă caută să nu-l uiţi. Căci tu devii răspunzător de-a pururi de soarta celor pe care îi îmblânzeşti. Tu eşti răspunzător pentru soarta rozei tale...". "Eu sunt răspunzător pentru soarta rozei mele...", repetă micul prinţ spre a nu uita".
188. Omul ar trebui să fie ca apa
Un înţelept din China petrecea deseori timpul său liber pe malul unui râu, unde reflecta şi medita asupra apei. "De ce faci tu acest lucru?", îl întrebă un om. El privi calm în apă, apoi spuse: "Apa se poate asemăna cu un om bun. Acolo unde ajunge, apa este darnică şi generoasă. Oriunde ajunge, duce viaţă cu sine".
189. Povestea vacii şi a porcului
Un bogat se plânse odată la prietenul său: "Oamenilor nu le place de mine, mă numesc zgârcit şi hapsân, cu toate că în testamentul meu am lăsat scris ca averea mea să fie preluată de o instituţie caritabilă". Prietenul său îi răspunse: "Ascultă, îţi voi spune povestea vacii şi a porcului: Porcul veni la vacă şi-i spuse: "Oamenii vorbesc mai totdeauna numai despre tine. Ştiu, tu le dai lapte, dar eu le dau mult mai multe: le dau carne, slănină, grăsime şi chiar picioarele mele le consumă oamenii. Cu toate acestea nimeni nu mă iubeşte. Pentru toţi sunt doar un porc. De ce oare?" Vaca se gândi un moment, apoi spuse: "Poate că este din cauză că eu le dau în timp ce trăiesc".
190. Voi sunteţi lumina lumii
Un misionar renumit din Germania, pe nume Keller, a fost invitat într-un oraş din America pentru a vorbi locuitorilor săi. Acceptând invitaţia, merse şi a fost primit călduros de o mulţime mare de credincioşi care-l conduseră la un stadion unde îl mai aşteptau alte zeci de mii de persoane.
După ce a fost prezentat de gazdă, pr. Keller luă cuvântul. La un moment dat ceru să se stingă toate luminile, deoarece întâlnirea avea loc în nocturnă. Se făcu deci întuneric beznă şi misionarul întrebă: "Mă vedeţi unde mă aflu?" Lumea răspunse că nu. Misionarul continuă: "Acum voi aprinde un băţ de chibrit. Vedeţi cu toţii luminiţa?" Cu toţii răspunseră că da. Misionarul continuă din nou: "Vedeţi, aşa cum fiecare dintre voi vede această luminiţă, tot astfel orice faptă bună, oricât ar fi ea de mică, este văzută de toţi cei din jur". Misionarul mai întrebă: "Aveţi chibrituri la voi? Dacă da, atunci aprindeţi câte un băţ". Cu toţii urmară sfatul misionarului şi se făcu o lumină aşa de mare pe stadion, încât întunericul a fost înghiţit. Misionarul adăugă: "Cu cât mai mulţi săvârşesc fapte bune, oricât ar fi ele de mici, cu atât lumea se schimbă în lumină, se schimbă în bine".
191. Jocul de-a Liturghia
Într-o familie existau doi copii. Amândoi erau băieţi. Într-una din zile, unuia îi veni o idee grozavă. El spuse fratelui său: "Mitică, hai să ne jucăm de-a liturghia". "Bine, răspunse Mitică, dar să ne împărţim rolurile". "Da, spuse Paul, eu voi face pe-a preotul, iar tu pe-a ministrantul". "Bine".
Nu după mult timp, mama auzi plânsete afară. Ieşi să vadă ce se întâmplase. "De ce plângi Mitică? întrebă ea. "Pentru că Paul nu mă lasă să joc şi eu rolul preotului. Până acum am jucat numai pe-a ministrantul".
Mămica îl mângâie puţin, apoi se duse la Paul şi-i spuse: "Paule, doar te ştiu de băiat cuminte, lasă-l şi pe fratele tău să fie preotul". "Bine, mamă, dar eu voi fi atunci episcopul".
192. Dorinţa de a avea mai mult
Un câine fugea într-un râu având în gură o bucată de carne. Când însă privi în apă şi se văzu ca în oglindă, crezu că şi în apă se află carne. De aceea căută cu lăcomie să intre în posesia acestei bucăţi de carne. Deschizând gura pentru a apuca aşa-zisa carne, îi căzu bucata de carne pe care o avea în gură, şi apa o duse la vale. Astfel pierdu câinele şi carnea pe care o avea şi carnea din oglinda apei.
193. Ţânţarul salvator
Într-o zi caldă de vară un ţânţar zbura de ici-colo prin văzduh fără nici o ţintă precisă. Nu departe, sub un copac, dormea liniştit un om. Un ţânţar îl văzu, dar deocamdată nu se agită. Dintr-o dată observă ceva straniu. Spre om, la numai câţiva metri, se târa un şarpe veninos. Doar câteva clipe încă şi l-ar fi apucat de picior. Ţânţarul îşi zise: "Trebuie să-l salvez!" Pe loc ateriză pe nasul lui şi-i aplică o înţepătură puternică în vârful nasului. Omul se trezi pe loc, dar simţind înţepătura, se lovi peste nas şi turti şi ţânţarul. În aceeaşi clipă văzu şarpele la numai câţiva centimetri de piciorul stâng. Se ridică repede şi o luă la fugă. Astfel se salvă.
194. El ne are numai pe noi
Cristos nu are mâini,
El are numai mâinile noastre
Pentru a lucra astăzi, acum.
Cristos nu are picioare,
El are numai picioarele noastre
Pentru a-i călăuzi pe oameni pe căile sale.
Cristos nu are buze,
El are numai buzele noastre
Pentru a vorbi despre el contemporanilor noştri.
Cristos nu dispune de mijloace,
El ne are numai pe noi
Pentru a-i conduce pe oameni la el.
Noi suntem singura Biblie
Pe care o mai citesc popoarele,
Suntem ultimul mesaj al lui Dumnezeu,
Scris în carne şi oase.
195. Flacăra cea sfântă
Un om auzi odată că într-un loc îndepărtat arde o flacără sfântă. Porni la drum pentru a aduce acasă această luminiţă. Se gândi că cine are acea lumină va trăi şi va fi fericit.
Acum se afla deja pe drumul retur. Grija lui cea mare era ca flacăra să nu se stingă. Pe drum se întâlni cu unul căruia îi era frig, pentru că nu avea foc. Acesta îl rugă să-i dea să aprindă focul de la flacăra sa. Iniţial nu voia, căci, se gândea el, această flacără sfântă nu se potriveşte cu un lucru aşa de lumesc. Apoi însă îi dădu. Continuându-şi drumul, deodată se ivi o puternică furtună care, în ciuda opoziţiei sale, îi stinse flacăra. Atunci îşi aminti de cel căruia îi dăduse să-şi aprindă focul. Dacă ar fi trebuit să meargă din nou în acel loc îndepărtat, dar sfânt, nu ar mai fi putut pentru că ar fi trebuit să treacă din nou peste mări şi munţi. Dar până la acel om, pe care l-a ajutat, a putut să se întoarcă.
196. Simpaticul
Când construiseră oraşul, s-au adunat şi şi-au prezentat reciproc operele mâinilor lor. Simpaticul merse ziua întreagă cu ei de la casă la casă şi-i lăuda pe toţi. El însuşi nu vorbi de lucrarea mâinilor sale şi nimănui nu-i prezentă casa. Se făcu seară şi în piaţa oraşului se adunară din nou cu toţii, şi pe un podium înainta fiecare să-şi expună caracteristicile casei sale în legătură cu stilul, mărimea şi durata de construcţie, ca astfel să se vadă cine a construit cea mai mare casă, cea mai frumoasă şi în cel mai scurt timp. Şi, după alfabet, veni şi rândul simpaticului. El apăru jos, înaintea podiumului, purtând pe umeri un toc de uşă. Îşi expuse raportul său: acest toc de uşă era tot ceea ce făcuse pentru casa sa.
Se făcu linişte. Deodată conducătorul adunării se ridică în picioare. "Sunt uimit", spuse el în timp ce hohote de râs pluteau în aer, dar el continuă: "Sunt uimit că abia acum a venit vorba de acest lucru. Acest simpatic a fost peste tot pe timpul construcţiei şi a ajutat oriunde: pentru casa aceea a făcut frontonul, acolo a montat o fereastră, nu mai ştiu care; pentru casa de vizavi a proiectat casa. Nu este de mirare că apare aici cu un toc de uşă în spinare, care altminteri este frumos, dar că el însuşi nu are nici o casă. Având în vedere timpul lung pe care l-a dedicat construirii caselor noastre - lucrarea acestui toc este o adevărată capodoperă - propun de aceea să-i acordăm lui premiul pentru buna construcţie".
197. Legea superioară
Era într-un cartier sărac şi suprapopulat din sudul oraşului Manhattan. Bineînţeles că Kurt nu avea voie să-l ajute pe sărmanul Jimmy, fiul chiriaşului său. Când sosise în ţară încă nu susţinuse examenul de stat, cu toate că în Berlin era apreciat ca medic generalist pentru copii. El susţinu să vină un medic. Dar acesta nu mai veni pentru a treia oară, pentru că nu a fost plătit cum voia, iar Jimmy nu mai putea fi transportat. Febra îi creştea din ce în ce mai mult, iar respiraţia i se îngreuna vizibil. Atunci chiriaşul se aplecă asupra lui Kurt şi-i şopti: "Sunteţi doar medic. Vă rog, nu-l lăsaţi să moară!"
Kurt ştia bine: Dacă ar interveni, ar încălca legea, ceea ce ar însemna pentru el expulzare şi sărăcie. Dar în faţa lui se afla un copil într-o baie de transpiraţie şi cuprins de febră şi dureri îngrozitoare. Zece zile la rând se luptă Kurt pentru viaţa copilului. Dar în ziua când Jimmy a reuşit să se ridice pentru prima dată din pat, Kurt a fost arestat. Medicul care ar fi trebuit să vină l-a denunţat.
În ziua următoare, toţi locatarii din cartier au primit vestea arestării lui Kurt. Drept reacţie nici unul nu se prezentă la muncă. Toţi merseră la tribunalul din New York. Peste o sută de oameni au reuşit să intre în sală. Judecătorul privi cu uimire la mulţimea liniştită. "E vinovat sau nu e vinovat?", întrebă judecătorul. Înainte de a-şi deschide gura Kurt, ceilalţi oameni strigară cu putere: "E nevinovat!" "Linişte! strigă judecătorul cu tărie. Vă voi da afară din sală dacă veţi mai face gălăgie". Atunci privi la feţele lor trase şi la spinarea lor încovoiată şi-i întrebă: "Ce vreţi voi?" Chiriaşul începu să-i povestească. Spre sfârşit îi spuse: "De aceea suntem aici. Şi dacă-l amendaţi pe doctorul nostru, am strâns 86 de dolari". Judecătorul se ridică în picioare şi zâmbi. Apoi bătu cu ciocanul în masă şi spuse: "Aţi încălcat legea pentru a asculta de o lege superioară. V-am achitat de greşeala dumneavoastră".
198. Despre ulciorul care era din ce în ce mai valoros
Cu mulţi ani în urmă a fost odată o mare secetă pe pământ: toate fluviile şi fântânile au secat, toţi copacii, arbuştii şi păşunile s-au uscat şi oameni şi animale au murit de sete. Într-o noapte, o fetiţă a mers atunci de acasă cu un ulcior în mână ca să caute apă pentru mama sa care era bolnavă. Fetiţa nu găsi apă nicăieri şi, de oboseală, se întinse pe iarbă şi adormi. Când se trezi şi se uită după ulcior, acesta era aproape plin cu apă clară şi proaspătă. Fetiţa se bucură şi voi să bea, dar se gândi că atunci nu va mai ajunge pentru mama ei, şi fugi cu ulciorul acasă. Aşa de grăbită era, încât nu observă cum un căţel se propti înaintea picioruşelor ei. Ea se împiedică şi căzu, iar căţelul ţiui de durere. Fetiţa întinse mâna după ulcior. Credea că apa s-a scurs. Dar nu! Ulciorul stătea vertical pe pământ şi nu se vărsă nici măcar o picătură. Atunci fetiţa turnă puţină apă în căuşul palmei şi o întinse căţeluşului. Acesta linse şi deveni din nou vesel. Fetiţa luă din nou ulciorul în mână şi iată că acum nu mai era din lemn, ci din argint.
Fetiţa alergă acasă şi i-o înmână mămicii. Mămica îi spuse: "Şi aşa trebuie să mor, bea tu!" Dădu ulciorul fetiţei. În aceeaşi clipă, ulciorul de argint se transformă în aur. Atunci fetiţa nu s-a putut opune mult timp şi duse ulciorul la buzele sale, când un drumeţ intră în cameră şi ceru o înghiţitură de apă. Fetiţa luă ulciorul de la gură şi i-o dădu lui. Şi iată, pe ulcior apărură deodată şapte diamante mari şi din fiecare ţâşnea un izvor de apă limpede şi proaspătă.
199. Transformarea pietrelor în pâini
Într-un timp de foamete, regina Franţei Ana de Austria îl întâlni pe Vincenţiu de Paul pe culoarele palatului regal. Ea purta un lănţişor de perle preţioase. Sfântul îi zise zâmbitor: "Maiestate, nu puteţi face ca aceste pietre să se prefacă în pâini?" Regina înţelese bine; desfăcu lănţişorul de la gât, i-o dădu lui Vincenţiu şi minunea prefacerii se întâmplă după o oră.
200. Iubirea poate da curaj pentru a trăi
Un medic de ţară îi însoţeşte pe colegii săi de serviciu până la uşă. Nici ei n-au putut să-l ajute. Jean, unicul său copil, bolnav de difterie, va muri peste câteva ore. Injecţiile cu ser nu au ajutat la nimic. La uşă sună cineva. "Nu vreau să văd pe nimeni", îi transmise vorbă doctorul. Dar ţăranul care venise nu se lăsă abătut. Fiul său era pe patul de moarte la o depărtare de 10 km, în munţi. "Fără dumneavoastră nu va apuca noaptea". "Lăsaţi-mă să văd cum îşi închide ochii fiul meu", îi spuse medicul. Dar ţăranul îi spune insistent: "Şi-aşa nu-l mai puteţi ajuta!" "Atâta timp cât este fiul meu, nu-l voi părăsi", spuse medicul.
"Atunci, răspunse ţăranul, vor muri doi".
În cele din urmă medicul se hotărî să meargă cu el. Soţia îi făcu vii reproşuri, dar medicul îşi luă rămas bun de la fiul său muribund şi plecă. Câteva ore mai târziu îl vindecă pe fiul grav bolnav al ţăranului. Ca răsplată, ţăranul îi dădu o monedă de aur din moştenirea lăsată de mama sa. Dar medicul refuză: "Nu, prietene, nimeni nu-mi poate plăti serviciul pe care l-am făcut în această noapte". Ajungând acasă, soţia sa îl primi cu aceste cuvinte: "N-ai fost aici când ţi-a murit băiatul. Dar puterea cu care ai decis să salvezi viaţa altui copil ne va ajuta pe amândoi să găsim un nou curaj pentru a trăi".
201. Te-am creat pe tine
În drumul său prin pădure, un om a văzut o vulpe care îşi pierduse picioarele. El se mira cum de a putut să supravieţuiască acest animal. Apoi a văzut un tigru care-şi mânca prada. El s-a săturat şi a lăsat vulpii resturile.
A doua zi, Dumnezeu hrăni vulpea tot cu ajutorul aceluiaşi tigru. Omul rămase uimit de marea bunătate a lui Dumnezeu şi-şi spuse: "Mă voi odihni într-un colţ şi mă voi încredinţa cu totul lui Dumnezeu, iar el se va îngriji de toate lipsurile mele".
Aşa petrecu el multe zile, dar nu se întâmplă nimic. Sărăcuţul de el era cu un picior în groapă, când auzi o voce: "Tu, care eşti pe un drum greşit, deschide-ţi ochii pentru adevăr! Urmează exemplul tigrului şi nu mai fă pe-a handicapatul!" Pe drum, omul întâlni o fetiţă îngheţată care tremura într-o haină subţire şi care nu mai spera să primească ceva cald de mâncare. El se revoltă şi-i spuse lui Dumnezeu: "Cum poţi permite aşa ceva? De ce nu faci nimic împotriva acestei situaţii?" Pe moment, Dumnezeu nu-i dădu nici un răspuns. Dar într-o noapte îi spuse: "Am făcut ceva împotriva acestei situaţii; te-am creat pe tine!"
202. Iubirea
"Prietenul meu nu s-a întors de pe câmpul de luptă, d-le ofiţer. Permiteţi-mi să-l caut şi să-l aduc înapoi", insistă un soldat. "Nu se poate, spuse ofiţerul, nu vreau să vă puneţi viaţa în joc pentru un om care probabil este mort".
Soldatul porni totuşi la drum şi după o oră se întoarse grav rănit, având în braţe pe prietenul său mort. "Acum v-am pierdut pe amândoi, spuse ofiţerul. Ce-ai câştigat dacă-ai mers să aduci acest cadavru?""S-a meritat, d-le ofiţer, răspunse soldatul muribund. Când l-am găsit, încă mai trăia. Mi-a spus: ŤŞtiam, Jack, că ai să vii!ť"
203. Dumnezeu are nevoie de oameni
Veni o furtună puternică şi Domnul Dumnezeu permise ca râurile să iasă din matcă. Peste tot se zicea că ţara este sub apă.
Printre cei cărora apa le-a inundat casele era şi un ţăran temător de Dumnezeu. Când apa pătrunse în bucătărie se mută cu familia sa la etajul casei. Când el şi familia priviră pe fereastră, au văzut o barcă ce trecea prin faţa lor. Echipajul făcu din mână şi striga: "Veniţi! Vă vom duce în siguranţă!" Dar ţăranul temător de Dumnezeu răspunse: "Dumnezeu ne va salva". Apa crescu mai mult. Se urcă până la etajul superior şi ţăranul cu toţi ai săi au trebuit să se mute la mansardă. Din nou veni o barcă şi oamenii din ea au strigat către ţăran să vină la bord. Dar ţăranul răspunse la fel: "Lăsaţi, Dumnezeu ne va ajuta". Dar apa urca şi mai mult. Ţăranul cu ai săi au trebuit să stea pe acoperiş şi să se ţină de hogeag. Apa le spăla picioarele. Atunci veni barca pentru a treia oară şi oamenii au vrut să le dea o mână de ajutor. Dar ţăranul temător de Dumnezeu, în încrederea sa de nezdruncinat în Domnul, refuză acest ajutor: "Domnul ne va salva din acest mare impas", strigă încă o dată ţăranul.
Atunci veniră valuri puternice şi luară acoperişul pe sus şi duseră la vale pe toţi din familie.
Ţăranul intră decepţionat şi revoltat la tronul celui Preaînalt şi-i spuse lui Dumnezeu: "Ce ne-ai promis şi ce ai făcut? De ce n-ai venit în ajutorul meu şi al celor ai mei când ne aflam în cea mai mare strâmtorare?" Dumnezeu îi spuse calm: "Nu ştiu ce vrei. Astă-seară ţi-am trimis de trei ori o barcă...!"
204. Esenţialul
Într-o anecdotă se povesteşte cum un rege tânăr şi dornic de cunoaştere le-a poruncit învăţaţilor din ţara sa să adune în scris toate valorile ştiinţifice din lume. După 40 de ani i-au prezentat rezultatele în o mie de volume. Regele, care între timp împlinise 60 de ani, spuse: "O mie de cărţi nu mai pot citi. Scoateţi esenţialul din acestea".
După zece ani, învăţaţii au rezumat conţinutul în o sută de cărţi. Regele spuse: "Şi acestea sunt prea multe. Am deja 70 de ani. Scrieţi-mi esenţialul".
Învăţaţii s-au apucat de lucru şi au scos esenţialul într-o singură carte. S-au prezentat la rege. Acesta era deja pe patul de moarte şi dorea să afle cel puţin sinteza acestei lucrări a învăţaţilor. Atunci preşedintele comisiei rezumă esenţialul istoriei omenirii într-o singură frază: "Ei au trăit, au suferit, au murit. Ceea ce contează şi ceea ce dăinuie este iubirea.
205. Oaia cea neagră
A fost odată o oiţă neagră. Toate celelalte oi de la turmă erau albe. Sau ele ziceau că sunt albe, în realitate erau mai degrabă de culoare gri. Acestei oiţe negre îi spuneau: "U! Eşti o urâţică negricioasă!" Oiţa neagră se întrista. Se îndepărtă de turmă şi se ascunse. O dată chiar se ascunse într-un râu. Aici se spălă, dar nu deveni albă ca celelalte. Doar răci din cauza apei reci. Apoi se duse la o altă turmă, dar nici aici nu-i merse mai bine. "U! spuseră celelalte oiţe, aţi mai văzut o oiţă aşa de mizerabilă? Toate oile trebuie să fie albe, curate".
Atunci biata oiţă se gândi că poate Dumnezeu a încurcat culorile. Voia să meargă la el şi să-l roage s-o facă albă ca celelalte.
Mai întâi veni la mica poartă a cerului. Paznicul, văzând-o aşa de neagră, nu voia s-o lase înăuntru. Dar ea se strecură şi ajunse la poarta mijlocie. Paznicului i se făcu milă de ea şi o lăsă să intre. Dar paznicul de la poarta cea mare strigă: "A, ce drăguţă eşti! O oiţă neagră! Îmi placi nespus de mult!" O conduse la bunul Dumnezeu. Aici oiţa se înfricoşă: "Poate că Dumnezeu nu vrea să vadă oiţe negre". Şi tremura de frică. Dar paznicul spuse bucuros: "Cât de minunat ai făcut toate, cerescule Tată! Nu-i drăguţă această oaie neagră? Sigur că o îndrăgeşti mult!"
Dumnezeu privi la micuţa oaie neagră şi spuse: "Da!" În rest nu spuse nimic. Oiţa era aşa de fericită în acea clipă, cum n-a fost niciodată în viaţa ei. Ea se întoarse din nou la turmă. "U! o huiduiră celelalte oiţe. Urâta de ea a apărut din nou în mijlocul nostru!" Dar oiţa se gândea doar la faptul că însuşi Dumnezeu o făcuse neagră şi că o îndrăgea şi o găsea frumoasă. De aceea nu putea decât să fie fericită. "Da, spuse ea, ştiu că sunt neagră". Mânca iarbă şi mereu era prietenoasă faţă de celelalte oiţe. Şi, în cele din urmă, ele se obişnuiră cu surioara lor negricioasă şi o lăsară în pace.
206. Satul fără reguli
Lumea din sat era sătulă de reguli. Totul era prescris: Când era trezirea, când trebuia să se meargă la serviciu, când era zi de duminică şi zi de lucru. Pentru elevi era prescris când începe şcoala, că trebuie să aibă asupra lor o batistă şi să-şi spele acasă dinţii. Existau reguli de circulaţie, reguli de cântat la pian.
Erau într-adevăr multe prescrieri şi oamenii au hotărât ca de azi înainte să nu mai fie valide aceste reguli. Părea frumos.
Şcoala, fireşte, era goală pentru că toţi copiii au mers la baie; lumea a scos mesele în stradă căci acolo bătea soarele; tinerii au deschis la maximum casetofoanele şi au lăsat să funcţioneze zi şi noapte; când Peter a ieşit din apă, n-a mai găsit pantalonii. I-a luat Klaus. "Nu mai sunt reguli", strigă el şi fugi de acolo; Maja o găsi în camera sa pe micuţa Esther de la etajul de deasupra. Tocmai voia să-i strice păpuşa. "Ce faci aici, Esther?" "Nu mai sunt reguli", spuse micuţa, luă păpuşa şi fugi din cameră. "Am fost la şcoală", spuse Bruno. "Să nu mă minţi!", strigă tatăl. "Nu mai sunt reguli. Deci nu am minţit". Când oamenii voiau să doarmă nu puteau din cauza muzicii gălăgioase. Mulţi nu mai găseau banii la locul lor; copiii dormeau unde apucau; maşinile claxonau pe stradă fără rost, stricau măsuţele care stăteau pe stradă. "Unde sunt copiii? Cine a stricat măsuţa mea? Unde-mi sunt banii? Unde e poliţia?" Dar la numărul de telefon de la poliţie nimeni nu ridica receptorul. Căci dacă nu există reguli, nu mai e nevoie nici de cineva care să-i apere.
Încă în acea noapte începură să sune clopotele bisericii. Lumea s-a adunat, iar unul a spus: "Aşa nu se mai poate trăi". "Nu, aşa nu mai putem trăi", spuseră şi ceilalţi. "Ne trebuie reguli", strigă unul. "Da, vrem din nou reguli", strigară cu toţii.
Începură să facă din nou reguli. Copiii să asculte de părinţi. Părinţii să-şi iubească copiii. Nu e voie să faci rău unul altuia. Nu e voie să se fure. Trebuie să se spună adevărul. "Vrem aceste reguli", spuseră cu toţii şi merseră pacifici la casele lor.
207. A iubi pe toţi oamenii
În timpul uneia din plimbările sale, marele poet rus Dostoievski (1821-1881) a fost bătut de un beţiv. La poliţie, el a rugat să-l elibereze pe vinovat căci îl iartă. Cu toate acestea, după trei săptămâni, poetul primi ordin să se prezinte la judecată ca martor. Şi din nou îi rugă pe judecători să-l scutească pe vinovat de pedeapsă. Judecătorul se conformă acestei rugăminţi şi-l condamnă pe făptaş doar pentru stricarea ordinii publice cu o amendă de şaisprezece ruble sau patru zile de închisoare. După aceasta, Dostoievski îl aşteptă pe inculpat la poarta închisorii şi-i dădu şaisprezece ruble pentru a-şi achita amenda.
208. A fi pur şi simplu la dispoziţie
Când Maica Tereza voia să deschidă o mănăstire la Essen, a fost întrebată: "Ce vor să facă surorile dumneavoastră într-un oraş german ca Essen?" Răspunsul ei a fost următorul: "Pur şi simplu să fie la dispoziţie. Nimic altceva, aşa cum am procedat şi în New York, Roma, Calcutta. Ştiţi dumneavoastră, la început am crezut că trebuie să lucrez în şcoală. Între timp am aflat că misiunea mea este de a iubi. Iubirea converteşte oricând doreşte... Surorile nu primesc salarii, nici măcar din partea Bisericii, căci sărăcia este libertatea noastră. Dacă ne pierdem sărăcia, ne pierdem forţele".
209. Minunea celor mici
În cartea recordurilor pe anul 1993 se poate citi un caz aparte. Un grup de 300 de copii de la o şcoală a Fraţilor Şcolilor Creştine din Spania, vrând să facă un gest de caritate, adică să ajute un sat catolic din Moldova, s-au adunat pe plaja de la Torredembara (Tarragona) şi au împletit împreună un steag, cel mai lung steag catalan ce s-a auzit vreodată. Avea o lungime de 813,85 m şi o lăţime de 14,55 m, iar suprafaţa totală a steagului era de 11841,517m2. Acest steag a fost vândut ulterior, bucăţică cu bucăţică, centimetru cu centimetru, iar cu fondurile obţinute s-a cumpărat un tractor pentru comunitatea parohială din Gherăeşti.
210. Cei doi drumeţi şi ursul
Doi prieteni au pornit odată împreună la drum. Deodată le ieşi în întâmpinare un urs. Unul dintre ei, de frică, se căţără într-un copac şi se ascunse. Celălalt însă fiindcă simţi că nu poate să scape de el şi că se află în pericol, se aruncă la pământ şi se prefăcu că este mort. Când veni ursul la el, îl cercetă amănunţit mirosindu-l, pipăindu-l şi ascultându-l. Cel culcat însă îşi ţinu respiraţia cu toate puterile. Atunci ursul îl consideră mort şi merse mai departe. După ce se îndepărtă ursul, prietenul se coborî din copac şi-l întrebă pe cel ce se prefăcu că este mort: "Ce ţi-a şoptit ursul la ureche?" "Mi-a spus să nu mă mai ţin cu cei care nu se arată prieteni şi la necazuri".
211. Apa din fântâna mănăstirii
O femeie veni odată la sfântul Vincenţiu Ferrer. Se plângea de bărbatul ei: "Este aşa de ursuz şi arţăgos, că nu mai pot să-l suport". Vincenţiu voia să-i dea un mijloc prin care pacea să se reîntoarcă în familie.
"Mergi la mănăstirea noastră, spuse sfântul, şi spune-i fratelui de la poartă să-ţi dea apă din fântâna mănăstirii. Când vine bărbatul tău acasă să iei o înghiţitură din această apă. S-o păstrezi cu grijă în gură şi apoi vei vedea minunea.
Femeia făcu tot ce i se spusese. Când bărbatul veni seara acasă, imediat se vedea că era rău dispus şi nerăbdător. Numaidecât femeia luă în gură o înghiţitură din apa misterioasă şi se străduia să n-o piardă.
Într-adevăr, curând, bărbatul încetă. Astfel furtuna din acea seară trecu repede.
Încă o dată luă femeia acel medicament minunat şi din nou se lăsa cu acelaşi succes. Din acel moment bărbatul era altul, era transformat. Îi vorbea din nou frumos şi o lăuda pentru gingăşia şi răbdarea ei.
Fericită din cale-afară pentru schimbarea soţului ei, femeia merse în grabă la înţelept şi-i povesti despre succesul cu apa minunată.
"Nu apa din fântâna mănăstiri, spuse sfântul Vincenţiu, a făcut minunea, ci tăcerea ta. Mai înainte ai comentat înaintea bărbatului tău şi l-ai enervat prin contraziceri. Tăcerea ta însă l-a îmblânzit". (Şi astăzi se mai zice în Spania: "Bea din apa sfântului Vincenţiu").
212. Cum să-i spun eu asta copilului meu?
Un sultan visase că îşi va pierde toţi dinţii. Imediat după ce se trezise, îl întrebă pe un interpret de vise ce vrea să însemne acest vis. "O, ce nefericire mare, stăpâne!", strigă acesta. "Fiecare dinte pierdut înseamnă pierderea unuia din membrii familiei tale!" "Ce îndrăzneşti să-mi spui, nebunule? spuse sultanul foarte nervos. Pleacă de la mine!" Dădu porunca să fie pedepsit pentru această veste cu 50 de lovituri de ciomag.
A fost chemat un alt tălmaci de vise şi a fost condus la sultan. Când a ascultat visul, spuse: "Ce noroc! Ce mare fericire! Dintre cei ai săi, stăpânul nostru va supravieţui!"
Atunci faţa sultanului se însenină şi spuse: "Îţi mulţumesc, prietene. Mergi cu vistiernicul meu să-ţi dea 50 de galbeni de aur!"
Pe drum, vistiernicul îi spuse: "Cum se face că, deşi n-ai tălmăcit visul sultanului diferit de primul tălmaci, totuşi ai aflat o altă soartă?". Cu zâmbetul pe faţă, înţeleptul îi spuse: "Reţine de la mine, se pot spune multe lucruri, însă contează cum le spui!" (ÎNAPOI)

Capitolul 10. Război / Pace

213. Nu fructe, ci seminţe
Un copil a avut odată un vis deosebit. Se părea că era într-un magazin în care, în spatele tejghelei, stătea un vânzător. Acesta era un înger, dar copilul nu ştia. Copilul, puţin cam trist, îl întrebă pe înger: "Ce vindeţi aici, domnule?" Îngerul îi răspunse: "Vând tot ceea ce doriţi".
La auzul acestor cuvinte, copilul parcă prinse mai mult curaj şi deveni mai deschis. Deodată îi spuse: "Aş dori atunci ca toţi copiii să aibă posibilitatea de a învăţa într-o şcoală, ca toţi şomerii că aibă locuri pentru a munci, ca săracii de la periferiile oraşelor şi satelor să aibă condiţii mai bune de trai, aş dori să nu mai existe ură şi războaie între popoare; da, aş dori pace pentru toată lumea". Aici îngerul îl întrerupse şi-i spuse: "Prietene, tu însă m-ai înţeles greşit. Noi nu vindem fructe, ci numai seminţe".
214. Soarele şi furtuna se ceartă
Soarele şi furtuna se certară odată cine are mai mare putere pentru a dezbrăca de palton un drumeţ. Mai întâi începu furtuna să sufle puternic. Imediat drumeţul îşi închise nasturii de la palton. Furtuna suflă şi mai violent. Drumeţul ţinu paltonul şi mai bine cu mâinile. În sfârşit, furtuna se lăsă bătută şi abandonă. Atunci veni soarele la rând. Începu să strălucească şi drumeţului i se făcu cald. Numaidecât începu să transpire şi se dezbrăcă de palton.
215. Cea mai bună soluţie
Un băieţel care se aflase în vizită la bunicul său, găsi o broască ţestoasă şi începu să o studieze. În acel moment, broasca se retrase în carapacea ei, iar băieţelul încercă în zadar cu un beţişor să o scoată afară. Bunicul său îl prinse asupra faptului şi-l opri să mai chinuiască broasca. "Nu e bine cum procedezi. Vino să-ţi arăt cum trebuie procedat". Luă broasca ţestoasă în casă şi se aşeză lângă sobă. Nu după multe clipe broasca se încălzi, îşi scoase capul şi picioarele afară şi privi la băieţel.
"Oamenii sunt câteodată ca şi broaştele ţestoase, spuse bătrânul. Nu încerca niciodată să-l constrângi pe cineva, ci încălzeşte-l cu bunătate, şi atunci el va face cum doreşti tu".
216. Fără violenţă
Klemens Maria Hofbauer, apostolul Vienei, îi iubea nespus de mult pe săraci. Într-o zi merse într-un salon de oaspeţi pentru a cerşi bani pentru cei nevoiaşi. Ajunse şi la un bărbat care ura tot ceea ce avea legătură cu Biserica. El i se adresă lui Klemens spunându-i: "Cum de ai curajul să-mi ceri bani?" Şi-l scuipă pe preot. Acesta îşi scoase batista din buzunar cu calm, se şterse pe faţă, apoi spuse cu modestie: "Asta a fost pentru mine. Acum însă daţi-mi ceva, vă rog, şi pentru cei nevoiaşi". Şi-i întinse pălăria. Fiind impresionat de gestul preotului, bărbatul îi dărui toţi bani pe care îi avea la el.
217. Stă în puterea voastră
A fost odată un înţelept care întotdeauna dădea sfaturi foarte bune. De aceea, mulţi întrebau despre el şi creştea în ochii oamenilor. Acest lucru deranja aşa de mult pe conducătorii ţării, încât se gândiră cum să-i pună o capcană acestui înţelept.
După lungi discuţii au ajuns la o idee: Cineva dintre ei trebuia să se prezinte la înţelept cu un şoarece ascuns în mână şi să-l întrebe ce este înăuntru. Dacă spune, contrar aşteptărilor, că e un şoarece, ar trebui să continue cu întrebarea: Ceea ce am în mână e mort sau viu? Dacă răspunsul ar fi: "Mort", atunci ar deschide mâna cu şoarecele viu. Iar dacă răspunsul ar fi: "Viu", atunci ar putea strânge pumnul şi şoarecele ar muri imediat.
Deci, unul dintre conducători merse la înţelept şi-l întrebă: "Ce se găseşte în mâna mea?" Înţeleptul răspunse: "Un şoarece". "Este viu sau mort?" La această întrebare bătrânul înţelept răspunse: "Dacă ceea ce se găseşte în mâna ta e mort sau viu, stă în puterea ta".
218. Fabula despre pescăruş
"Tu eşti scârbos, spuseră pescăruşii către unul dintre ei stând la un loc pe malul verde al unui lac. Toţi stăm cu ciocul în vânt, numai tu faci exact pe dos". "Dacă mie-mi face plăcere, spuse pescăruşul neagreat. Vă deranjează cu ceva?" "Tu strici comunitatea noastră!", îi reproşară ei şi priviră mai departe în vânt. Doar pescăruşul neagreat făcea altceva.
Atunci o pisică se furişă printre boscheţi, pândi păsările, cercetă vântul care-i era prielnic şi îşi pregăti săritura. Pescăruşul care făcea altceva decât ceilalţi observă şi strigă: "Pericol! Zburaţi!" Şi întregul stol de pescăruşi şi-a luat zborul. "Eşti un individualist delicat", îl ocărâră ei pe cel care îi deranjase.
219. Şopârla
Un călător indian care era entuziasmat şi interesat pentru lumea a treia experimentă şocul culturilor. Deodată totul îl împovăra: clima, alte condiţii de cazare şi mâncare, oameni simpatici şi, de asemenea, închişi şi neliniştiţi. Totul îi ajunse până în gât şi, în sfârşit, din această cauză se îmbolnăvi. El primi o cameră în care după verificări amănunţite, spre îngrozirea sa, descoperi o şopârlă grasă şi urâtă. El deveni agresiv: "Nu vreau să convieţuiesc cu aşa ceva în cameră". Dar pe cât de mult se străduia s-o prindă, ea dispăru în spatele unui dulap unde nu mai putea ajunge nimeni. Era prea mândru pentru a cere ajutor din partea cuiva.
În mijlocul disperării sale îi trecu prin minte un gând: "Ar putea să încerce să iubească această şopârlă". Nu era simplu. Dar acum când intra în cameră, în primul rând se uita să vadă ce face şopârla. După câteva zile îi dădu şi un nume. Cu timpul şopârla deveni o adevărată parteneră de discuţie. Ieşiră astfel la iveală şi calităţile pozitive ale ei: şopârla controla înmulţirea ţânţarilor.
Atunci el recunoscu: "Problema nu era din cauza mediului, ci din cauza lui însuşi".
220. Mi i-am făcut prieteni
Se povesteşte despre un împărat din China că voia să cucerească ţara duşmanilor săi şi să-i nimicească. Mai târziu a fost văzut mâncând şi glumind cu duşmanii săi. "Nu voiai să-i ucizi pe duşmanii tăi?", a fost întrebat. "I-am nimicit, răspunse el, pentru că mi i-am făcut prieteni!"
221. Podul
Max şi Peter erau elevi în clasa a III-a. Locuiau pe aceeaşi stradă într-un oraş. Înainte erau buni prieteni. Dar dintr-un motiv neînsemnat s-a ajuns la ceartă între ei şi au început să se urască unul pe celălalt ca nişte duşmani.
Când Max ieşea din curtea sa, strigă la vecinul său: "Hei, prostuţule!" Şi-i arătă fostului său prieten pumnul. Peter răspunse: "Tu vorbeşti care nu eşti decât un gândac de gunoi?" Şi-l ameninţă şi el cu pumnul.
Colegii lor de şcoală au încercat în nenumărate rânduri să-i împace, dar orice efort a fost în zadar: erau nişte încăpăţânaţi. În cele din urmă începură să arunce unul în altul cu noroi.
Nu după mult timp a plouat cumplit în acea regiune. Apoi norii s-au îndepărtat şi soarele s-a arătat din nou, dar strada era sub apă. Cine voia s-o traverseze, proba adâncimea apei cu piciorul şi-şi trăgea piciorul afară.
Max ieşi din casă, se opri la poartă şi privi cu plăcere în jurul său: peste tot era curat după ploaie şi totul strălucea la lumina soarelui. Deodată însă se întunecă privirea sa. Observă că Peter stătea şi el vizavi la poarta curţii sale. Observă de asemenea că ţinea în mâini o cărămidă.
"Aşa, se gândi Max, vrei să arunci cu piatră după mine! Bine, asta ştiu să fac şi eu!" Fugi în curte, căută şi găsi o cărămidă şi veni din nou la poartă, pregătit să se apere.
Totuşi Peter nu aruncă piatra după duşman. Se aplecă şi puse cărămida cu grijă în apă. Apoi verifică cu piciorul dacă se clatină cărămida şi dispăru din nou. Piatra părea o mică insulă.
"Aha! spuse Max, aşa ceva ştiu să fac şi eu". Şi puse cărămida în apă.
Peter aduse o a doua cărămidă. Cu atenţie puse piciorul pe prima şi lăsă în apă cea de a doua cărămidă, în aceeaşi linie cu cărămida duşmanului său. Apoi Max aduse trei cărămizi. Astfel au construit o trecătoare. Pe ambele margini stătea lumea: priveau la băieţi şi aşteptau să vadă ce se va întâmpla. În fine nu rămase decât un pas între ultima piatră şi ultima cărămidă. Băieţii erau unul în faţa celuilalt. După mult timp acum privesc din nou unul altuia în ochi şi Max spuse: "Am o broască ţestoasă. Trăieşte la noi în curte. Nu vrei s-o vezi?
222. Basmul despre antirăzboi
Când Dumnezeu, după creaţia lumii plină de minunăţii, privi la opera şi la bucuria creaturilor sale, observă că o fiinţă era tristă şi tăcută: era mielul nevinovat. Dumnezeu văzu durerea animalului abătut şi-l întrebă: "Ce-ţi lipseşte?" "O! răspunse mielul oftând. Sunt slab şi lipsit de ajutor, şi sunt supus tratamentului dur din partea altor animale! De ce nu mi-ai dat mijloace pentru a mă apăra? Ceilalţi au coarne ascuţite sau copite puternice, gheare ascuţite sau dinţi veninoşi. Ei pot să fugă repede, să se înalţe în zare sau să se scufunde în apă. Doar eu am rămas pradă samavolniciei duşmanilor mei".
Plângerea mielului îl mişcă pe Dumnezeu. El spuse: "Bine, îţi dau posibilitatea de a alege: Vrei gheare sau dinţi ascuţiţi cu care să prinzi sau să distrugi tot ceea ce-ţi vine-n cale?" "O, nu, Doamne! răspunse mielul. Nu vreau astfel de instrumente periculoase! Îmi place pacea! Te rog să-mi dai acele instrumente care mă fac să uit nedreptatea acumulată, sau care mă ajută să suport mai uşor suferinţele!"
"Bine, răspunse Dumnezeu, îţi voi da trei din cele mai bune instrumente cu care nu vei dispera în momentele de nefericire. Îţi dăruiesc: blândeţe, devotament şi răbdare!
223. Alegerea regelui
Păsările voiau să aleagă un rege, şi fazanul avea pretenţia să fie el, deoarece el ar fi cea mai frumoasă pasăre. Când sorţii căzură pe el, o stăncuţă l-a întrebat: "Dacă îi vine vulturului să ne persecute, cum ne vei proteja?
224. Mistreţul şi vulpea
O vulpe observă cum un mistreţ îşi ascuţea colţii de trunchiul unui stejar şi de aceea îl întrebă: "Ce faci aici, deoarece nu văd nici un pericol, nici un duşman?" "E adevărat, răspunse mistreţul, tocmai de aceea mă pregătesc acum pentru luptă. Căci dacă duşmanul este lângă mine, atunci timpul e pentru luptă şi nu pentru ascuţirea colţilor".
225. Ca o oală de bucătărie
Un elev îl întreabă pe învăţător: "Cum e posibil să faci ca doi duşmani să colaboreze între ei?" Învăţătorul răspunse: "Învaţă de la o oală simplă de bucătărie. Fundul său subţire nu poate să împace elementele duşmane, focul şi apa, dar le face să colaboreze paşnic. El nu se amestecă în problemele contradictorii ale acestor doi inamici. El lasă ca apa să fie apă, dar şi focul rămâne foc şi arde mai departe".
226. Lăcomia distruge fericirea
Erau pe terenul de sport unde se jucau copiii, când un elev îi puse învăţătorului Mengtse următoarea întrebare: "Spuneţi-mi, vă rog, cum se face că toţi oamenii vor să fie fericiţi şi nu sunt?" Mengtse arătă cu mâna spre copii şi spuse: "După mine, aceşti copii sunt fericiţi".
"Cum să nu fie? răspunse elevul. Sunt copii şi se joacă. Dar cum este cu fericirea adulţilor?"
"Ca şi fericirea copiilor", răspunse învăţătorul. Şi, spunând aceasta, scoase din buzunar o mână plină cu monede de cupru şi le aruncă printre copiii care se jucau. Deodată râsul vesel muţi şi copiii se îmbulziră asupra monedelor de cupru. Fiecare voia să ia cât mai multe. Strigătele şi ţipetele lor au înlocuit râsul fericit. "Acum, întrebă învăţătorul, cine a distrus fericirea?" "Cearta", răspunse elevul. "Şi cearta, cine a produs-o?" "Lăcomia, egoismul". "Ai găsit deja răspunsul la întrebarea ta. Toţi oamenii sunt dornici de fericire, dar tocmai lăcomia şi egoismul din ei ucide ceea ce ei doresc".
227. Monahul şi scorpionul
Un monah stătea pe malul fluviului Gange şi medita adânc asupra naturii. Când îşi deschise ochii, observă un scorpion care căzuse în apă şi lupta cu disperare să-şi salveze viaţa. Plin de milă, monahul băgă mâna în apă şi scoase scorpionul la mal. Acesta însă îl înţepă teribil de tare pe salvator.
După un anumit timp, când îşi deschise ochii din nou, monahul observă că scorpionul căzuse din nou în apă şi ameninţa să se înece. Din nou îl salvă monahul şi acesta îl înţepă pentru a doua oară aşa de tare încât monahul ţipă.
Când se repetă cazul pentru a treia oară, un ţăran care observă de departe toate acestea îi spuse monahului: "Dar de ce o ajuţi pe această biată creatură, dacă în loc să-ţi mulţumească îţi provoacă numai dureri?"
"Amândoi urmăm naturile noastre, răspunse monahul. Ţine de natura scorpionului să înţepe şi de a mea să pun în practică mila şi iubirea".
228. Clanţa uşii
Un pictor a făcut odată o pictură cu titlul "Casa păcii". Era mare şi solidă ca o arcă. Culorile erau deschise şi armonice. Tabloul degaja o atmosferă pacifică.
Un băieţel privi tabloul cu atenţie. Deodată îl întrebă pe tatăl său: "Tăticule, în acest tablou lipseşte ceva. Lipseşte clanţa de la uşă. Cum poate pacea să intre în această casă?" Tatăl, nu puţin uimit, răspunse: "Cu siguranţă că pictorul nu a uitat clanţa, ci pur şi simplu a lăsat-o deoparte. Pacea vine în casă doar dacă îi deschidem uşa din interior şi dacă o lăsăm să locuiască la noi".
229. A mulţumi pentru orice critică
Un om se plimba într-o plantaţie de nuci de cocos. La un moment dat, o maimuţă a desprins o nucă din copac şi aceasta i-a venit omului drept în cap. Omul a luat nuca de jos, a desfăcut-o, i-a băut laptele, a mâncat miezul şi a făcut din cojile sale o farfurie.
230. Cu paşi mărunţi
Sfântul Francisc de Sales a fost întrebat odată de către unul din studenţii săi: "Ce pot face eu pentru pace?" Acesta i-a dat următorul răspuns: "Nu mai trânti uşa aşa de tare...!"
231. Poate că lipseşte doar încă un singur vot
Se povesteşte într-o fabulă cum un piţigoi o întreabă pe turturică: "Spune-mi, cât cântăreşte un fulg de zăpadă?" Aceasta răspunse: "Nimic mai mult decât nimic". "Atunci îţi voi povesti o minunată istorioară, spuse piţigoiul. Stăteam pe o crenguţă de pin când, deodată, începu să ningă. Şi pentru că nu aveam ce face, am numărat fulgii de zăpadă care se aşezau pe crenguţă şi pe cetina crenguţei. Erau exact 3.741.952 de fulgi. Când cei 3.741.952 de fulgi, nimic mai mult decât nimic, s-au lăsat pe crenguţă, aceasta s-a rupt". Piţigoiul plecă. Turturica ce de pe vremea lui Noe este specialistă în asemenea întrebări, după o scurtă reflecţie, îşi spuse: "Poate că nu mai lipseşte decât un singur vot pentru ca să existe pace în lume!"
232. Drumul spre pace
Sfântul Francisc, care era pătruns de spiritul sărăciei, dădu săracilor tot ceea ce avea. Prietenii săi care i se alăturaseră, făcură la fel. Oamenii se mirau şi chiar episcopul de Assisi îl întrebă: "Nu vreţi să posedaţi chiar nimic?" Răspunsul lui Francisc a fost următorul: "Dacă aş poseda ceva, aş avea nevoie de arme pentru a putea apăra apoi ceea ce posed. Astfel ar lua naştere tot felul de certuri şi lupte care i-ar împiedica pe oameni să iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele".
233. Coexistenţă
În urmă cu puţin timp m-am uitat din nou la un film: "Animalele". Este o peliculă vrednică de a fi vizionată, turnată de regizorul francez Frédéric Jossif. În acest film sunt scene emoţionante din zona Pavlov a grădinii zoologice din Moscova. Emoţionant pentru că nu se întâmplă nimic. Un leu, maiestuos la privire, trăieşte împreună cu o căpriţă albă şi veselă şi nu se întâmplă nimic. Un lup locuieşte cu o oaie şi nu se întâmplă nimic. Tigrul doarme, mănâncă şi se joacă cu căprioara şi nu se întâmplă nimic. Astfel s-a ajuns la o concurenţă între comportamentele uman şi animal. Chiar se susţinea că animalele ar fi mai bune decât oamenii. Dar ceea ce s-a vrut prin acest film a fost să se dea răspuns la întrebările: de ce, cum şi prin ce s-a putut ajunge la această coexistenţă?
S-a ajuns prin coeducaţie.
De douăzeci de ani, de când s-au început aceste experimente pacifice şi nu a existat nici un insucces, cresc în acelaşi loc animale sălbatice şi de casă, leii şi mieii. Dorm în aceeaşi cuşcă. Ce-i drept, nu mănâncă aceleaşi mâncăruri, dar din acelaşi loc şi fiecare lasă celuilalt ceea ce-i aparţine. Caprele nu-i iau tigrului carnea, şi leul nu pofteşte iarba oii. (ÎNAPOI)

Capitolul 11. Sensul vieţii

234. Legenda unui pui de vultur
Un ţăran găsi odată un ou de vultur şi nu ştia ce să facă cu el. Totuşi îl aduse acasă şi, fiindcă soţia sa tocmai punea nişte ouă de găină la clocit, se hotărî să pună şi acest ou de vultur. După trei săptămâni puişorii ieşiră din ouă, la fel şi puiul de vultur. Zilele treceau şi acesta făcea tot ceea ce făceau şi puişorii de găină. Din când în când însă simţea că este atras în sus şi chiar încerca să se desprindă puţin câte puţin de pământ.
Într-o zi, puiul de vultur zări o pasăre pe bolta cerului, dar nu ştia ce era. Puiul de vultur îi întrebă pe ceilalţi puişori: "Hei, ce pasăre zboară deasupra noastră?" Puişorii îi răspunseră: "Este un vultur. Dar ce te interesează pe tine asta, tu eşti de aici, de pe pământ. Asta este lumea ta şi a noastră".
235. Povestea omuşorului de sare
Un omuleţ de sare depăşi cu bine toate greutăţile pe care le avusese de întâmpinat într-una din călătoriile sale prin regiuni secetoase şi uscate şi ajunsese în sfârşit pe ţărmul unei mări, unde nu fusese încă niciodată. Rămase pe ţărm privind şi contemplând întinderea şi suprafaţa ei străină şi mişcătoare. Deodată deschise gura şi întrebă: "Ce este asta?" Şi i se răspunse: "Eu sunt marea". Omuleţul de sare întrebă mai departe: "Ce este aceasta, marea?" Şi marea îi răspunse: "Aceasta sunt eu". La acestea, omul de sare îi spuse: "Eu nu te înţeleg, deşi aş vrea aşa de mult. Dar nu ştiu cum". Iar marea îi răspunse: "Atinge-mă şi atunci mă vei înţelege". Omuleţul de sare îşi mişcă picioruşul spre apă şi o atinse. Acum avea impresia că această parte a naturii îi era totuşi cunoscută. Apoi îşi trase picioruşul din apă şi observă că degetele îi dispărură. "Ce ai făcut?", strigă el speriat. Marea îi răspunse: "A trebuit să-mi dăruieşti ceva pentru a mă putea înţelege". Omuleţul de sare intră din nou în apă şi, încet-încet, începu să se dizolve din ce în ce mai mult. În acelaşi timp avea impresia că înţelege marea din ce în ce mai bine.
236. Ne întrebăm asupra sensului vieţii
Când primii misionari au venit în Anglia au trebuit să ceară regelui permisiunea de a predica. Regele convocă în sala regească întreg consiliul său. Şi au discutat în jurul focului aprins până noaptea târziu. Deodată veni în sală o pasăre din întuneric, se rătăci un timp zburând ici-colo şi apoi zbură afară în întunericul nopţii. Văzând acest lucru, unul din consilierii regelui spuse: "Oare nu a fost acesta un semn al cerului? Aşa se întâmplă cu noi oamenii. Noi venim din întuneric în sala vieţii, zburăm un timp ici-colo, părăsim din nou această sală şi zburăm afară în noapte. De unde venim noi? De ce trăim noi? Încotro ne îndreptăm? Acestea sunt marile întrebări ale vieţii. Dacă aceşti străini ne vor putea da un răspuns, de ce să nu-i ascultăm?".
237. Povestea bicicletei verzi
O fetiţă voia odată să-şi vopsească bicicleta. Pentru aceasta îşi procură o vopsea verde. Fetiţei îi plăcea culoarea verde. Dar frăţiorul ei mai mare îi spuse: "O bicicletă aşa verde n-am mai văzut până acum. Vopseşte-o cu o culoare roşie şi atunci va arăta frumos". Această culoare îi plăcea fetei. Deci, cumpără vopsea roşie şi vopsi bicicleta. O altă fetiţă însă îi spuse: "Dar biciclete roşii au toţi. De ce n-o vopseşti cu albastru?". Fetiţa se răzgândi şi apoi o vopsi cu albastru. Dar un prieten din vecinătatea ei îi spuse: "Albastru? Este o culoare aşa de închisă. Culoarea galbenă ar fi minunată!" Fetiţa găsi că galbenul era o culoare frumoasă. Dar o doamnă din bloc îi spuse: "Acesta este un galben urât. Ia un albastru-deschis, consider că este mult mai frumos". Fetiţa îşi vopsi bicicleta cu albastru-deschis. Deodată, din nou îşi făcu simţită prezenţa frăţiorul ei mai mare, care îi spuse: "Voiai doar s-o vopseşti cu roşu!" Fetiţa începu să râdă, apoi luă cutia cu vopsea verde şi vopsi bicicleta cu această culoare. Acum nu-i mai păsa ce spusere ceilalţi.
238. Numai pentru azi
- Mă voi strădui să trăiesc această zi fără a vrea să rezolv problema vieţii mele dintr-o dată.
- Mă voi îngriji cu atenţie în vederea ieşirii mele în public, îndeosebi în purtarea mea; nu voi critica pe nimeni; da, nu voi încerca niciodată să corectez pe cineva, ci numai pe mine însumi.
- Voi fi fericit întotdeauna în conştiinţă că sunt creat pentru fericire, nu numai pentru lumea cealaltă, ci şi pentru această lume.
- Mă voi acomoda la mediu, fără a pretinde ca mediul să se acomodeze la dorinţele mele.
- Voi dedica 10 minute din timpul meu pentru o lectură bună. Precum hrana este necesară pentru viaţa trupului, la fel şi lectura bună este necesară pentru viaţa sufletului
- Voi săvârşi o faptă bună fără a povesti aceasta nimănui
- Voi face ceva ce nu-mi place; dacă m-aş simţi jignit în gândurile mele, voi face în aşa fel încât nimeni să nu observe acest lucru
- Voi stabili un program precis. Poate nu-l voi respecta întru totul, dar îl voi pune în practică. Mă voi feri de două rele: de grabă şi de indecizie.
- Voi crede cu tărie, chiar dacă cei din jurul meu ar arăta contrariul, că providenţa divină se îngrijeşte de mine, ca şi cum nimeni altul n-ar mai exista pe lume.
- Nu-mi va fi frică. Nu-mi va fi frică îndeosebi să mă bucur de tot ceea ce este frumos şi să cred în bunătate. Îmi este dat să fac binele timp de 12 ore; m-ar descuraja să mă gândesc că trebuie să continui aceasta în tot timpul vieţii mele.
239. Când stau, atunci stau
Un om expert într-ale meditaţiei a fost întrebat odată de ce este aşa de recules în ciuda multiplelor sale ocupaţii. Şi el răspunse: "Când stau, atunci stau. Când merg, atunci merg. Când şed, atunci şed. Când mănânc, atunci mănânc. Când vorbesc, atunci vorbesc...". Deodată a fost întrerupt şi i se puse o altă întrebare: "Astfel procedăm şi noi, dar ce faci tu în plus?" El răspunse din nou: "Când stau, atunci stau. Când merg, atunci merg. Când şed, atunci şed. Când mănânc, atunci mănânc. Când vorbesc, atunci vorbesc. Când mă rog, atunci mă rog...". Din nou a fost întrerupt: "Totuşi asta facem şi noi". Dar el le spuse: "Nu. Când vă rugaţi, voi sunteţi deja din nou la afacerile voastre. Când şedeţi, staţi deja în picioare. Când sunteţi în picioare, alergaţi deja. Când alergaţi, voi sunteţi deja la ţintă".
240. Prinţul şi umbra sa
Într-un basm se povesteşte despre un prinţ căruia îi plăceau hainele frumoase şi strălucitoare şi inelele cu pietre preţioase. În fiecare dimineaţă, când soarele îi bătea în faţă, prinţul se arăta poporului său şi era fericit când toate de pe el sclipeau şi străluceau, pentru că atunci poporul îl aclama şi aplauda.
Într-o zi însă prinţul se arătă poporului abia după-amiază târziu. Soarele strălucea în spatele său şi tânărul prinţ văzu pentru prima dată propria-i umbră. Atunci se înfurie nespus. Luă calul său şi voia să plece. Nu putea domni ca prinţ într-o ţară, peste care cădea umbra sa. Voia să trăiască unde nu exista nici o umbră. De aceea plecă de aici cu calul său. El călăreşte şi astăzi.
241. Sunt foarte bucuros
Un copil veni la o piatră mare, se opri lângă ea şi-i spuse. "Ce faci aici?" "Stau întinsă pe pământ", îi răspunse piatra. "Şi când vine noaptea, întrebă mai departe copilul, atunci ce faci?" "Atunci stau tot aici", răspunse piatra. "Şi când plouă, ce faci?", întrebă copilul. "Atunci stau tot aici", răspunse piatra. "Când ninge şi este frig, iar eu mă îmbrac cu paltonul gros, tu ce faci?" "Atunci stau tot aici", răspunse piatra. "Sărăcuţa de tine!", spuse copilul şi-o mângâie. "Nu sunt săracă, îi răspunse piatra. Sunt aşa de bucuroasă că sunt piatră, precum tu eşti bucuros că eşti un copil. Sunt bucuroasă să stau liniştită, de altfel cum îţi place şi ţie să ţopăi. Nici eu nu îngheţ când este frig. Nici mie nu-mi este frig noaptea. Sunt foarte bucuroasă, micuţule!"
242. Cămaşa celui mulţumit
Un basm italian povesteşte că un rege avea un fiu care era întotdeauna nemulţumit şi stătea pe balcon şi se plictisea. El însuşi nu ştia ce-i lipseşte. Înţelepţii îl sfătuiră: "Maiestate, căutaţi un om foarte mulţumit şi schimbaţi cămaşa lui cu cea a fiului Maiestăţii voastre". Toţi funcţionarii au fost trimişi să caute un mulţumit. Dar în zadar! Când se afla la vânătoare, regele dădu atunci peste un viticultor bucuros care cânta. Acesta mărturisi cu simplitate: "Sunt mulţumit, dar nu vreau să-mi schimb cămaşa nici cu cea a papei, nici cu cea a regelui". Regele îl rugă insistent: "Fiul meu este pe patul de moarte. Drept medicament, are nevoie de cămaşa unui mulţumit. Îţi voi da orice îmi vei cere". "Maiestate, răspunse viticultorul, nu vă pot ajuta însă cu nimic. Nu am nici o cămaşă!"
243. Depinde de predispoziţia noastră
O învăţătoare lucra în grădina sa într-o după-amiază de sâmbătă. Întâmplător zări cum o elevă de-a ei de 12 ani trecea prin faţa porţii. Fiindcă copila arăta tristă, o chemă înăuntru. Fetiţa îi povesti despre o decepţie îngrozitoare care putea compromite întreaga ei viaţă. Atunci învăţătoarea o conduse pe fetiţă în bucătărie, luă o ceaşcă şi turnă îi ea apă, apoi o întrebă: "Ceaşca este plină sau goală?" "Şi una şi alta", răspunse fetiţa. "Ai dreptate, confirmă învăţătoarea. Vezi tu, la fel şi viaţa omului nu este plină şi nici goală. Fiecare dintre noi are bucuriile şi grijile sale şi, dacă viaţa este tristă sau fericită, depinde numai de predispoziţiile noastre".
244. ... pentru tine!
Într-una din catehezele ţinute într-o parohie s-a vorbit despre rolul creştinilor în Biserică şi societate. Un tânăr, neînţelegând mare lucru din cele spuse, veni la preot după cateheză şi-l întrebă: "Părinte, aş vrea să-mi răspundeţi la o singură întrebare: De ce v-aţi făcut preot?" Preotul îi răspunse scurt: "M-am făcut preot pentru tine!".
245. În pelerinaj
Un turist bătu odată la poarta unei mănăstiri pentru a înnopta acolo. Fiind uimit de dotarea sărăcăcioasă a camerelor, turistul îi întrebă pe călugări: "Dumneavoastră unde aveţi mobilierul?" Călugării îi răspund la fel printr-o întrebare: "Dar al dumneavoastră unde este?" "Al meu? Eu sunt aici doar ca turist!", răspunse turistul. "Şi noi suntem tocmai la fel!", răspunseră călugării.
246. Lupul şi câinele
Era odată un lup care merse la o gospodărie, privi printre leaţurile gardului şi, văzând un câine, îi spuse: "Vino-ncoace! Vreau să te întreb ceva". Câinele îi răspunse: "Îmi pare rău, dar sunt legat cu lanţul". Lupul se sperie: "Cum, nu eşti liber? Şi eu care credeam că-ţi merge bine!". "Îmi merge bine, răspunse câinele. Primesc mâncare de trei ori pe zi, nu am griji pe capul meu...". "Tu nu cunoşti pădurea? Şi iepuri nu ai voie să vânezi?" "Nu, răspunse câinele, nu sunt liber. Totdeauna sunt legat". "Asta-i rău, foarte rău, deoarece pădurile sunt cele mai frumoase lucruri din cele existente pe pământ", spuse lupul.
Câinele ar mai fi vrut să audă câte ceva despre păduri, dar lupul dădu din cap şi-i spuse: "Nu vreau să-ţi fac poftă. Merg la prietenii mei să le povestesc despre tine, sărăcuţul".
Atunci câinele se aşeză pe pământ şi lătră într-una. Din acel moment nu se mai simţi fericit. Lupul, în schimb, se întoarse în pădure şi era foarte fericit. În iarna următoare însă lupul muri de foame deoarece nu găsi nimic de mâncare.
247. Un cuvânt de rămas bun
După moartea lui Baden-Powell, fondatorul mişcării SCOUT, printre documentele sale s-a găsit şi ultimul său mesaj adresat scoutiştilor. Acesta a fost următorul:
Dragi scoutişti!
În piesa de teatru "Peter Pan", pe care cred că o cunoaşteţi, şeful piraţilor tocmai îşi scrie testamentul din teama ca, venindu-i ceasul morţii, să nu mai aibă timp pentru acest lucru. Mie mi se întâmplă ceva asemănător. Ce-i drept, încă nu mă aflu pe patul morţii, dar această zi nu mai este departe. De aceea, vreau să vă mai adresez încă un cuvânt de rămas bun. Luaţi aminte, sunt ultimele cuvinte pe care le mai ascultaţi de la mine. Reflectaţi profund la ele!
Am dus o viaţă foarte fericită şi doresc fiecăruia dintre voi o viaţă care să se deruleze la fel de minunat. Cred că Dumnezeu ne-a aşezat în această lume ca să fim fericiţi şi să ne bucurăm de viaţă. Faptul de "a fi fericit" nu vine de la "a fi bogat" şi nici de la "a avea succes" la locul de muncă, cu atât mai puţin de la "a fi indulgent" cu sine însuşi. Voi veţi face un pas spre fericire dacă veţi avea grijă de sănătatea şi soliditatea voastră, ca să fiţi pregătiţi pentru viaţă şi să vă puteţi bucura de viaţă ca nişte adevăraţi bărbaţi.
Fiţi mulţumiţi cu ceea ce aveţi şi folosiţi totul spre binele comun. Priviţi la părţile luminoase şi nu la cele întunecoase. Dar pe cel mai bun drum spre fericire merge acela care face fericit pe altul. Încercaţi să lăsaţi această lume puţin mai bună decât aţi găsit-o. Şi atunci când vă va veni rândul, veţi muri cu conştiinţa împăcată că nu aţi pierdut timpul, ci că aţi făcut tot binele posibil - inclusiv prin felul vostru de a fi gata mereu - ca să trăiţi şi să muriţi fericiţi.
Îndepliniţi întotdeauna promisiunea Scout, chiar şi atunci când nu veţi mai fi tineri. Dumnezeu să vă ajute în toate.
248. Esenţialul
Imediat după moartea rabinului Mosche, unul din elevii săi a fost întrebat de către rabinul Mendel: "Care a fost cel mai important lucru pentru maestrul tău?" El se gândi, apoi răspunse: "Obiectul cu care se ocupa".
249. Cel mai mare peşte
Un băieţel, fiu de pescar, se aşeză la umbra unei sălcii şi-şi aruncă undiţa în râu.
"De-ar trage un peşte mare!", spuse el.
Numaidecât prinse o ştiucă puternică şi o trase din toate puterile. Dar marele peşte se zbătu aşa de puternic, că-l trase şi pe băieţel în râu. Tatăl său, care era în apropiere şi-şi întindea plasa să se usuce, sări în apă şi-l scoase din marea primejdie. Apoi îi spuse fiului său: "Vezi tu, nu este bine întotdeauna să se împlinească dorinţele noastre".
250. Micul prinţ şi acarul
"Bună ziua", zise micul prinţ. "Bună ziua", zise acarul. "Ce faci aici?", întrebă micul prinţ. "Triez călătorii în teancuri de câte o mie, zise acarul. Şi expediez trenurile care-i poartă când la dreapta, când la stânga".
Alături trecu un rapid cu ferestre luminate şi bubuitul lui ca de tunet făcu să se cutremure cabina acarului. "Sunt tare grăbiţi", zise micul prinţ. Ce caută oare?" "Asta n-o ştie nici omul de pe locomotivă, nu", zise acarul. Şi un alt rapid cu ferestrele luminate trecu bubuind în sens opus. "Se şi întorc?", întreabă micul prinţ. "Sunt alţii, zise acarul. Aceştia vin în locul celorlalţi". "Nu le place acolo de unde vin?" "Niciodată nu eşti mulţumit, oriunde te-ai afla", zise acarul.
Şi iarăşi bubui alături un al treilea rapid cu ferestre luminate. "Aceştia îi urmăresc pe călătorii dinaintea lor?", întrebă micul prinţ. "Ei nu urmăresc nimic, zise acarul. Dorm înăuntru sau stau şi cască".
251. În căutarea adevărului
Filozoful rus Soloviev a fost odată în vizită într-o mănăstire şi a avut o convorbire prelungită până la miezul nopţii cu unul dintre călugări. Voia să se întoarcă în camera sa. Ajunse deci pe culoar, spre care dădeau toate uşile la fel şi toate erau încuiate. Nu a reuşit să afle camera sa. Pe de altă parte îi era imposibil să se întoarcă în camera călugărului cu care tocmai vorbise. Dar el nu voia să deranjeze pe nimeni. De aceea hotărî să petreacă noaptea pe culoarul mănăstirii care deodată deveni neprimitor, plimbându-se în lung şi-n lat.
Noaptea a fost lungă şi obositoare, dar în cele din urmă trecu, iar primii zori ai dimineţii îi permiseră filozofului să găsească cu uşurinţă uşa camerei sale, prin faţa căreia trecuse aşa de multe ori, fără s-o recunoască.
Atunci spuse el: "Celor care caută adevărul li se întâmplă deseori ceva asemănător. În timpul veghii de noapte trec deseori pe lângă el, fără a-l găsi, până când sosesc primele raze ale soarelui.
252. Ce este viaţa?
Într-o frumoasă zi de vară, pe la ora prânzului se făcu mare linişte în pădure. Păsările îşi băgaseră capul sub aripi şi toţi se odihneau. Atunci piţigoiul îşi scoase capul şi întrebă: "Ce este viaţa?"
Toţi au fost surprinşi de această întrebare grea. O roză tocmai îşi desfăcea floarea lăsând petalele una peste alta. Ea spuse: "Viaţa este o deschidere".
Nu mai puţin bine dispus era fluturele. El zbură de la o floare la alta, se aşeză ici-colo şi spuse: "Viaţa este numai bucurie şi strălucire solară".
Jos, pe pământ, o furnică trăgea după sine un pai cu grâu de zece ori mai mare decât ea şi spuse: "Viaţa nu e mai mult decât trudă şi muncă".
Era cât pe ce să se işte o ceartă mare dacă nu ar fi venit o ploaie fină care spuse: "Viaţa este formată din lacrimi, da, doar lacrimi". Dar deasupra lor pluti în cercuri şi plin de maiestate un vultur care spuse: "Viaţa este o năzuinţă spre cele de sus". Apoi veni noaptea.
După un timp, un om mergea acasă pe străzile goale. Venea de la o petrecere şi-şi spuse: "Viaţa este o continuă căutare a fericirii şi o înlănţuire de decepţii".
După lunga noapte veniră şi zorii dimineţii şi spuseră: "Aşa cum noi suntem începutul zilei care vine, la fel viaţa este începutul veşniciei".
253. Coarda de chitară
A fost odată o coardă de chitară care stătea lângă chitară şi se gândea: "Dacă stau aici, sunt liberă pentru că nu sunt strunită. Asta-mi mai lipseşte, să mă las strunită la acest instrument vechi şi demodat şi apoi să stau lângă alte corzi care sunt gălăgioase". Nu putea să se uite la instrumentul vechi şi la corzile vecine. Dar coarda de chitară devenea din ce în ce mai nefericită în libertatea sa solitară. Era acolo jos şi se gândea: "Aşa nu mai poate merge mult!"
Acolo era şi un chitarist căruia îi plăcea acest instrument vechi. Jurase să nu strunească nici o coardă care nu doreşte acest lucru. De aceea a trebuit să aştepte deseori mult timp până când putea să cânte din nou. Acum observă cum coarda de chitară care stătea pe podea suferea că nu era luată în considerare. El se gândea: "Dacă ai şti ce stă ascuns în tine, ce muzică!" Atunci observă cum coarda îi făcu din ochi, plină de afecţiune şi dorinţă.
Atunci o luă, o struni cu grijă din ce în ce mai mult. Ea începu să sune din ce în ce mai bine. Acum corespunde tonalităţii sale şi sună în armonie cu celelalte corzi vecine. Cântarea putea începe. Şi multe inimi triste au fost înveselite.
254. Lelebum
A fost odată un elefant mare şi frumos. Se numea Lelebum. De la trompă până la coadă era albastru complet. Acest lucru îl făcea foarte nefericit. Voia să fie de culoare gri ca ceilalţi elefanţi. În tristeţea sa cea mare se gândea el: "Oare dacă voi mânca doar verdeaţă, nu se va colora pielea mea în verde?" Lelebum începu să consume doar lucruri verzi: fasole verzi, salată verde, banane verzi, o pălărie verde, ciorapi verzi.... Lelebum deveni verde ca iarba şi toţi râdeau de el şi-l asemănau cu o broască verde. Acum era nervos. Se duse la plimbare şi, de mânie, începu să mănânce toate florile albe pe care le întâlnea în cale. Deja îl durea burta şi el tot mai mânca. "Până la urma urmei, tot trebuie să devin gri", se gândea el. Dar totul mergea pe dos. Deveni din ce în ce mai alb. Când mergea pe zăpadă oamenii nu-l mai deosebeau. Şi dacă era desenat într-un caiet, nici un copil nu-l mai observă pentru că era alb. De aceea, Lelebum era foarte trist. De ce trebuie să i se întâmple aşa ceva tocmai lui? Cum să-l recunoască din nou oamenii?
Se aşeză pe pământ şi plânse amarnic. Cum plângea, lacrimile cădeau pe pământ şi se formă o baltă, apoi un lac de lacrimi. Atunci Lelebum se gândi: "Poate că-mi vor trece grijile dacă mă voi scălda un pic", şi sări în apă.
Când ieşi afară împrospătat văzu - dar nu-i venea să creadă - că de la trompă până la coadă era aşa de albastru şi aşa de frumos ca înainte. Plin de bucurie şi fericire, Lelebum dansă şi stropi cu apă ca o fântână arteziană.
255. Bogatul şi cizmarul
A fost odată un cizmar sărac care era mereu bine dispus. Era aşa de fericit, că de dimineaţă până seara cânta de bucurie. Mereu se adunau mulţi copii la fereastra casei sale şi-l ascultau cu atenţie. Lângă el locuia un bogat. Acesta nu dormea toată noaptea şi număra galbenii săi. Abia dimineaţa se ducea la culcare. Nu putea însă să doarmă pentru că-l auzea pe cizmar cântând.
Într-o zi îi veni o idee cum să-l facă pe cizmar să nu mai cânte. Îl invită la el şi, spre marea sa surprindere, îi dărui săracului o pungă cu galbeni. Când cizmarul ajunse acasă, deschise punga. Niciodată nu văzuse atâţia galbeni. Începu să-i numere cu grijă, iar copiii priveau cu atenţie. Erau aşa de mulţi că cizmarului îi era frică acum să-i piardă din vedere. De aceea, noaptea îi lua cu sine în pat. Dar şi acolo se gândea la ei şi nu putea să adoarmă. Atunci duse punga cu galbeni în pod, dar nu era sigur de acest loc. Dis-de-dimineaţă se sculă şi luă galbenii şi-i duse în coteţul cu găini. Dar nici cu acest loc nu era prea mulţumit şi, după un anumit timp, săpă o groapă şi îngropă punga cu galbeni în pământ. De muncit nu mai muncea şi de cântat nu mai cânta. Ceea ce era mai rău, copiii nu mai veneau să-l viziteze. Cizmarul era aşa de nefericit!
Într-una din zile, cizmarul luă punga cu galbeni şi-i duse înapoi bogatului. "Ia, te rog, galbenii înapoi, spuse el. Grijile pentru ei m-au îmbolnăvit şi nici prietenii mei nu mai vor să ştie nimic despre mine. Vreau să fiu din nou un cizmar sărac, cum am fost odinioară".
Şi fericirea intră din nou în casa cizmarului.
256. Pentru a folosi bine timpul
Într-o dimineaţă, un profesor, ieşind din biserică, întâlni la uşă pe unul din colegii săi. Acesta îi spuse următoarele cuvinte: "Acum văd că ai timp de pierdut". Dar profesorul, foarte bucuros, îi răspunse: "Dacă vrei să-ţi foloseşti bine restul zilei, pierde o jumătate de oră făcând o vizită la biserică".
257. A privi spre cer
Când a creat lumea, Dumnezeu a întrebat animalele ce dorinţe au. Le-a ascultat cu atenţie pe toate şi le-a împlinit rugăminţile.
Când au aflat de aceasta, oamenii au rămas indignaţi pentru că ei nu au fost întrebaţi. "Nu putem fi mulţumiţi cu această lume a ta", spuseră ei. "Nici nu trebuie să fiţi mulţumiţi, le răspunse Dumnezeu. Patria voastră nu este pe acest pământ, ci în cer unde vă aşteaptă numai surprizele veşniciei".
De aceea au animalele ochii îndreptaţi spre pământ, iar omul merge vertical şi priveşte spre cer.
258. Povestea copacului şi a păsării
S-a întâmplat odată că a crescut o plantă care se bucura aşa de mult de lumină şi aer, încât se dezvoltă şi crescu din ce în ce mai mare. Imediat deveni un copăcel cu crengi fragede şi frunze verzi.
Într-o zi, copăcelul îşi lăsă crengile şi frunzele în jos. O pasăre, care cânta cu mare plăcere în coroana acestui copăcel, observă acest lucru. Veni la el şi-l întrebă dacă s-a întâmplat ceva.
"O, se plânse el, nu mai vreau să cresc mai departe. Când văd în jurul meu atâţia copaci frumoşi, mari şi puternici, cum îşi înfig crengile lor puternice în albastrul cerului, atunci mă gândesc: "Tu nu vei reuşi niciodată!"
Pasărea se legănă un pic pe crenguţa atârnată în jos şi reflecta. Apoi spuse: "Trebuie să fii răbdător. Zilnic primeşti atâta soare, ploaie şi vânt, cât ai nevoie. Acceptă-le şi fii mulţumit! Toate celelalte vor veni de la sine".
259. Mic şi neînsemnat
Într-o grădină creşteau cele mai splendide flori: trandafiri, crini, pintenaşi, floarea soarelui. Toţi care treceau pe acolo se opreau şi se minunau. Atunci florile au început să se prefacă şi să fie cu nasul pe sus. Deseori se certau care dintre ele este mai frumoasă. Şi fiecare se lăuda cu ceea ce avea: trandafirul cu frumuseţea sa, pintenaşul cu culoarea petalelor sale, crinul cu parfumul său şi floarea soarelui cu mărimea ei.
În spatele gardului creşteau bănuţei. Erau aşa de mici şi neînsemnaţi, că nimeni nu le dădea atenţie. Câteodată aceste floricele erau triste, deoarece toţi trecătorii treceau cu vederea peste ele.
Într-o zi veni în grădină un copil. Voia să culeagă flori pentru mămica lui bolnavă. Şi se gândea: "Vreau să-i fac o bucurie; atunci sigur că se va însănătoşi".
Deci voia să rupă un trandafir. Dar el, cu spinii săi ascuţiţi, nu-l lăsă: "Ce-ţi trece prin cap? Nu vreau să mă ofilesc într-un salon de spital. Sunt doar regina florilor!" "Nici eu nu vreau să fiu rupt!", spuse pintenaşul şi-şi oţeli tulpina. Floarea soarelui se întinse pe întreaga ei lungime şi copilul nu reuşi s-o rupă. Iar crinul scoase un parfum aşa de puternic şi ameţitor, încât băiatul, sufocat, fugi de acolo. Atunci observă la gard nişte bănuţei. Când îi întrebă: "Permiteţi să vă iau?", floricelele se aplecară bucuroase. Copilul le culese şi le duse la patul mămicii. Şi ea privi la ele şi se vindecă.
260. Depinde de ochelari
"Arăţi aşa de nemulţumit", spuse o găleată unei alte găleţi în timp ce mergeau spre fântână.
"A! spuse cealaltă, tocmai mă gândeam cât de inutil este faptul de a fi umplut mereu din nou, dacă şi-aşa întotdeauna ne întoarcem înapoi goale".
"Asta-i bună! spuse prima. Niciodată nu m-am gândit la aşa ceva. Întotdeauna mă bucur pentru gândul că, oricum am veni, goale sau pline, totuşi mereu vom pleca umplute".
261. A se lăsa transformat
Un fluviu voia să străbată deşertul ca să ajungă la mare. Când văzu însă nisipul imens, îl cuprinse frica şi se plânse: "Deşertul mă va usca şi arşiţa soarelui mă va distruge". Atunci auzi o voce care-i spuse: "Încredinţează-te deşertului". Dar fluviul răspunse: "Oare mai sunt eu însumi? Nu-mi voi pierde identitatea?" Dar vocea îi răspunse: "În nici un caz nu vei putea rămâne ceea ce eşti".
Fluviul se încredinţă deşertului. Norii l-au supt şi l-au purtat peste întinsul nisipului fierbinte. La capătul celălalt al deşertului s-a transformat în ploaie. Din nori a curs un fluviu mai frumos şi mai proaspăt decât înainte. Fluviul se bucură şi spuse: "Acum sunt cu adevărat eu însumi".
262. Florile orbului
Un orb locuia într-o căsuţă înconjurată de o grădină mare. Orice minut din timpul său liber îl petrecea în grădina sa şi o îngrijea cu multă dăruire, cu toate că nu vedea. Indiferent că era primăvară, vară sau toamnă, grădina sa era o insulă de flori. "Spuneţi-mi, vă rog, îl întrebă un trecător care admiră minunăţia florilor, de ce faceţi această muncă? Pentru că şi-aşa nu puteţi vedea nimic din aceste frumuseţi!" "O, nu! răspunse orbul. Nici pe departe". "Atunci de ce vă îngrijiţi de grădină?"
Orbul zâmbi: "Pot să vă numesc cel puţin patru motive pentru care fac ceea ce fac: În primul rând, îmi place munca în grădină; în al doilea rând, pot pipăi aceste flori; în al treilea rând, pot mirosi parfumul lor. Al patrulea motiv sunteţi dumneavoastră". "Eu? Dar nici nu mă cunoaşteţi!". "Nu, dar am ştiut că odată şi odată veţi trece pe lângă grădina mea. Ştiam că vă veţi bucura de florile mele minunate şi că voi avea ocazia să discut cu dumneavoastră despre toate acestea".
263. Ce e important?
Un înţelept hindus obişnuia să spună următoarea poveste: Un filozof a fost transportat odată peste un fluviu. Filozoful îl întrebă pe barcagiu: "Ce ştii despre stelele şi luna care strălucesc deasupra noastră, despre influenţa lor asupra mării, asupra fluviilor şi asupra destinului nostru?" Barcagiul răspunse: "Habar n-am. Stelele strălucesc după voinţa lui Dumnezeu şi fac ceea ce le-a dat el să facă. Ce anume, nu ştiu. Totuşi sunt frumoase, iar eu nu pot să le creez nici să le distrug. Sunt pur şi simplu uimit de minunăţiile lui Dumnezeu care le-a creat şi le-a pus acolo unde sunt". Filozoful spuse oftând adânc: "Atunci ai risipit un sfert din viaţa ta".
Ceva mai târziu, filozoful îl întrebă din nou: "Cunoşti istoria regilor şi reginelor care au domnit şi încă mai domnesc?" Barcagiul răspunse: "N-am nevoie să ştiu. Regii şi reginele vin şi se duc. Dumnezeu însă rămâne şi este îndurător cu mine. Deci, de ce să mă preocup pe succesiunea regilor şi a reginelor care vin să se certe şi apoi mor?" Filozoful spuse: "Atunci ai risipit jumătate din viaţa ta".
Iarăşi după câteva clipe, filozoful nu s-a putut abţine să nu-i pună încă o întrebare: "Cunoşti fiinţa lui Dumnezeu, cine şi unde este el, şi cum se ajunge la cunoaşterea lui?" Barcagiul răspunse: "Nu, domnule, nu ştiu. Ştiu doar că Dumnezeu este cel care face tot ceea ce se întâmplă cu mine şi cu tine, că este îndurător şi iubitor şi că urăşte şi pedepseşte răul. Mai multe n-am nevoie să ştiu despre el; dorm mai bine dacă-i încredinţez lui toate grijile mele". Filozoful intră în panică şi spuse: "Atunci, nebunule, ai risipit trei sferturi din viaţa ta".
Imediat după aceasta se ivi o mare furtună pe fluviu şi barca începu să se clatine. Filozoful era legănat încoace şi încolo şi era cuprins de frica de moarte.
Acum era rândul barcagiului să-l întrebe: "Domnule, de ce te temi? Nu ştii să înoţi?" Filozoful răspunse: "Nu, domnule, nu ştiu". Pe barcagiu îl plesni râsul şi spuse: "Atunci, domnule, ai risipit întreaga ta viaţă".
264. Fericire sau nenorocire
Un ţăran avea un teren greu de prelucrat. Avea doar un fiu care-l ajuta şi un cal cu care ara. Într-o zi îi fugi calul de acasă. Vecinii veniră la ţăran şi-i plânseră de milă pentru această nenorocire. Dar ţăranul rămase liniştit şi le spuse: "De unde ştiţi că este nenorocire?"
Câteva săptămâni după aceea, calul se întoarse înapoi şi aduse cu sine zece cai sălbatici. Vecinii veniră să-l felicite pe ţăran pentru norocul său. Dar ţăranul rămase liniştit şi le spuse: "De unde ştiţi voi că este un noroc?"
O săptămână mai târziu, feciorul călări pe unul din aceşti cai sălbatici şi-şi fractură piciorul. Acum ţăranul nu mai avea nici un fecior care să-l ajute. Vecinii veniră din nou ca să-l compătimească pentru această nenorocire. Dar ţăranul rămase liniştit şi le spuse: "De unde ştiţi că este o nenorocire?"
În săptămânile următoare izbucni un război şi soldaţii veniră prin vale pentru a-i lua pe tineri la oaste. Doar feciorul ţăranului n-a fost luat pentru că avea piciorul rupt.
265. Răspunsul bătrânului înţelept
Un om de ştiinţă întâlni un bătrân indian care lucra repede ca un tânăr şi arăta foarte vesel şi liniştit. Cercetătorul îl întrebă: "Cum se face că mereu eşti bine dispus, că nu eşti trist aşa cum sunt mulţi oameni de vârsta ta? Ce ţine trupul şi sufletul tău aşa de sănătos?" Bătrânul îi răspunse: "Ceea ce mă face bucuros şi plin de putere este ceea ce gândesc. Iată, mă gândesc la faptul că există flămânzi, iar eu n-a trebuit să flămânzesc niciodată cu adevărat! Că există bolnavi, şi eu nu am fost niciodată bolnav cu adevărat! Că există oameni persecutaţi, şi eu am fost mereu om liber! Asta mă face aşa de bucuros!" Omul de ştiinţă îi spuse: "O fi adevărat ce spui, dar nu te-ai gândit şi la faptul că există oameni mai puternici, mai bogaţi, mai fericiţi şi mai inteligenţi decât tine?"
Înţeleptul răspunse: "Ia uitaţi-vă, domnule, dacă mă gândesc la aceşti oameni mai puternici, mai fericiţi şi mai inteligenţi decât mine, atunci am înaintea mea ceva din ceea ce pot deveni! Iar acest lucru nu este decât un motiv de a fi recunoscător şi bucuros. Nu eşti de aceeaşi părere?" Omul de ştiinţă dădu din cap. Când voia să-şi ia rămas bun, îi spuse bătrânului indian: "Bătrâne, îşi mulţumesc! În tine stau ascunse înţelepciunea şi bunătatea".
266. Drumul şi timpul
Într-o frumoasă dimineaţă de sărbătoare, pe când timpul era în drum spre oameni pentru a se dărui lor, afară pe stradă întâlni o piatră kilometrică. Se aplecă asupra ei şi-i vorbi prieteneşte: "Ce faci, draga mea, aici toată ziua?" "Am doar o singură misiune, răspunse piatră kilometrică. Anume, să-i ajut pe oameni să găsească muntele sensului". "Această preocupaţie te satisface?", întrebă mai departe timpul. Şi piatra răspunse: "A! Ştii tu, această sarcină este pentru mine cea mai frumoasă din lume, pentru că pot sluji: să slujesc pe oameni indicându-le drumul care să-i conducă la ţel; să slujesc timpul făcând să trăieşti cu oamenii în linişte. Slujindu-te pe tine şi pe oameni, slujesc lui Dumnezeu. Viaţa mea se numeşte slujire, şi slujire înseamnă fericire".
267. Cele trei broaşte
Au fost odată trei broaşte care au căzut într-un butoi cu smântână. Când n-au mai putut să iasă afară, una, care era optimistă, spuse: "Eh! Imediat vom ieşi afară. Să aşteptăm să vină cineva ca să ne scoată". Şi înotă până când smântâna se lipi de căile respiratorii şi astfel se duse la fund.
Broasca a doua, care era pesimistă, spuse: "Nu se poate face nimic". Şi imediat se scufundă.
Cea de-a treia broască era realistă. Ea spuse: "Să batem din picioare, nimeni nu ştie ce se va întâmpla, să batem!" Bătând aşa din picioare ore-n şir, la un moment dat broasca simţi ceva solid sub picioarele ei: smântâna se transformă în unt. Acum se căţără pe mormanul de unt şi sări afară din butoi. (ÎNAPOI)

Capitolul 12. Comuniune / Comunitate

268. Şurubul cel mic
Un mic şurub se afla în caroseria unui vapor împreună cu alte mii de şuruburi şi ţinea laolaltă două plăci de oţel. Într-o zi şurubul zise: "Vreau să mă fac un pic mai comod. Este treaba mea şi pe nimeni nu-l priveşte ce fac eu!" Dar când auziră celelalte şuruburi că unul vrea să se slăbească, protestară şi strigară: "Eşti nebun? Dacă tu ieşi afară, atunci nu peste mult timp ne vom desface şi noi". Două şaibe mai mari dădură chiar alarma. "Pentru Dumnezeu, ţineţi plăcile, căci altfel ne vom duce cu toţii...!" Zvonul se răspândi cu repeziciune în întreg vaporul. "Şurubul cel mic are de gând să facă ceva!" Totul era îngrozitor. Vaporul începu să se clatine iar plăcile, şaibele şi şuruburile trimiseră o veste comună către micul şurub şi-l rugară să rămână la locul său, pentru că altfel întreg vaporul s-ar scufunda şi nimeni n-ar ajunge la port.
269. Fiecare este important
Degetele cel mic şi cel mare se luară odată la ceartă. Degetul cel mare spuse: "Degetele mici nu sunt bune la nimic". "N-ai voie să spui acest lucru, îi răspunse degetul mic, şi eu sunt valoros". "Iată, eu pot să mă îndoi mai uşor decât tine!" Şi aşa continuă cearta. În principiu, toate degetele erau mulţumite de faptul că ele erau degete, dar priveau cu gelozie către ochi. "Noi, spuseră degetele, trebuie să muncim din greu: să apucăm, să prindem, să ţinem... Ochii, care sunt mereu sus, ei o duc bine! Ei se învârtesc numai un pic, se plimbă din stânga în dreapta şi au timp să privească la toate din lume!" "Da, tocmai de aceea noi, ochii, suntem mai de valoare decât voi. Suntem preţioşi! În comparaţie cu ceea ce facem noi, voi, degetelor, nu sunteţi bune de nimic! Suntem bucuroşi că nu suntem degete mici şi strâmbe ca voi!" Atunci degetele se înfuriară: "Aveţi grijă, ochilor, noi putem să vă facem rău, vă putem zgâria. Aşteptaţi şi vă vom arăta noi vouă!" Cearta se încinse din ce în ce mai mult. Picioarele şi degetele de la picioare se luară şi ele la ceartă, iar gura se deschise şi spuse şi ea tare de tot: "Eu sunt de cel mai mare folos! Numai eu sunt de valoare". În cele din urmă cu toţii se luară la ceartă, aşa încât se iscă acolo un adevărat război.
270. Cele şapte nuiele
Un tată avea şapte fii care, deseori, nu se împăcau. Datorită certurilor uitară să lucreze. În plus, câţiva oameni răuvoitori aveau de gând să se folosească de această neînţelegere pentru ca după moartea tatălui lor să se ia la bătaie pentru moştenire. Atunci bătrânul tată îi chemă pe fiii săi laolaltă, le puse înainte şapte nuiele, care erau bine legate, şi le spuse: "Cine va reuşi să rupă acest mănunchi de nuiele, aceluia îi voi da 100 de talanţi". Unul după altul îşi încercară norocul şi puterile. Neputând rupe mănunchiul de nuiele, recunoscură cu toţii: "Nu merge, nici nu e posibil!" "Ba da, le spuse tatăl, nu este nimic mai uşor!" Desfăcu legăturile şi rupse toate nuielele, una după alta, cu cel mai mic efort. "Aşa, bineînţeles că este uşor, îi spuseră fiii săi. Aşa şi un copil ar fi putut să le rupă!" Tatăl însă le spuse: "Aşa cum este cu aceste nuiele, la fel este şi cu voi. Atâta timp cât veţi fi împreună, veţi trăi şi nimeni nu vă va putea dezbina. Dar dacă legătura înţelegerii care vă uneşte se va rupe, atunci se va întâmpla cu voi ca şi cu nuielele care zac rupte aici înaintea voastră, pe pământ".
271. Orbul şi şchiopul
Un orb şi un şchiop au fost surprinşi de un incendiu într-o pădure. Amândoi intrară în panică. Orbul voia să fugă, dar neputând să vadă, se îndreptă tocmai spre foc. Atunci şchiopul îi spuse: "Să nu mergi într-acolo!" Orbul îl întrebă: "Atunci în ce direcţie să mă duc?" Şchiopul îi zise: "Aş putea să-ţi arăt eu drumul cel bun, bineînţeles, dacă vrei. Dar fiindcă sunt şchiop, nu o pot face. Totuşi, ia-mă pe umerii tăi şi-ţi voi indica drumul pe care să mergi, astfel încât să nu dăm nici de şerpi şi spini, şi nici de foc sau alte primejdii. Astfel vei putea ajunge cu bine în oraş". Orbul îl luă pe umeri şi se lăsă ghidat de acest şchiop. Nu după mult timp, amândoi ajunseră nevătămaţi în oraş.
272. Puterea celor mici
O pasăre îşi cloci ouăle pe o ramură a unui copac. Deodată zări cum un şarpe boa venea încet-încet spre ea. Biata pasăre! Nu mai ştia ce să facă pentru a-şi salva ouăle din faţa şarpelui. În acel moment trecu o maimuţă pe acolo şi, văzând pericolul, îi zise păsării: "Nu te teme! Voi arunca pietre în el şi astfel îl voi alunga". "Aşa însă vei sparge şi ouăle mele!", spuse pasărea. Veni şi un elefant. "Nu mai plânge! Voi scoate copacul din rădăcini şi astfel îl voi alunga pe şarpe", spuse el. "Opreşte-te! îi spuse pasărea. Vrei să-mi spargi ouăle?!" Atunci pasărea îşi zise: "Într-adevăr, cei mari ai pădurii nu sunt capabili să pună pe fugă un şarpe boa, fără a-mi distruge ouăle din cuib". Pentru a salva cel puţin viaţa ei, pasărea se hotărî să zboare din cuib. În acest moment îi veni o idee grozavă: merse la furnici şi solicită ajutorul lor. Imediat veniră cu miile. Se urcară pe copac, apoi pe şarpe şi în câteva clipe nu mai rămase din el decât pielea. "Bravo! le spuse pasărea, acum micuţele mele sunt salvate!"
273. Povestea balansoarului
Odată merse un tată cu fetiţa sa pe terenul de joacă. Aici se afla un balansoar şi fetiţa voia aşa de mult să se balanseze cu tatăl ei. Ea se aşeză într-o parte şi tatăl în partea opusă. Deodată fetiţa se trezi foarte sus, iar tatăl jos la pământ. "Hai, hai!", strigă fetiţa, dar balansoarul nu se mişcă din loc. Fetiţa era aşa de uşurică, iar tatăl aşa de greu. În spatele fetiţei se aşeză şi un băieţel, dar nici acum nu balansa. Mai veni un al treilea, apoi un al patrulea copil şi în cele din urmă tatăl se trezi sus. În sfârşit, balansoarul începu să oscileze cum trebuie.
274. Sărbătoarea nu mai poate avea loc
În China trebuia să aibă loc o sărbătoare, o nuntă. Mirii erau foarte săraci. De aceea pe invitaţia trimisă fiecărui invitat scriseră ca fiecare să binevoiască să aducă cu sine câte o sticlă de vin. Acesta urma să fie turnat într-un butoi mare la intrarea în sala nunţii.
În cele din urmă sosi momentul festiv. Se adunară cu toţii şi servitorul scoase vin din butoiul cel mare. Dar, spre uimirea loc, când voiau să ciocnească un pahar cu tinerii căsătoriţi, să-i felicite şi să bea, atunci observară că fiecare avea în paharul său apă. Tuturor le păru rău de acest incident, căci cu toţii gândiseră: "A, o sticlă de apă, pe care o voi turna în butoi, nu se va cunoaşte şi nimeni nu va observa acest lucru!" Din nefericire, cu toţii gândiseră la fel. Toţi voiau să sărbătorească pe costurile celorlalţi. Şi aşa, marea şi frumoasa sărbătoare aşteptată nu a mai putut să aibă loc.
275. Mii de batiste multicolore
Acesta este conţinutul unui cântec american, care după marea eliberare americană din 1983, se răspândi în toată lumea. Se apropia eliberarea unui deţinut. Contactul cu familia sa avea loc din ce în ce mai greu. "Oare aş putea fi primit din nou în sânul familiei mele?", se întreba el. Îi era într-adevăr teamă de un răspuns negativ. În acest caz ar fi trebuit să fugă şi să uite pentru totdeauna de familia sa. Totuşi încercă să intre din nou în contact şi scrise familiei sale o scrisoare: "Atârnaţi pe mărul de pe colina din apropierea gării o batistă mare multicoloră ca semn că îmi permiteţi să mă reîntorc acasă". Urcând în tren, tânărul aştepta încordat. La ultima curbă privi cu atenţie pe fereastră. Deodată mărul de pe colină îi captă toată atenţia: era acoperit cu mii de batiste multicolore!
276. Vechea roată de moară
Într-un sat extins ce se situa lângă un râu exista o moară veche. De ani de zile roata era pusă în mişcare de acţiunea apei. Acum însă ţăranii nu-şi mai prelucrau terenurile, fiindcă nu se mai merita. Făina cumpărată era mai ieftină decât cea produsă la această moară.
Astfel moara primi o nouă funcţiune: a fost transformată într-un uriaş generator de curent electric. Acesta asigura curentul electric pentru cei 200 de locuitori din sat. Când seara soarele apunea şi luminile erau aprinse, electricitatea venea de la râu.
Într-o noapte se întâmplă ceva ciudat. Fiecare element al roţii prinse viaţă - ca şi cum erau vrăjite - şi începură să vorbească: spiţele, butucul, lopeţile, cercul de scândurele. Nu era o conversaţie plăcută: se jigneau între ei şi se înjurau. O spiţă strigă nervoasă: "Vrem să ne rotim invers. De mâine mă voi mişca în sens opus". Iar alta spunea: "Nu, e greşit. Trebuie să ne învârtim pe lateral". Atunci începură şi lopeţile să se plângă: una voia la stânga, alta la dreapta. Unele lemne, care formau cadrul cercului, spuneau: "Nu mai vreau să fiu roată". Iar altele: "Aş vrea să fiu o roată de vânt". Se auzeau de asemenea câteva voci care atenţionau: "Fiţi mulţumite şi rămâneţi la locurile voastre!" Dar cearta se încinse din ce în ce mai mult. Şi, în cele din urmă, roata se dezmembră. Fiecare element merse pe drumul său. Atunci generatorul se opri, curentul se întrerupse şi în case şi pe stradă se întunecă.
277. Contraserviciul
Câţiva şoricei au sărit curajoşi pe un leu care dormea. Şi pentru că leul nu se mişcă, şoriceii începură să danseze pe el. Atunci el se trezi şi numaidecât prinse unul dintre ei. "Te rog, îl imploră şoricelul, cruţă-mi viaţa şi eu te voi răsplăti cu un serviciu". La această rugăminte leul a trebuit să râdă şi-i dădu drumul.
După câtva timp, leul căzu în capcana vânătorilor şi, oricât se strădui, nu a putut să se salveze. Atunci veni şoricelul în grabă şi roase cu dinţii săi ascuţiţi unul din noduri, şi imediat şi celelalte se deschiseră, iar leul a putut să scape din ghearele morţii.
278. Rozariul împărţit
O studentă a fost prinsă şi închisă în carceră. Înainte de a fi dusă la închisoare, s-a mai întâlnit încă o dată cu prietenele ei de la universitate. Şi-a luat rozariul şi a dat fiecărei studente câte o perlă din el. Iar ea a păstrat crucea. Voia să dea mărturie despre cel Răstignit şi în ceasurile grele. Studentele trebuiau s-o ajute. Ea voia să se simtă legată de el în rugăciune.
Şefa grupei cedă. În cele din urmă abandonă credinţa. Atunci studentele s-au adunat din nou într-un loc sigur. Au înnodat perlele rozariului şi au trimis-o fostei lor şefe de grupă. Conştiinţa că studentele erau legate între ele îi dădu din nou putere. Îşi mărturisi din nou credinţa şi acceptă din nou viaţa cu toate consecinţele sale.
279. Pomul de migdale
Migdalul crescuse drept şi privea cu mândrie la crengile sale. Într-o zi, o ciocănitoare se aşeză pe migdal. Îşi puse urechea la coaja copacului şi auzi zgomotele multor viermişori. Cu ciocul său ascuţit făcu numaidecât o gaură în tulpină, scoase viermişorii afară şi-i distruse.
Migdalul se supără. Îi plăcea să se aşeze şi să se odihnească în ramurile sale papagali multicolori, dar pe această păsăre, care pe deasupra îl înţepă şi-i făcu o gaură în tulpină, nu putea s-o suporte. Şi migdalul ocărî ciocănitoarea, şi aceasta zbură în altă parte.
Viermişorii creşteau din ce în ce mai mult, se înmulţiră şi treptat-treptat distruseră miezul tulpinii. Dar migdalul nu simţi nimic. Într-o zi veni vântul şi trânti la pământ acest migdal.
280. Cel mai bun şi cel mai rău lucru din lume
Un domnitor trimise odată pe unul din servitorii săi la piaţă cu porunca de a-i cumpăra cel mai bun lucru din lume. După câtva timp, servitorul se întoarse aducând într-o sacoşă ceva de mărime mică. "Ai cumpărat ceea ce ţi-am poruncit?", îl întrebă domnitorul. "Da, stăpâne. Ţi-am cumpărat ceea ce ai dorit, îi spuse servitorul. Priveşte!"
Curios, stăpânul se uită la ceea ce aduse servitorul în pacheţelul pe care tocmai îl despachetă. La prima vedere nu era nici aur, nici argint şi nici vreun alt obiect preţios. Ţăranul fusese la un măcelar unde cumpără o limbă de bou.
"Iată, stăpâne! Am cumpărat ce ai dorit: cel mai bun lucru din lume, o limbă. Cu ea, mama îi mângâie mereu pe copiii ei, când plâng. Cu ea, crainicul anunţă victoria armatelor tale asupra duşmanilor. Cu ea, învăţaţii lumii transmit înţelepciunea lor elevilor. Şi limba ta nu este oare instrumentul cu care stăpâneşti peste supuşii tăi, vorbeşti adevărul şi dreptatea şi îl preamăreşti pe Dumnezeu?" "Bine ai grăit. Dar acum mergi şi cumpără-mi cel mai rău lucru din lume".
Servitorul plecă şi din nou, nu peste mult timp, se întoarse cu un pachet asemănător.
"Ai cumpărat ceea ce ţi-am poruncit?", îl întrebă domnitorul. "Da, stăpâne, ţi-am cumpărat, îi răspunse servitorul. Priveşte!"
Servitorul scoase pachetul afară, îl despachetă şi, spre surprinderea stăpânului, îi spuse:
"Stăpâne, un lucru mai rău decât această limbă n-am găsit. Cu ea, oamenii se jignesc şi se supără unii pe alţii. Cu ea vorbesc urât şi înjură. Ea serveşte spre a spune minciuni şi de secole aduce suferinţa între oameni". "Într-adevăr, ai dreptate", îi răspunse stăpânul. Şi a poruncit să fie răsplătit cu multe daruri.
281. Prietenia
O furnică însetată veni la un izvor de apă şi când a vrut să-şi potolească setea, căzu în apă şi era cât pe ce să se înece. Un porumbel ce stătea în copacul de deasupra izvorului rupse o frunză şi o lăsă în apă. Furnica se căţără pe frunză şi se salvă.
Deodată veni un om care montă o capcană şi voia să prindă porumbelul. Atunci furnica îl muşcă în talpa piciorului. El mişcă capcana şi porumbelul, speriindu-se, zbură de acolo.
282. Ţinut de la mijloc
Abatele unei mănăstiri a fost întrebat odată de nişte vizitatori, cum de călugării, în ciuda originii şi formării lor diferite, pot forma o comunitate unită.
În loc de un răspuns teoretic, el le răspunse printr-o imagine: "Închipuiţi-vă o roată: un cerc, nişte spiţe şi un punct comun. De la cercul exterior spiţele merg spre centru şi sunt ţinute de acest punct. Spiţele suntem noi înşine care formăm comunitatea. Centrul este Isus Cristos. Din acest centru trăim. El ne ţine împreună".
Miraţi, vizitatorii au înţeles ceva important. Dar abatele continuă: "Cu cât spiţele se apropie mai mult de centru cu atât se apropie între ele. Asta înseamnă că dacă ne apropiem cu adevărat de Cristos în viaţa de toate zilele, atunci ne apropiem şi între noi mai mult. Numai astfel putem trăi unul cu altul, unul pentru altul şi de asemenea pentru ceilalţi". (ÎNAPOI)

Capitolul 13. Înţelepciunea vieţii

283. Secretul prieteniei
"Bună ziua", zise puiul de vulpe. "Bună ziua", răspunse politicos micul prinţ, care se întoarse, dar nu văzu pe nimeni. "Sunt aici, sub măr", zise vocea. "Ce drăgălaşă!... făcu micul prinţ. Cine eşti tu?" "Sunt un pui de vulpe", zise puiul de vulpe. "Vino să te joci cu mine, îi propuse micul prinţ. Sunt atât de necăjit...". "Nu pot să mă joc cu tine, zise puiul de vulpe. Nu sunt îmblânzit". "Ah, iartă-mă, exclamă micul prinţ. Ce înseamnă Ťsă îmblânzeştiť?" "E o istorie de mult uitată, zise puiul de vulpe. Înseamnă Ťsă stabileşti legături...ť" "Să stabileşti legături?" "Exact, zise puiul de vulpe. Pentru mine nu eşti acum decât un băieţaş, precum o sută de mii de băieţaşi. Şi nu-mi pasă de tine precum nici ţie nu-ţi pasă de mine. În ochii tăi nu sunt decât un pui de vulpe, la fel ca o sută de mii de alţi pui de vulpe. Dacă însă mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi pentru mine unic pe lume precum unic pe lume voi fi şi eu pentru tine..." "Încep să înţeleg, zise micul prinţ. Ştiu o floare care cred că m-a îmblânzit...".
Dar puiul de vulpe reveni la ideea lui.
"Ştii, duc o viaţă monotonă. Eu vânez găini, oamenii mă vânează pe mine. Găinile seamănă între ele, ca şi oamenii. Şi mi s-a urât de toate. Dacă însă mă îmblânzeşti, viaţa mi se va lumina atunci ca o zi însorită. Voi recunoaşte sunetul unor paşi ce se vor deosebi de ai tuturora. Paşii altora mă fac să mă pitesc sub pământ. Paşii tăi mă vor chema afară ca o muzică. Priveşte! Vezi holdele acele de grâu? Eu nu mănânc pâine. Grâul nu-mi trezeşte nici un interes. Holdele nu-mi sugerează nimic. Tu însă ai nişte plete de culoarea aurului. Şi ce minunat va fi când mă vei îmblânzi! Holda aurită mă va face să mă gândesc la tine. Şi voi îndrăgi până şi foşnetul vântului printre spice...".
Puiul de vulpe tăcu, privind stăruitor la micul prinţ.
"Te rog, îmblânzeşte-mă!", zise el. "Cu dragă inimă, răspunse micul prinţ, dar nu dispun de timp. Trebuie să-mi găsesc prieteni şi să cunosc o mulţime de lucruri". Cunoşti numai pe cine îmblânzeşti, zise puiul de vulpe. Oamenii nu au timp să mai şi cunoască ceva. Ei cumpără totul de-a gata de pe la negustori. Cum însă nu există negustori de prieteni, oamenii nu au prieteni. Dacă ţii să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!" "Şi ce trebuie să fac?", întrebă micul prinţ. "Trebuie să te înarmezi cu răbdare, zise puiul de vulpe. Mai întâi te aşezi pe iarbă, uite-aşa, la o anumită distanţă. Eu mă uit la tine din coada ochiului, şi tu nu scoţi o vorbă. Limba seamănă discordie. Pe zi ce trece însă te vei da tot mai aproape...".
Şi micul prinţ îmblânzi vulpea. Iar când veni timpul să plece...
"Ah! zise puiul de vulpe. Îmi vine să plâng". "Tu eşti de vină, îi zise micul prinţ. Eu n-am vrut să-ţi căşunez nici un rău, tu m-ai rugat să te îmblânzesc". "Fireşte", zise puiul de vulpe. "Dar vei plânge!", zise micul prinţ. "Fireşte", zise puiul de vulpe. "Atunci nu te-alegi cu nimic". "Ba da, zise puiul de vulpe, îmi rămâne culoare grâului... Iată secretul meu. Nimic mai mult: nu vezi bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi". "Esenţialul este invizibil pentru ochi", repetă micul prinţ spre a nu uita...
284. Cele două cuţite de plug
Într-un sat exista un ţăran care avea mult pământ. Braţe de muncă însă nu avea, deoarece trăia singur. Doar un vecin mai venea pe la el din când în când, dar nu pentru a-l ajuta, ci mai degrabă pentru a-l ţine de vorbă. Mult timp a stat pe gânduri ce să facă pentru a prelucra pământul cât mai uşor, mai bine şi mai repede. Deodată îi veni o idee: "Ce-ar fi dacă aş cumpăra un plug şi un cuţit de plug?! Grozavă idee!" Se duse deci la un fierar şi comandă un plug şi un cuţit de plug. Aici îi veni încă o idee: "Şi ce-ar fi să cumpăr două cuţite de plug. Cine ştie, poate voi avea nevoie de el mai târziu?!" Ţăranul îşi cumpără tot ce-şi propusese să cumpere şi se întoarse acasă.
În drum spre casă, ţăranul îl întâlni pe vecinul său. Văzându-i lucrurile, vecinul îl întrebă: "De la cine ai cumpărat acest plug şi aceste cuţite de plug, atât de noi şi lucioase?" Ţăranul îi răspunse, după care fiecare îşi continuă drumul său. Ajungând acasă, ţăranul atârnă un cuţit de plug pe perete, iar pe celălalt îl montă imediat la plug. Apoi se duse la arat. Zilnic lucra cu acest plug.
După câteva săptămâni, pe când ţăranul abia ajuns acasă de la câmp se odihnea, vecinul său se gândi să-i facă o vizită. Veni şi după un schimb de cuvinte, aruncă o privire asupra cuţitului montat la plug. Era ca şi o oglindă, aşa de curat şi strălucitor era. Dar văzu pe perete şi un alt cuţit pe care ţăranul îl cumpărase în aceeaşi zi. Acesta era închis la culoare; era deja ruginit. Atunci vecinul îl întrebă pe ţăran: "Ei, cum se face că aceste două cuţite de plug arată aşa de diferit, doar le-ai luat împreună? Atunci ambele arătau la fel de frumoase. Acum însă cuţitul de plug, pe care l-ai folosit deja mai peste tot, chiar şi în mizeriile de tot felul, arată frumos, de parcă ar fi o oglindă, iar cuţitul pe care l-ai atârnat pe perete şi care nu a fost scos afară deloc, a ruginit". Ţăranul îi răspunse: "Ascultă la mine, vecine: Cine stă şi leneveşte încet-încet rugineşte".
285. Trei lucruri trebuie să...
Trei lucruri trebuie să-ţi doreşti ţie şi celorlalţi: sănătate, bucurie şi prieteni.
Trei lucruri trebuie să stăpâneşti: temperamentul, limba şi purtarea ta.
Trei lucruri trebuie să cultivi: curajul, bunătatea şi iubirea faţă de semeni.
Trei lucruri trebuie să dăruieşti: săracilor ce-ţi este posibil, un cuvânt mângâietor celor întristaţi şi un cuvânt frumos celor ce l-au meritat.
Trei lucruri trebuie să eviţi: cruzimea, îngâmfarea şi nerecunoştinţa.
Trei lucruri trebuie să admiri: frumuseţea naturii, copiii şi pe cei în vârstă.
286. Învaţă
Învaţă de la apă să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum,
Învaţă de la umbră să treci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.
Învaţă de la soare cum trebuie s-apui,
Învaţă de la piatră cât trebuie să spui,
Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci,
Învaţă de la toate, căci toate-ţi sunt surori,
Cum treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori!
Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat,
Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la ape să nu dai înapoi,
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea,
Învaţă de la soare ca vremea să-ţi cunoşti,
Învaţă de la stele că-n cer sunt multe oşti.
Învaţă de la greier, când singur eşti, să cânţi,
Învaţă de la lună să nu te înspăimânţi,
Învaţă de la vulturi, când umerii ţi-s grei,
Şi du-te la furnică să-i vezi povara ei.
Învaţă de la floare să fii gingaş ca ea,
Învaţă de la miel să ai blândeţea sa,
Învaţă de la păsări să fii mereu în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător.
Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci.
Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci.
287. Soare în fiecare zi
Acceptă fiecare zi ca pe un har, ca pe un cadou şi, dacă poţi, ca pe o sărbătoare. Nu te scula prea târziu dimineaţa. Uită-te în oglindă, zâmbeşte-ţi şi spune-ţi: "Bună dimineaţa". Faci astfel un exerciţiu ca să poţi s-o spui şi altora.
Dacă cunoşti ingredientele pentru "soare", poţi să îl pregăteşti singur, la fel de bine ca mâncarea zilnică. Iei o porţie mare de bunătate la care adaugi zdravăn răbdare, răbdare cu tine însuţi şi cu ceilalţi. Nu uita priza de umor pentru a digera insuccesele. Amesteci şi o măsură bună de chef de muncă, torni peste toate un zâmbet şi ai soare în fiecare zi.
288. Vechile deprinderi
Cine poate să determine câinele să se dezobişnuiască de lătrat? - Eu nu pot.
Cine poate să determine pisica să se dezobişnuiască de prins şoareci? - Eu nu pot.
Cine poate să determine lupul să se dezobişnuiască de urlat? - Eu nu pot.
Cine poate să determine vulpea să se dezobişnuiască de viclenie? - Eu nu pot.
Cine poate să determine ursul să se dezobişnuiască de mormăit? - Eu nu pot.
Cine poate să determine cioara să se dezobişnuiască de furat? - Eu nu pot.
Cine poate să determine gâsca să se dezobişnuiască de gâgâit? - Eu nu pot.
Cine poate să determine oaia să se dezobişnuiască de behăit? - Eu nu pot, căci aceasta aparţine naturii lor.
Cine poate să determine pe cineva să se dezobişnuiască de o veche deprindere? - Eu nu pot, căci aceasta este o altă natură.
Este greu să speli un morcov ca să devină alb. Da, e foarte greu.
Este greu să încovoi un copac bătrân. Da, e foarte greu.
Este greu să opreşti un râu. Da, e foarte greu.
Este greu să faci dintr-un vin oţetit unul bun. Da, e foarte greu.
Este la fel de greu să repari o greşeală veche.
Este la fel de greu să scoţi pe cineva din vechile obişnuinţe rele.
Taie, şi geluieşte, şi pileşte, şi raşchetează, şi frezează, şi şlefuieşte, şi freacă, şi curăţă şi spală aşa cum poţi. Cu toate acestea, cu greu vei reuşi să scoţi o obişnuinţă din cineva.
289. Fratele neînsemnat
Într-o familie rămăseseră doar şapte fraţi la casă. Şase din cei şapte fraţi merseră la muncă, iar cel de-al şaptelea se îngrijea de gospodărie. Când cei şase fraţi se întorceau obosiţi de la muncă, găseau casa aranjată, mâncarea gata pusă pe masă şi totul era pus la locul său. Aceştia erau bucuroşi şi-l apreciau pe fratele lor.
Unul din cei şase voia însă să fie mai deştept decât ceilalţi şi-i puse celui de-al şaptelea frate numele de "Leneşul". El voia ca şi acesta să meargă la treabă cu ei şi să-şi câştige astfel pâinea cea de toate zilele. Acest nume, din păcate, a avut priză la ceilalţi fraţi ai săi. Deci l-au silit să-i însoţească la treabă. Astfel aceşti fraţi trăiră o experienţă surprinzătoare. Când se întorceau obosiţi de la treabă, nimeni nu-i întâmpina cu un zâmbet; nici o mână binevoitoare nu se îngrijea de cele ale casei; nici o masă nu era cu bucate aşternută.
Acum observară cât de rău procedară luând această misiune de la fratele lor. Simţindu-se cu musca pe căciulă, recunoscură fapta lor rea şi hotărâră ca încă din ziua următoare cel de-al şaptelea frate să-şi reia fosta misiune în primire. Fericirea pierdută a celor şapte fraţi se reîntoarse cu binecuvântările sale. Astfel şi-au reluat traiul lor în linişte, pace şi înţelegere.
290. Ceea ce gândeşti te aşteaptă
Un străin veni la un înţelept. Voia să se stabilească în oraşul său. El îl întrebă: "Ce fel de oameni locuiesc aici?" Dar înţeleptul voia mai întâi să ştie: "Ce oameni locuiesc în oraşul tău?" "O, oameni neprietenoşi şi egoişti!" Şi înţeleptul îi răspunse: "Şi aici locuiesc la fel!"
Imediat veni un altul care-i puse aceeaşi întrebare. Dar şi acestuia îi răspunse înţeleptul cu o aceeaşi întrebare: "Ce fel de oameni sunt în oraşul unde ai locuit până acum?" Străinul spuse: "Mă mut cu părere de rău din oraşul meu, căci acolo locuiau oameni foarte simpatici!" Atunci înţeleptul îl linişti: "Asemenea oameni simpatici te aşteaptă şi aici!".
291. Copilul cel mai înţelept
Trăia odată un om care avea trei fii pe care îi iubea foarte mult. Nu era bogat, dar câştigând ceva bani din muncă sinceră, reuşi să-şi cumpere un ogor. Când a ajuns la adânci bătrâneţi, îşi spuse el: "Oare căruia dintre copiii mei să-i las ogorul? Am să-l las aceluia care se va dovedi mai înţelept".
Şi i-a pus la încercare. I-a chemat pe toţi trei lângă patul său, din care nu se mai putea scula, şi le-a zis: "Iată, vă dau câte cinci mii de lei fiecăruia. Casă noastră are o singură cameră şi e goală. Cine reuşeşte să umple mai mult camera cu lucruri cumpărate cu aceşti bani, acela va primi ca moştenire ogorul". Toţi trei au plecat după cumpărături. Fiul mai mare a cumpărat un snop de paie; al doilea un săculeţ cu pene. Fiul mai mic a cumpărat o lumânare şi o cutie de chibrituri.
A doua zi, toţi trei feciorii s-au adunat în camera bătrânului aducând fiecare ce cumpărase. Cel mai mare a împrăştiat snopul de paie, dar abia a umplut un colţ de cameră. Al doilea a împrăştiat penele, dar abia a umplut un sfert de cameră. Tatăl era foarte nemulţumit. În sfârşit, copilul cel mai mic se aşeză în mijlocul odăii, scăpără chibritul, aprinse lumânarea şi lumina ei umplu toată încăperea. Tatăl a fost foarte impresionat de această lumină. De aceea i-a lăsat lui moştenire ogorul, întrucât se dovedise a fi cel mai inteligent.
292. Înţeleptul şi soarta
Când eram tânăr am fost un revoluţionar. Atunci mă rugam: "Doamne, dă-mi putere să schimb lumea". Pe la jumătatea vieţii mi-am schimbat rugăciunea: "Doamne, ajută-mă să-i schimb pe cei cu care trăiesc şi cu care intru în contact: familia, prietenii, colegii de muncă. Atunci voi fi mulţumit". Acum când am îmbătrânit şi zilele-mi sunt numărate. Rostesc doar o singură rugăciune: "Doamne, ajută-mă să mă schimb pe mine însumi". Ce bine ar fi fost dacă de la început m-aş fi rugat astfel. Nu mi-aş fi risipit viaţa.
293. Cele 12 fericiri pentru cei care vor să aibă puţin umor şi să fie înţelepţi
Fericiţi sunt cei care pot râde de ei înşişi, căci ei nu se vor plictisi niciodată.
Fericiţi sunt cei care pot deosebi un munte de o movilă de cârtiţă, căci ei îşi vor economisi o mulţime de nervi.
Fericiţi sunt cei care se pot odihni şi dormi, fără să caute scuze, căci ei vor fi înţelepţi.
Fericiţi sunt cei care pot tăcea şi asculta, căci în felul acesta vor învăţa multe lucruri noi.
Fericiţi sunt cei care au suficientă inteligenţă pentru a nu se lua prea mult în serios pe ei înşişi, căci ei vor fi preţuiţi de semenii săi.
Fericiţi sunt cei atenţi la chemarea altora, fără a se considera de neînlocuit, căci ei vor semăna bucurie.
Fericiţi veţi fi dacă veţi privi lucrurile mici cu seriozitate, iar lucrurile mari cu linişte, căci veţi ajunge departe în viaţă.
Fericiţi veţi fi dacă veţi putea zâmbi şi dacă nu vă veţi schimonosi feţele, căci drumul vostru va fi luminat de soare.
Fericiţi veţi fi dacă veţi putea interpreta purtarea altora mereu cu bunătate, chiar şi atunci când aparenţa arată contrariul, căci voi veţi fi consideraţi drept naivi, dar acesta este preţul iubirii.
Fericiţi sunt cei care gândesc înainte de a face ceva şi care se roagă înainte de a se gândi, căci ei vor evita o mulţime de prostii.
Fericiţi sunteţi dacă tăceţi şi zâmbiţi, chiar şi atunci când vă este tăiată vorba, când sunteţi contrazişi sau călcaţi în picioare, căci Evanghelia începe să pătrundă în inima voastră.
Fericiţi sunteţi îndeosebi voi care îl puteţi recunoaşte pe Domnul în toţi aceia pe care îi întâlniţi, căci voi veţi poseda adevărata lumină şi adevărata înţelepciune.
294. Basmul despre omuleţ
A fost odată un omuşor ce trăia în Misisipi. Dacă stătea alături de alţi oameni, acesta nu ajungea decât până la genunchii lor. Tare ar fi vrut să fie mai mare. El îşi zicea: "Îl voi întreba pe cel mai mare animal din vecinătate ce ar trebui să fac ca să devin mai mare".
Merse la cal şi-l întrebă: "Dragul meu, poţi să-mi spui ce trebuie să fac pentru a creşte mai mare?" Calul îi răspunse: "Trebuie să mănânci mult porumb şi să alergi mult, cel puţin 20 km pe zi, şi după ce vei fi făcut aceasta, cu timpul vei fi aşa de mare şi puternic ca mine". Omuleţul făcu după cum i se spusese, însă porumbul îi era ca şi o greutate mare în stomac, iar din cauza alergatului îl dureau picioarele. Astfel deveni foarte trist, iar de crescut tot nu crescuse.
Deci, se întoarse acasă şi se întrebă de ce sfatul cel bun al calului nu-i folosi la nimic. În sfârşit îşi zise: "Poate că acest animal nu a fost sfetnicul potrivit. Îl voi întreba pe bou. Merse deci în vizită la bou şi-i spuse: "Dragul meu, poţi să-mi spui ce trebuie să fac pentru a creşte mai mare?" Boul răspunse: "Trebuie să mănânci multă iarbă şi apoi trebuie să mugeşti şi, după ce ai mugit destul, vei vedea că deodată vei fi aşa de mare ca mine". Omuleţul urmă şi acest sfat în mod conştiincios, însă din cauza ierburilor îl durea burta, iar din cauza mugetului răguşi. Cel mai rău însă era că nici acum nu crescu mai mare.
Deci, se întoarse din nou acasă, se aşeză pe scaun şi se întrebă de ce nici acest sfat al boului nu-l ajută cu nimic. Puţin timp după aceasta trecu o bufniţă. Ea strigă: "Lumea proastă are mereu idei ciudate, lumea proastă are mereu idei ciudate". "Aşteaptă o clipă, bufniţo, spuse omuleţul. Vreau să te întreb ceva". "Da, te rog repede, spuse bufniţa în mod politicos şi se aşeză pe o ramură. Ce aş putea face pentru tine?" "Vreau să devin mai mare, spuse omuleţul. Însă cu toate că am încercat în fel şi chip, nu am reuşit. M-am şi descurajat deja". "De ce vrei însă să devii mai mare decât eşti?" "Foarte simplu, răspunse omuleţul. Când este o ceartă, este bine să fii mare şi puternic ca să nu-l atragi pe cel mai mic". "A încercat deja cineva să te lovească?", întrebă bufniţa. "Nu, aceasta nu s-a întâmplat încă", răspunse omuleţul. "Atunci, vezi, spuse bufniţa. Nici tu nu ai nevoie să te loveşti. Deci, pentru ce să mai devii mai mare şi mai puternic decât eşti?"
"Mai este încă ceva, spuse omuleţul. Dacă aş fi mare ca şi ceilalţi, aş putea privi foarte departe". "Caţără-te pe un copac, îl sfătui bufniţa, şi atunci vei vedea mai departe decât toţi ceilalţi". "Într-adevăr, ai dreptate", spuse omuleţul. "Deci, spuse bufniţa, văd că ne înţelegem. Dacă cineva este mic sau mare nu este important. De ce doreşti să-ţi crească picioarele! Doreşte mai degrabă să-ţi crească mintea şi atunci vei scăpa de toate grijile".
295. Dorinţele
În China s-au întâlnit odată trei foşti colegi de şcoală. Unul devenise guvernator al împăratului, altul învăţător şi al treilea se făcuse grădinar. Când se aşezară să discute între ei, ajunseră să vorbească şi despre dorinţele pe care le aveau pentru această viaţă, şi chiar şi ei constatară că totdeauna aveau dorinţe pentru ziua următoare, deoarece erau în vârstă şi fiecare zi li se părea drept un dar deosebit.
"Îmi doresc pentru ziua de mâine, spuse guvernatorul, o ceaşcă de porţelan plină cu ceai delicios şi un cal sprinten şi frumos. Nimic mai mult nu-mi doresc".
"Eu, spuse învăţătorul, îmi doresc o ceaşcă plină cu ciocolată topită şi ochi buni pentru a putea citi o carte bună".
"Şi eu, spuse grădinarul, îmi doresc pentru ziua de mâine ca soarele să răsară ca şi până acuma, ca izvorul din care zilnic beau să nu sece şi ca păsările din copacii cu ale căror fructe mă hrănesc să cânte".
În acea noapte a avut loc în China un mare cutremur de pământ. Când guvernatorul a vrut să bea ceai a doua zi, nu a putut deoarece ceaşca de porţelan zăcea spartă pe jos. Şi când a vrut să încalece pe calul cel frumos şi sprinten, nu a putut, căci pereţii se prăbuşiseră şi calul muri. Învăţătorului îi merse la fel. Când a vrut să bea ciocolata topită, nu a putut fiindcă ceaşca era spartă. Când voia să citească o carte, nu a putut deoarece biblioteca se prăbuşise şi toate cărţile luară foc. Numai grădinarului îi merse altfel. Când se trezit, soarele răsări precum îşi dorise. Când merse la izvor pentru a bea apă, aceasta încă mai curgea şi când merse în grădină, mai găsi pomii cu mere şi pere în picioare, iar în ramurile lor păsările cântau ca mai înainte.
De aceea, spune un proverb chinezesc: "Cine îşi doreşte cel mai puţin pentru a doua zi, acela va fi cel mai fericit".
296. Trei prieteni
Un om avea odată trei prieteni; pe doi din ei îi iubea foarte mult, iar al treilea îi era aşa şi aşa. După un anumit timp a fost adus în faţa tribunalului unde a fost acuzat în mod nedrept şi dur. "Cine dintre voi, spuse el, vrea să vină cu mine şi să dea mărturie pentru mine, căci sunt acuzat aspru şi regele este plin de mânie împotriva mea?" Primul dintre prietenii săi se scuză imediat că nu poate să meargă cu el din cauza unor treburi. Al doilea îl însoţi până la uşa tribunalului. Aici se întoarse şi plecă acasă din cauză că-i era frică să stea în faţa judecătorului mânios. Al treilea, pe care el conta cel mai puţin merse înăuntru, vorbi şi dădu bucuros mărturie pentru nevinovăţia sa, aşa încât judecătorul îl lăsă liber.
Trei prieteni are omul în lumea aceasta: Banii, cel mai bun prieten al său, îl părăsesc şi nu îl însoţesc; Rudele şi prietenii săi îl însoţesc până la uşa mormântului, după care se întorc acasă; Al treilea prieten pe care l-a uitat în viaţă de cele mai multe ori sunt faptele bune. Ele singure îl însoţesc până la tronul judecătorului. Ele merg înainte, vorbesc pentru el şi găsesc îndurare şi har.
297. Înţeleptul şi câinele
Câţiva oameni aveau un maestru atât de mare, încât într-o zi îi spuseră: "Vrem să-l cinstim pe învăţătorul care te-a instruit atât de bine scriind numele său pe o placă pe care s-o atârnăm pe peretele din conventul în care se adună sufiţii. Cine a fost el?" El le răspunse: "Maestrul meu a fost un câine". În mirarea generală din cauza acestei afirmaţii, el continuă: "Da, a fost tocmai un câine. Într-o zi am văzut un câine însetat care s-a apropiat de un lac; văzând în apa limpede propria-i imagine, a luat-o la fugă înspăimântat temându-se că era vorba de un alt câine. Cu cât îi creştea setea, cu atât încerca să se apropie de apă, dar totdeauna imaginea reflectată îl înspăimânta. În final s-a hotărât: şi-a înmuiat botul în apă, imaginea a dispărut şi el a reuşit să bea. Atunci am înţeles că până nu voi înceta să am în faţa mea Eul meu, nu voi ajunge să-l înţeleg pe Dumnezeu".
298. Cele trei site
Într-o zi, un om veni la un înţelept şi-i spuse: "Ascultă, învăţătorule, trebuie să-ţi povestesc cum s-a comportat prietenul tău". "Numai un pic, îl opri înţeleptul. Ai trecut ceea ce vrei să spui prin cele trei site?" "Care trei site?", întrebă omul plin de mirare. "Întocmai, prietene, trei site. Să cercetăm dacă tot ceea ce vrei să-mi spui poate trece prin cele trei site: Prima este a adevărului. Ai verificat dacă tot ceea ce vrei să-mi spui e adevărat?" Omul îi răspunse: "Nu, le-am auzit şi eu la rândul meu, şi...". "Bine, dar te-ai folosit de a doua sită, cea a bunătăţii? Dacă ceea ce vrei să-mi povesteşti nu e tocmai adevărat, nici bun, vrei cel puţin să mi-o spui cu bunătate?" "Păi...", răspunse celălalt şovăind. "Aşa, spuse înţeleptul. Să încercăm atunci să ne folosim de cea de-a treia sită şi să vedem dacă ceea ce vrei să-mi povesteşti este de folos". "De folos? Păi nu ştiu dacă..." "Atunci, spuse înţeleptul surâzând, dacă ceea ce vrei să-mi spui nu e nici adevărat, nici bun şi nici de folos, prefer să nu ştiu, iar pe tine te sfătuiesc să uiţi totul".
299. Bogatul sau săracul
Doi oameni, unul sărac şi altul bogat, erau în parloarul unui înţelept. Amândoi voiau să ceară sfaturi de la acesta. Drept primul a fost chemat înăuntru bogatul. Audienţa a durat mult timp. Mai mult decât o oră. Când a fost chemat săracul, acestuia nu-i oferi decât câteva minute. De aceea protestă aprig: "Maestre, e drept ceea ce faci? Pe cei bogaţi îi tratezi diferit de cei săraci! Unde este dreptatea ta despre care se aude peste tot?" "Când ai intrat aici, îi spuse înţeleptul, am ştiut de la prima vedere că eşti sărac. La acela însă a trebuit să aştept şi să-l ascult o oră întreagă ca să descopăr că este şi mai sărac decât tine".
300. Mânzul nemulţumit
Un cal trăia cu mânzul său vivace într-o vale mirifică cu păşuni verzi, râuri limpezi, umbră răcoroasă a multor copaci.
Dar mânzului îi mergea ca şi oamenilor care au de toate: era nemulţumit. Nu făcea decât ceea ce-i aducea plăcere: dormea, deşi nu era obosit; era comod şi sătul şi în cele din urmă dispreţuia valea. "Tată, dacă trebuie să mai trăiesc aici, sigur mă voi îmbolnăvi. Iarba nu-mi mai place, aerul este aşa de sufocant, râul este murdar. Trebuie să plecăm de aici!"
Aşa că au plecat de aici. S-au urcat pe cărăruşe abrupte spre coama muntelui. Vântul rece bătea tare şi aproape că nu mai găseai petic de iarbă. A doua zi, mânzul părea epuizat şi fără vlagă din cauza foamei. A treia zi, nu-şi mai putea mişca picioarele.
"Este timpul să ne întoarcem", spuse tatăl şi-l conduse pe fiul său în vale pe un alt drum. Sosiră acolo abia noaptea. Abia simţi sub picioarele sale iarba fragedă şi proaspătă şi mânzul necheză cu bucurie: "Tată, rămânem aici. Niciodată nu am mâncat o iarbă aşa de frumos mirositoare şi aşa de gustoasă!" În acest moment se înălţau zorii dimineţii. Şi mânzul observă că tocmai în această vale au trăit şi mai înainte. De ruşine, nu mai îndrăznea să privească la tatăl său.
301. Teama ucide
Ciuma era în drum spre Damasc şi într-un deşert depăşi caravana unui căpitan. "Unde mergi aşa de repede?", întrebă căpitanul.
"La Damasc. Am în plan să iau viaţa la o mie de oameni".
La întoarcerea din Damasc, ciuma trecu din nou pe lângă caravană. Căpitanul întrebă din nou: "50.000 de vieţi ai nimicit, nu o mie".
"Nu, răspunse ciuma, am luat doar o mie. Teama a luat restul". (ÎNAPOI)

Capitolul 14. Vacanţă

302. Pescarul de pe ţărm
După ce-şi dusese rodul muncii sale obositoare la piaţă, un pescar stătea la ţărm privind şi meditând asupra mării. Trecând pe acolo, un turist îl întrebă: "De ce nu-ţi ridici un credit de la bancă? Vei putea cumpăra o barcă cu motor şi atunci vei prinde încă pe-atâţia peşti. Asta îţi va aduce mult mai mulţi bani şi astfel vei putea angaja o nouă persoană! Vei putea ieşi la pescuit de două ori pe zi şi vei câştiga de trei ori mai mult. Îţi vei putea procura un cuter şi aşa vei profita mai bine de mare, vei putea deschide un magazin în piaţă, apoi un restaurant, apoi chiar o fabrică de conserve". Ochii turistului străluceau puternic. Pescarul îl întrebă: "Şi apoi?" "Apoi nu mai ai de făcut nimic. După aceea vei putea sta aici toată ziua, să priveşti şi să meditezi fericit asupra mării", îi zise turistul. La acestea pescarul îi răspunse: "Dar tocmai asta fac acum!"
303. Drumeţul
Un om a fost surprins odată noaptea pe drum şi, pentru că era obosit, căută un loc liniştit. Se întinse deci pe o piatră mare - cum credea el - şi adormi. Când se trezi a doua zi dimineaţa, omul se găsea într-un loc total diferit, iar toiagul şi rucsacul, pe care le pusese lângă piatră, nu mai erau de găsit. Admiră cu uimire noile ţinuturi şi locul pe care şi-l alesese pentru a se odihni. Atunci descoperi că aceasta nu era o piatră, ci carapacea unei uriaşe broaşte ţestoase. Broasca se deplasă mai departe în timpul nopţii şi-l luă cu sine şi pe acest drumeţ toropit de oboseală.
304. A-şi lăsa timp
- Bună ziua, zise micul prinţ.
- Bună ziua, zise negustorul.
Era un negustor de pilule perfecţionate care potoleau setea. Luai una pe săptămână şi nu-ţi mai era sete.
- De ce le vinzi? întrebă micul prinţ.
- Pentru că astfel se face o mare economie de timp, zise negustorul. Experţii au calculat că ele economisesc 53 de minute pe săptămână.
- Şi ce faci cu cele cincizeci şi trei de minute?
- Faci ce pofteşti...
- De-aş avea eu cincizeci şi trei de minute la dispoziţie, spuse micul prinţ, m-aş îndrepta domol către un izvor...
305. A călători mai mult în interior
Prima mea călătorie mă conduse în Japonia. Stăteam în faţa templului Fenix din Kyoto, oraşul împărătesc. Călugărul budist de la templu se interesă de provenienţa mea. Dacă nu i-aş fi descris călătoria mea cu lux de amănunte, pentru el n-aş fi fost un european.
Atât cât ştiam, am scos în relief locurile sfinte ale credinţei budiste. Faţa îmi deveni din ce în ce mai serioasă. Când am terminat, am făcut o pauză. Apoi călugărul îmi spuse: "Ce soartă aveţi! Vă compătimesc pentru că trebuie să călătoriţi aşa de mult în lume. Eu călătoresc doar în interior".
306. Un om foarte activ
Trăia un om care era foarte activ şi nu putea să stea nici măcar un minut din viaţa sa fără să facă ceva. Pe când mergea în oraş, plănuia deja la ce plajă să meargă. Pe când era la plajă, hotăra să facă o excursie la Marienruh, unde există o vedere frumoasă de ansamblu. Pe când era la Marienruh, luă harta rutieră pentru a vedea cum se poate întoarce înapoi mai repede. Pe când savura o friptură de curcan în restaurant, studia cartea cu oferte pentru a vedea ce mai poate lua la sfârşit. Pe când dădea la vale vinul delicios al lui Dionysos, se gândea că pe căldura aceea s-ar fi potrivit mai bine o bere. Astfel nu făcuse niciodată ceva, ci întotdeauna pregătise ceea ce avea să urmeze. Pe când stătea pe patul de moarte, se miră nespus de mult că viaţa, de fapt, i-a fost goală şi lipsită de sens.
307. Pentru că nu era folositor...
Un tâmplar şi ucenicul său merseră împreună printr-o pădure mare. Când au dat de un stejar mare, gros, cioturos, bătrân şi frumos, tâmplarul îl întrebă pe ucenic: "Ştii de ce acest copac este aşa de mare, gros, cioturos, strâmb, bătrân şi frumos?" Ucenicul privi la maestrul său şi spuse: "Nu! Chiar, de ce?"
"Pentru că nu a fost folositor", răspunse tâmplarul. "Dacă ar fi fost folositor, atunci de mult ar fi fost tăiat şi prelucrat pentru mese şi scaune. Dar pentru că a fost nefolositor, a putut să crească aşa de mare şi frumos. Acum nu putem decât să ne punem la umbra lui şi să ne odihnim".
308. Apa învaţă viaţa corectă
Un înţelept din vechea Chină a fost întrebat de elevii săi: "De-atâta timp stai aici pe malul fluviului şi te uiţi în apă. Ce vezi tu aici?"
Înţeleptul nu dădu nici un răspuns şi nu-şi întoarse privirea de la curentul apei pe care-l urmărea. În cele din urmă spuse: "Apa ne învaţă cum trebuie să trăim. Unde curge, duce viaţă cu sine şi o împarte celor care au nevoie de ea. Este bună şi generoasă. Ştie să netezească denivelările terenurilor. Este dreaptă. Fără să ezite, cade de pe acoperişuri în adâncuri. Este curajoasă. Suprafaţa ei este netedă, dar poate forma valuri adânci. Este înţeleaptă. Rocile şi stâncile care îi stau în cale le ocoleşte. Ştie să suporte. Dar puterea sa blândă este la treabă ziua şi noaptea pentru a da la o parte obstacolele. Este perseverentă. Oricâte serpentine ar trebui să ia asupra ei, nu-şi pierde din vedere direcţia spre ţelul ei veşnic, spre mare. Este conştientă de scopul ei. Şi oricât de murdară devine, se străduieşte fără încetare să devină curată. Are putere să se reînnoiască. De aceea, spuse înţeleptul, privesc în apă. Ea mă învaţă viaţa corectă". (ÎNAPOI)

Capitolul 15. Recunoştinţă / Mulţumire / Lumea a treia

309. Minunea cea de toate zilele
Credeam că îi cunosc suficient de bine. Până când într-o zi am văzut minunea. Erau cu picioarele pe acelaşi pământ, îşi ridicau capetele în acelaşi văzduh, spre acelaşi soare şi spre aceeaşi ploaie. Mărul făcea mere, iar la o distanţă de zece metri, un păr făcea pere. "Este foarte normal", spuneau oamenii. Dar eu nu puteam să cred ochilor. Ceea ce ei luau, luau din acelaşi pământ, din acelaşi văzduh, de la acelaşi soare şi de la aceeaşi ploaie. Şi cu toate acestea, un pom făcea mere, altul la zece metri distanţă pere. Iar fructele sunt total diferite ca formă şi culoare, ca miros şi gust. O asemenea minune încă nu mai văzusem.
310. Mulţumesc frumos
În timpul unui război, un soldat cu faţa total distrusă a fost transportat la medic. Chirurgul îşi pregăti ustensilele şi începu să refacă faţa tânărului. Încet-încet, sub acţiunea chirurgului luă naştere din nou faţa distrusă. Apoi urmă ultima fază a operaţiei. I se cusu pacientului şi cea de-a doua porţiune a gurii. La sfârşit, asistentul îl ridică pe tânăr. Zona operaţiei fiind anesteziată, tânărul nu simţea nici un fel de durere. De aceea medicul îi spuse: "Aşa, acum vorbeşte, te rog!" Cei prezenţi aşteptau ca tânărul să întrebe de cei dragi, sau de şansele reuşitei operaţiei. Dar el mişcă buzele cu grijă şi articulă cu un zâmbet fin: "Mulţumesc frumos!"
311. Dacă coşarul este negru, e pentru tine
"Vai, ce urât este coşarul acesta, tată! Nu-mi place să văd feţe aşa de negre. Parcă ar fi un arab, ori un drac. Fără îndoială că el este un om rău, nu-i aşa, tată?" "Nu vorbi aşa, fiule. Fără să ştii, te arăţi nerecunoscător; căci dacă coşarul este negru, e pentru tine".
"Pentru mine! Ce vrei să spui, tată? Nu înţeleg".
"Am să-ţi explic. Acum că este frig, se aprinde focul în toate casele. Mii de sobe ard, pentru a ne încălzi şi pentru a ne găti mâncarea. Coşurile sobelor se umplu de funingine şi sunt murdare. După câtva timp trebuie curăţate. Dacă nu ar exista coşari, cine ar curăţa coşurile? Tata, mama sau chiar tu. Deci, fiecare dintre noi s-ar murdări şi înnegri într-o astfel de muncă. Îţi închipui ce mutre am avea! Nu cred că o asemenea muncă ţi-ar plăcea. Fii deci fericit că există aceşti coşari; fii recunoscător, căci, ţi-o mai spun o dată: coşarul este negru pentru tine".
"Nu m-am gândit niciodată la asta, tată".
"Să te gândeşti de acum înainte, fiule. Şi dacă tot vorbim despre asta, mai ascultă ceva. Pentru tine morarul este alb; pentru tine măcelarul este roşu; pentru tine ţăranul este ars de soare, bătut de vânt şi de ploaie; pentru tine cizmarul are spatele încovoiat, medicul se expune bolilor molipsitoare, mecanicul veghează în picioare pe o locomotivă şi soldatul stă de pază la hotare. Când aceşti oameni mor făcându-şi datoria este pentru tine. Orice om care îndeplineşte o slujbă folositoare, o îndeplineşte pentru ceilalţi oameni. Fiecare în felul său slujeşte pe ceilalţi. Cu cât această muncă este mai grea, mai umilă şi mai prost plătită, cu atât trebuie să o cinstim mai mult".
"Ţi-o făgăduiesc, tată, că nu voi mai zice niciodată despre coşar că e urât, nici despre cărbunar".
"Aceasta nu ajunge, fiule. Cu cât vei creşte mai mare, cu atât ai să vezi câţi oameni muncesc pentru tine, cu mâinile sau cu mintea. Munca este viaţa însăşi a lumii. Când ai să înţelegi aceasta, nu va mai fi suficient să-i cinsteşti pe muncitori, ci va trebui să le urmezi exemplul, să devii folositor la rândul tău. La rândul tău ai să munceşti pentru alţii. Şi când vei fi ostenit din cauza muncii pe care o vei presta în folosul tuturor, ai să-ţi aduci aminte de coşar. Fiecare muncă lasă urme pe frunte, în palme, în inimă. Când ne-am făcut din plin datoria, suntem obosiţi, plini de praf, de riduri, de răni şi câteodată de sânge. De cele mai multe ori, fiule, acestea nu sunt plăcute la vedere, dar nimic nu e pe lume mai de preţ decât aceste peceţi ale muncii. Doresc un singur lucru de la tine. Iată ce: Tot aşa cum ai zis în neştiinţa ta de copil ŤVai, ce urât e coşarul ăsta!ť, aş dori ca, o dată devenit înţelept, să strigi în faţa muncitorilor, cărora munca le-a lăsat urme şi pe care i-a schimbat şi i-a îmbătrânit: ŤVai, ce frumoşi sunt ei!ť Numai cei răi şi nefolositori sunt urâţi.".
312. Apa
În timp ce era în călătorie prin deşert, Tim Bone, după două zile de mers, întâlni un vânzător de apă. "Cât costă un litru de apă?", întrebă el. "Două mărci germane", răspunse vânzătorul. "Este prea scump pentru mine", spuse Tim Bone şi merse mai departe. A treia zi se strică maşina. A patra zi îl cuprinse febra. În a cincea zi ţipă şi strigă cu voce puternică în deşertul gol: "O mie de mărci pentru un pahar cu apă!" Când se trezi a şaptea zi din neputinţa sa, îi mulţumi Domnului.
313. Respectul
Teologul şi scriitorul Cristofor von Schmid merse odată printr-un lan de grâu. Aici întâlni un ţăran care mergea cu capul descoperit în amiaza mare. Preotul îi recomandă să-şi pună pălăria pe cap pentru a nu-l arde arşiţa soarelui, dar ţăranul îi spuse: "Când merg prin lanurile mele de grâu, nu-mi pun pălăria pe cap, pentru că trebuie să avem respect faţă de puterea şi acţiunea minunată a lui Dumnezeu care lucrează aici în tăcere".
314. Binecuvântarea muncii
Grâul veni la Domnul şi-i spuse: "Doamne al universului, dacă m-ai făcut pentru oameni, de ce nu m-ai făcut ca să mă mănânce aşa cum sunt? Acum ei trebuie să mă treiere, să mă macine, să mă prelucreze în aluat şi în sfârşit să mă coacă. Nu consideri că este prea nepractic?"
Dumnezeu răspunse: "Este bine pentru tine şi pentru oameni să fiţi aşa cum v-am făcut. Să vorbim mai întâi despre tine. Acum tu nu poţi să te lauzi: Eu singurel îi menţin pe oameni în viaţă şi le dau putere. Oamenii nu pot mânca nici o bucăţică de pâine dacă nu este gătită. Şi pentru asta au nevoie de apă de foc şi de mâinile lor. Deci nu depinde numai de tine şi nu poţi să mergi şi să spui cu mândrie: Fără mine nu merge nimic! Acum să vorbim despre oameni. Nu este bine pentru oameni dacă s-ar scula dimineaţa şi ar găsi mâncare din gata. De aceea trebuie să lucreze: să semene, să planteze, să recolteze, să treiere, să macine, să frământe, să coacă. Abia apoi pot consuma pâine, cum este scris: Ca să obţină pâine din pământ, care să înveselească inima omului (Ps 104,15)".
315. Atât de simplu
Când Mahatma Gandhi a vizitat pentru prima dată oraşul Natal din Africa de Sud, a mers într-un restaurant clasa a II-a şi a comandat un prânz. La sfârşit a plătit cheltuielile şi chelnerului i-a spus: "Vă mulţumesc pentru serviciul dumneavoastră aşa de prietenesc". "Domnule, îi răspunse chelnerul copleşit de bucurie, niciodată nu vă voi uita. În cei 25 de ani de muncă nu am auzit niciodată un cuvânt de mulţumire".
316. Izvorul şi fântâna
Unicul izvor de apă era mult în afara unui mic sat egiptean. Femeile petreceau zilnic multe ore pentru a transporta, pe drumurile prăfuite şi pe arşiţa soarelui, apă în casele lor. Pe drum conversau asupra grijilor, necazurilor şi bucuriilor lor şi cereau sfaturi una de la alta.
Într-o bună zi au primit bani de la o organizaţie de binefacere. Atunci bărbaţii au decis să se facă o fântână în sat pentru a le uşura viaţa femeilor.
Femeile aveau acum foarte mult timp liber. Au început să se certe; la început între el, apoi în familiile lor. Acest lucru nu le-a plăcut bărbaţilor. De aceea au mers şi au astupat înapoi fântâna satului.
317. Mulţumesc
Markus merse într-un magazin pentru a cumpăra pâine. "Mulţumesc pentru pâine", spuse Markus vânzătoarei. "Nu-mi mulţumi mie, spuse vânzătoarea, ci celui care mi-a livrat-o. Eu o păstrez aici până va fi vândută". De aceea, Markus mulţumi livrantului. "Nu-mi mulţumi mie, spuse livrantul, ci aceluia care a copt-o".
De aceea, Markus mulţumi brutarului. "Nu-mi mulţumi mie, spuse brutarul, ci aceluia care mi-a dat făina". De aceea, Markus mulţumi morarului. "Nu-mi mulţumi mie, spuse morarul, ci celui care mi-a adus grâu la măcinat". De aceea, Markus mulţumi magazionerului. "Nu-mi mulţumi mie, spuse magazionerul, ci ţăranului care mi-a dat grâul". De aceea, Markus mulţumi ţăranului. "Nu-mi mulţumi mie, spuse ţăranul, ci aceluia din care a crescut grâul". De aceea, Markus mulţumi seminţei. "Nu-mi mulţumi mie, spuse sămânţa, ci celor cu ajutorul cărora am crescut". De aceea, Markus mulţumi pământului, ploii şi soarelui. "Nu ne mulţumi nouă, spuseră acestea, ci celui care ne-a creat". De aceea, Markus mulţumi lui Dumnezeu. El se rugă astfel: "Mulţumesc, Doamne, pentru pământ, ploaie şi soare şi pentru sămânţa care creşte, şi pentru ţăran. Mulţumesc, că permiţi omului să construiască hambare. Mulţumesc pentru magazioneri şi pentru morari. Mulţumesc pentru brutari şi pentru livranţi şi pentru vânzători. Mulţumesc, Doamne, pentru pâine. Amin".
318. Soluţia împotriva sărăciei
În Calcutta era foarte cald, dar şi foarte umed. Ploaia abundentă şi necruţătoare distrusese corturile din mahalalele Calcuttei şi cei mai săraci erau acum şi mai săraci. Sărăcia ne-a îngrozit. A trebuit să traversăm această mahala pentru a ajunge la Maica Tereza care ne aştepta.
În cele din urmă am ajuns la ea. Am vorbit despre ceea ce tocmai văzuserăm, şi ea ne-a întrerupt numaidecât: "Sunt multe feluri de sărăcie în lume, spuse ea. Una dintre ele o găsiţi aici: este sărăcia care ucide trupul. Dar şi în ţările voastre există sărăcie: este sărăcia care ucide sufletul. Ambele sunt la fel de mari. Împotriva ambelor sărăcii avem acelaşi mijloc de combatere: iubirea!". (ÎNAPOI)

Capitolul 16. Sfinţi

319. Ce este un sfânt?
Guenter a mers la cumpărături cu mama sa. În drum spre piaţă au trecut pe lângă o mare biserică. Guenter o privi şi spuse: "Mămică, ia uite, ferestrele sunt chiar murdare".
Mămica nu-i spuse nimic. Îl luă de mână şi-l conduse în biserică. De aici ferestrele arătau frumos colorate şi luminoase. Atunci Guenter se miră şi privi cu atenţie la vitralii. În faţă la altar sărea în ochi o fereastră foarte frumoasă cu figuri de sfinţi. Şi printr-o figură tocmai treceau razele soarelui, încât aceasta era foarte luminoasă. Guenter întrebă: "Mămică, cine este acesta?" "Acesta în faţă, răspunse ea, este sfântul Martin".
Câteva zile mai târziu băiatul a avut oră de religie. Profesorul i-a întrebat pe elevi: "Cine poate să-mi spună ce este un sfânt?" Atunci se făcu mare linişte în clasă. Doar Guenter ridică mâna şi spuse: "Un sfânt este un om prin care străluceşte soarele".
320. Sunt grâul lui Dumnezeu
Condus în lanţuri spre Roma, unde era aşteptat de fiarele sălbatice, sfântul Ignaţiu din Antiohia a fost întâmpinat cu multă veneraţie şi căldură de credincioşii comunităţilor din localităţile prin care trecea. Mulţi îi propuneau să intervină pentru a fi scăpat de pedeapsa capitală, dar el refuză. De la Roma el le spunea:
"Scriu tuturor Bisericilor şi tuturor le aduc la cunoştinţă că voi muri cu bucurie pentru Dumnezeu, aşa încât voi să nu-mi puneţi piedici. Vă rog din suflet să nu arătaţi faţă de mine nici o bunăvoinţă necugetată. Sunt grâul lui Dumnezeu şi prin dinţii fiarelor voi fi măcinat, ca să pot deveni pâinea curată a lui Cristos. Rugaţi-vă pentru mine lui Cristos, ca prin aceste instrumente să fiu schimbat în ostie jertfită lui Dumnezeu... Mult mai de folos îmi este să mor în Isus Cristos decât să stăpânesc întreg pământul. Îl caut pe acela care a murit pentru noi, îl vreau pe acela care pentru noi a înviat. Aproape este pentru mine clipa naşterii. Aveţi milă de mine, fraţilor. Nu mă opriţi să ajung la viaţă, oprindu-mă ca eu să mor; pe mine care doresc să fiu al lui Dumnezeu nu mă extrădaţi lumii, şi nici nu mă atrageţi de partea materiei... Principele întunericului vrea să mă răpească şi să-mi frângă avântul meu spre Dumnezeu. Nimeni dintre voi care sunteţi prezenţi să nu-l ajute; fiţi mai degrabă de partea mea şi a lui Dumnezeu. Să nu vorbiţi despre Isus Cristos, atâta vreme cât iubiţi lumea... Să nu fiţi invidioşi pe mine. Chiar dacă atunci când voi fi acolo vă voi ruga altfel, să nu mă credeţi, dar să daţi crezare celor ce vă scriu acum. Vă scriu fiind în viaţă, dar dorind să mor. Iubirea mea este răstignită, şi în mine nu se mai află focul iubirii de materie, doar apa vie şi grăitoare care-mi spune: "Vino la Tatăl!" Nu după legea trupului v-am scris, dar după gândul lui Dumnezeu".
321. Isus nu mi-a făcut nici un rău
Despre sfântul Policarp se povesteşte că, fiind condamnat la moarte pentru credinţă, a fost îndemnat să se lepede de Isus. Acesta, clătinându-şi capul răspunse: "De 86 de ani îl slujesc şi nu mi-a făcut nici un rău. Cum aş putea să-l insult pe Regele meu care m-a răscumpărat?"
322. Adio! Vă aştept în cer!
În ziua de 21 noiembrie 1999, au fost canonizaţi nouă Fraţi ai Şcolilor Creştine care au fost martirizaţi în timpul revoluţiei civile din Spania, pentru delictul de a fi fost mărturisitori ai Evangheliei în şcolile creştine.
Când unul din aceşti fraţi, fratele Jaime-Hilario află sentinţa, ceru o coală de hârtie şi un creion de scris. Cu o linişte ieşită din comun, scrise aceste rânduri surorii sale şi celor doi nepoţi:
"M-au judecat şi m-au condamnat la moarte. Accept sentinţa cu bucurie. Nici una din acuzaţii nu justifică sentinţa pronunţată. Sunt condamnat numai pentru că sunt Frate. Nu plângeţi, pentru că nu aveţi motive să mă plângeţi. Nu sunt un criminal. Mor pentru Dumnezeu, pentru Institutul meu şi pentru Biserică!
Adio! Vă aştept în cer!"
Când au ajuns la locul de execuţie, unul din membrii plutonului de execuţie îl întreabă pe fr. Jaime-Hilario: "Eşti conştient că te vom executa?" Răspunsul veni calm, dar hotărât: "A muri pentru Cristos înseamnă a domni!"
Dar comandantul de pluton nu se impresionă. El ordonă: "Foc!" Dar fratele Jaime-Hilario rămase în picioare. Nici un glonţ nu-l atinsese. Cuprins de furie, comandantul strigă din nou: "Foc!" Dar fratele rămase şi de data aceasta neatins. Soldaţii, cuprinşi de groază, au aruncat armele şi au fugit. Dar comandantul plutonului de execuţie îşi luă pistolul şi-l descarcă cu cruzime în tâmpla martirului.
323. Nu contează, tu iubeşte!
Maica Tereza de Calcutta, vorbind odată despre idealul omului şi despre piedicile care se opun atingerii acestui ideal, spunea următoarele cuvinte:
"Omul este iraţional, ilogic, egocentric. Nu contează, tu iubeşte-l.
Dacă faci binele, vor spune că ai scopuri ascunse, egoiste. Nu contează, tu fă acel bine.
Dacă-ţi atingi propriile ţeluri, vei găsi prieteni falşi şi duşmani adevăraţi. Nu contează, tu realizează-le.
Binele pe care-l faci, mâine va fi uitat. Nu contează, tu să-l faci.
Onestitatea şi sinceritatea te fac vulnerabil. Nu contează, tu fii deschis şi cinstit.
Ceea ce ai construit ani de-a rândul poate fi distrus într-o clipă. Nu contează, tu construieşte.
Dacă-i ajuţi pe oameni, ei se vor ridica împotriva ta. Nu contează, tu ajută-i.
Dacă dai ce ai mai bun în tine, lumea te va lua în râs, sau chiar la bătaie. Nu contează, tu dă ce ai mai bun în tine".
324. Sfinţii sunt oameni
Scriitorul creştin Georges Bernanos a fost întrebat ce este un sfânt şi dacă oamenilor le este dat să-i poată imita. El a răspuns foarte simplu: "Sfinţii nu sunt eroi. Un erou ne dă senzaţia că depăşeşte umanul. Dar un sfânt nu îl depăşeşte, ci îl asumă şi se străduieşte să-l trăiască cât mai bine".
325. Proba umilinţei
În jurul anului 1600 trăia la Roma Filip Neri. Într-o mănăstire de pe colinele Romei veni în timpul său o superioară despre care se spunea că este sfântă. Papa l-a trimis pe Filip Neri pentru ca să verifice autenticitatea virtuţilor ei. Trimisul porni la drum pe o vreme îngrozitoare şi ajunse la poarta mănăstirii ud leoarcă şi murdar de noroi. Se prezentă pe nume la poarta mănăstirii şi maica portăriţă transmise aceasta mai departe superioarei sale. Superioara auzise bineînţeles de Filip Neri şi ieşi să-i facă o primire demnă. Acesta voia să intre cu cizmele sale murdare. Dar superioara se simţi jignită de modul cum el se prezentă şi-i spuse rece: "Descalţă-te!"
Dar prietenul lui Dumnezeu şi cunoscătorul de oameni îşi luă calul şi se întoarse înapoi la papă.
326. Umilinţa
Odinioară sfântul Francisc era într-o călătorie cu un tovarăş din Assisi care era dintr-o familie nobilă. Fiindcă Francisc era fără vlagă şi bolnav, încălecă pe măgar. După un anumit timp, obosit şi el de-atâta mers, tovarăşul se gândi la originea sa nobilă şi se enervă că acum mergea în spatele unui fiu de comerciant, în timp ce acesta mergea călare pe măgar. Spre marea sa surprindere, Francisc sări deodată de pe măgar şi spuse: "Mi-a venit în minte că nu este frumos din partea mea ca eu să călăresc, iar tu care eşti un om mare şi distins să mergi pe jos!"
Atunci tovarăşul începu să plângă şi, de ruşine, îi mărturisi lui Francisc regretul său de a se fi gândit la aşa ceva. (ÎNAPOI)

 
Capitolul 17. Moarte / Judecată / Venire în slavă / Cer / Iad

327. Mâini goale
Am avut un vis: Un om se prezentă în faţa tribunalului de judecată a lui Dumnezeu şi-i spuse: "Iată, Doamne, am împlinit legea ta, nu am făcut nimănui nici o nedreptate şi nici un rău. Mâinile îmi sunt curate, Doamne!".
Dumnezeu îi răspunse: "Într-adevăr mâinile îţi sunt curate, dar sunt şi goale!".
328. Lingurile lungi
Un rabin îl rugă odată pe Dumnezeu să-l lase să viziteze cerul şi iadul. Dumnezeu îi împlini rugămintea. Îi dădu ca ghid pe profetul Ilie, care-l conduse mai întâi într-o încăpere mare, în mijlocul căreia, la foc, era o oală, şi în oală o mâncare delicioasă. În jurul focului şedeau oameni care aveau în mâini linguri lungi şi scoteau mâncare din oală. Dar aceşti oameni arătau palizi, slabi şi neputincioşi. Era o tăcere de moarte. Deoarece cozile lingurilor erau aşa de lungi, ei nu puteau să ducă mâncarea la gură şi astfel să se hrănească. După ce ieşiră afară, rabinul îl întrebă pe profet în ce loc se aflaseră. Era iadul.
Apoi Ilie îl conduse pe rabin într-o altă încăpere care arăta la fel ca prima. În mijloc era un foc; la foc era o oală cu mâncare la fel de delicioasă, şi câţiva oameni, cu linguri lungi în mâini, stăteau în jurul focului. Aceştia însă arătau bine, sănătoşi şi fericiţi şi se întreţineau bucuroşi. Ei nu se hrăneau pe ei înşişi, ci foloseau lingurile lungi pentru a da de mâncare unul altuia. Această încăpere era cerul.
329. Tabloul morţii
Se povesteşte că episcopul de Milano, sfântul Carol Boromeu, îi dădu unui pictor misiunea să picteze un tablou al morţii. După câtva timp pictorul îi aduse o schiţă. El reprezentase moartea printr-un schelet uman cu o coasă în mână. Dar episcopul nu se arătă mulţumit de acest tablou: "Nu aşa trebuia să reprezinţi moartea, îi explică el, ci reprezint-o printr-un înger cu o cheie de aur în mână".
330. Cu prilejul morţii
Un sfânt care tocmai secera grâul a fost întrebat: "Ce-ai face dacă acum ai afla că peste o oră mei muri?" El răspunse liniştit: "Mi-aş da mai multă osteneală pentru porţiunea de grâu care mi-a mai rămas de secerat".
331. Şi dacă ar trebui să mor mâine...
Un bătrân plantă un pom de mere. Lumea, râzând de el, îl întrebă: "De ce plantezi acest pom? Va trebui să treacă mulţi ani până când va da roade, iar tu însuţi nu vei putea mânca nici un măr de pe acest pom". Bătrânul le răspunse: "Eu însumi nu voi culege nici un măr de pe el, dar dacă alţii, după mulţi ani, vor mânca din roadele acestui pom, ei vor fi atunci recunoscători faţă de mine".
332. Copt sau mort
Un înţelept se plimba odată prin ţară şi într-o zi observă cum un om planta un copac de roşcove. Se opri lângă el, îl privi şi-i spuse: "Când va da rod acest pom? Omul îi răspunse: "Peste şapte ani". Înţeleptul continuă: "Nebunule! Crezi că vei mai trăi peste şapte ani pentru a te bucura de roadele muncii tale? Mai degrabă plantează un pom care rodeşte mai repede, ca tu să te bucuri de roadele sale". Omul îşi termină munca, se uită cu mândrie la pom şi răspunse: "Învăţătorule, când am venit în lume, am găsit pomi de roşcove şi am mâncat din ei, fără a-i fi plantat eu. Părinţii mei i-au plantat. Dacă m-am bucurat de pe urma a ceea ce nu am lucrat, atunci vreau să plantez şi eu un pom pentru copiii sau nepoţii mei, ca să se bucure şi ei. Nouă, oamenilor, ne place să trăim când unul dă mâna celuilalt. Vedeţi, eu sunt un om simplu, dar noi avem un proverb: Copt sau mort!"
333. Tu m-ai făcut să zâmbesc
Un irlandez muri în mod subit. Acum se afla în faţa lui Cristos. El trebuia să decidă dacă irlandezul intră în cer sau nu. Multe persoane, mai mici şi mai mari, se aflau la rând înaintea lui. Imediat prinse ce avea fiecare de răspuns şi cum decidea Isus. Deodată, Isus deschise o carte groasă şi citi referitor la primul: "Am fost flămând şi tu mi-ai dat să mănânc. Bravo, în cer cu tine!" Celui de-al doilea îi spuse: "Am fost însetat şi tu mi-ai dat să beau". Şi celui de-al treilea: "Am fost bolnav şi tu m-ai vizitat. Bravo, în cer cu voi doi!"
Apoi veni la rând un băieţel de opt ani. Acestuia îi spuse: "Aici stă scris: Nimeni nu voia să mă ia în seamă. Tu însă m-ai invitat să mă joc cu tine. Bravo, în cer cu tine!" Unei fetiţe de zece ani îi spuse: "Aici este scris că toţi m-au înjurat şi ocărât, dar tu m-ai apărat. Bravo, în cer cu tine!" După fiecare care era dus în cer, irlandezul îşi făcea cercetarea cugetului şi de fiecare dată îi venea să tremure. Nimănui nu-i dăduse să mănânce sau să bea, nu vizitase nici un bolnav şi nu apărase nici un neputincios. "Ce se va întâmpla oare când voi apărea în faţa regelui Cristos?", se întreba el în sinea lui.
Imediat ajunse la rând. Privi la Isus, care deschidea cartea, şi tremură de frică. Apoi Isus îşi ridică ochii şi spuse: "În cartea aceasta nu stau scrise multe lucruri, dar ceva tot ai făcut: Am fost trist, decepţionat şi abătut, şi tu ai venit la mine şi mi-ai spus glume. Tu m-ai făcut să zâmbesc şi m-ai încurajat. În cer cu tine!"
Şi irlandezul ţopăi de bucurie în timp ce intra pe uşa spre paradis.
334. Iadul înseamnă a nu mai iubi
"Nu, nu voi tăcea, doamnă. Preoţii prea adesea au tăcut şi vreau să cred că au făcut-o din milă. Dar suntem laşi... Ce aţi făcut voi din iad? Un fel de închisoare veşnică, asemănătoare cu ale voastre, în care închideţi perfid şi anticipat vânatul uman, pe care poliţiile voastre îl hăituiesc de la începutul lumii, văzând în el pe duşmanul societăţii. Vă place să mai băgaţi în ele pe hulitori şi pe sacrilegi. Ce spirit chibzuit, ce inimă demnă ar accepta fără dezgust o asemenea imagine a dreptăţii lui Dumnezeu?... Iadul e judecat după maximele acestei lumi, dar iadul nu aparţine acestei lumi... Iadul, doamnă, înseamnă a nu mai iubi".
335. Dreptatea
O doamnă bogată ce jucase un rol important pe pământ ajunse la poarta lui Petru. Petru o primi şi-i arătă o vilă măreaţă: "Aici este locuinţa slujitoarei dumneavoastră". Atunci doamna se gândea în sinea ei: "Dacă slujitoarea mea are o locuinţă aşa de frumoasă şi măreaţă, atunci ce voi primi eu?" Imediat după aceasta, Petru îi arătă o altă casă, mai mică şi foarte sărăcăcioasă, şi-i spuse: "Acolo este locuinţa dumneavoastră". Supărată, doamna îi spuse: "Dar în această locuinţă aşa de mică nu pot locui". Petru îi răspunse: "Îmi pare rău, doamnă, dar cu materialul pe care ni l-aţi trimis n-am putut construi altceva".
336. Numai iubirea contează
O legendă din Rusia povesteşte cum un om şi pe patul de moarte se gândea doar la bani. Cu ultimele puteri luă cheia pe care o purta tot timpul la gât, îi arătă servitorului său dulapul şi-i dădu ordin să pună tot sacul cu bani în sicriul deja pregătit pentru el.
În cer zări o masă lungă pe care se aflau cele mai delicioase bucate: "Spune-mi, te rog, cât costă pâinea?", întrebă el. "O copeică", i se răspunse. "Şi o sardea?" "La fel de mult". "Şi această plăcintă?" "Fiecare produs costă o copeică". El zâmbi pe sub mustaţă: "Ieftin, se gândea el, incredibil de ieftin!" Îşi alese un platou întreg. Dar când a vrut să plătească cu banii săi din aur, vânzătorul nu acceptă monedele: "Bătrâne, îi spuse el clătinând din cap, puţine ai învăţat în viaţă!" "Ce înseamnă aceasta, murmură bătrânul, banii mei nu sunt suficient de buni?" Vânzătorul îi răspunse: "Noi nu acceptăm decât banii pe care cineva i-a dăruit".
337. A fi curajos în ceasul morţii
În timpul persecuţiei, sfântul episcop Ciprian îi întărea pe credincioşii săi cu aceste cuvinte: "Numai aceluia îi este frică de moarte care nu-l cunoaşte pe Cristos". Când într-o zi a fost adus legat în faţa autorităţilor civile şi auzi sentinţa de condamnare la moarte, spuse: "Mulţumesc lui Dumnezeu!" Pe locul de execuţie îngenunche pentru ultima dată ca să se roage. Apoi se ridică, îi dărui călăului 25 de galbeni, îşi legă ochii şi acceptă moartea cu seninătate şi bucurie.
338. Infernul
Un om visă că murise şi se afla acum într-o ţară minunată, plină de copaci, flori multicolore şi de râuri graţioase. El se întinse pe pământ şi se odihni. Nu după mult timp îl apucă plictiseala şi strigă: "Cine se află aici?" Apăru un chip simpatic îmbrăcat în alb şi-l întrebă dacă are vreo dorinţă. "Aş dori să mănânc ceva", îi spuse omul. "Ce anume?" Flămândul comandă un meniu delicios. Nu după mult timp, meniul era în faţa lui. După ce mâncă, hoinări mai departe şi se bucura de imensa câmpie strălucitoare. "Hei!" Servitorul se prezentă la ordin. "Aş dori să mă joc puţin golf". "Da, poftiţi după mine". Şi-l duse la marginea unei păduri pe un teren magic. Beţele şi mingile erau deja pregătite. Omul se jucă şi mâncă din nou, se plimba şi primea tot ceea ce-şi dorea.
Într-o zi dispărură toate bucuriile din viaţa sa. Începu să tremure în faţa simpaticului servitor şi i se plânse: "M-am săturat de viaţa de aici. Dă-mi ceva de făcut!" "Îmi pare rău! îi spuse servitorul înţelept. Munca este unicul lucru pe care nu ţi-l pot oferi". "Atunci... trimite-mă în iad!" strigă omul. Simpaticul zâmbi: "De fapt unde crezi că te afli?"
339. Cerul
Era odată un mic sfânt care ani de-a rândul dusese o viaţă fericită. Când într-o zi se afla în bucătăria mănăstirii unde spăla vesela, un înger veni la el şi-i spuse: "Domnul m-a trimis să-ţi spun că a sosit timpul să calci pragul veşniciei". "Îi mulţumesc bunului Dumnezeu pentru că şi-a amintit de mine, spuse micul sfânt, dar tu vezi ce multe farfurii mai am de spălat. Nu vreau să fiu nerecunoscător, dar nu poate fi amânată trecerea în veşnice până voi termina de spălat vesela?" "Vreau să văd cum se vor desfăşura lucrurile", îi spuse îngerul, după felul său, şi dispăru. Micul sfânt spălă mai departe vesela, apoi se apucă şi de alte treburi.
Într-o zi porni la câmp cu sapa-n spate pentru a-şi prăşi ţarina. Aici îngerul îi apăru din nou: "Ia uite la buruiana asta! îi spuse micul sfânt îngerului. Veşnicia nu mai poate aştepta un pic?" Îngerul zâmbi şi dispăru. După ce termină de prăşit, micul sfânt se apucă să vopsească şura. Timpul trecea repede. Într-o altă bună zi se afla în spital unde-i îngrijea pe cei bolnavi. În timp ce-i dădea unui bolnav de febră o înghiţitură de apă rece, ridicându-şi ochii, observă că îngerul se afla lângă el. De data aceasta îl conduse pe înger pe la fiecare pat. Apoi îngerul dispăru fără să spună un cuvânt. Când în acea seară micul sfânt se retrase în chilia sa din mănăstire, căzu pe patul său tare şi reflectă la înger şi la timpul lung pus la dispoziţia sa. Şi deodată se simţi din cale-afară de bătrân şi spuse: "O, Doamne, ai putea să-l trimiţi acum pe îngerul tău, acum i-aş zice: Bine ai venit!" Îngerul îl privi cu înţelepciune şi bucurie şi-i spuse: "Unde crezi că ai fost până acum?"
340. Înfometat după viaţă
Michelangelo spuse odată unei ducese: "Am 86 de ani şi sper ca în curând Dumnezeu să mă cheme la el acasă".
Ducesa îl întrebă: "Sunteţi sătul şi obosit de viaţă?"
Dar marele artist răspunse: "Nu, sunt dornic şi înfometat după viaţă!"
341. Uriaşul egoist
În fiecare după-amiază când se întorceau de la şcoală, copiii obişnuiau să meargă în grădina unui uriaş pentru a se juca puţin. Era o grădină mare, atrăgătoare şi cu iarbă moale. Ici-colo ieşeau din iarbă flori care apăreau ca nişte stele, şi 12 piersici înfloreau primăvara, iar toamna aduceau mult rod. Păsărelele stăteau în copaci şi cântau aşa de dulce, încât copiii se opreau din joc pentru a le imita. "Cât de fericiţi ne simţim aici!", îşi ziceau copiii. Într-o zi uriaşul reveni acasă. "Ce faceţi aici?", strigă el cu voce tare şi copiii fugiră. "Grădina este a mea, spuse uriaşul. Aceasta o pot înţelege toţi, iar eu nu permit nimănui să se joace în ea!". Aşa construi un zid înalt împrejurul ei şi montă un indicator pe care scria: Interzis prin lege.
Bieţii copii nu mai aveau acum nici un loc pentru joacă. Încercară să se joace pe stradă, însă strada era murdară şi foarte pietroasă, ceea ce nu le plăcea deloc. Drept urmare merseră la plimbare în jurul zidului înalt, unde vorbiră despre frumoasa grădină care se găsea în spatele lui. "Cât de fericiţi ne simţeam acolo!", îşi ziceau copiii.
Apoi veni primăvara şi toată ţara începu să înflorească, iar păsărelele ciripeau. Numai în grădina uriaşului egoist mai persista încă iarna. Păsărilor nu le plăcea să cânte acolo, deoarece nu exista nici un copil, iar florile uitară să înflorească. Odată, o floare îşi înalţă capul deasupra ierburilor, dar văzând indicatorul cu interdicţia, i se făcu milă de copii şi se lăsă din nou în pământ şi dormi mai departe. Unicele lucruri care se bucurau erau zăpada şi promoroaca. "Primăvara a uitat această grădină, strigau ele. Să rămână aşa tot anul". Zăpada acoperi iarba cu mantaua sa albă şi groasă, iar promoroaca îmbrăcă toţi copacii cu argint. Apoi chemară vântul de nord. Veni şi suflă prin grădină ziua întreagă. "Nu înţeleg de ce nu mai vine odată primăvara! spuse uriaşul în timp ce stătea la fereastră şi privea în grădina sa rece şi albă. Sper că vremea se va schimba în curând".
Însă nici primăvara, nici vara nu veni. Toamna împodobi toate grădinile cu rod bogat, nu însă şi grădina uriaşului. "Este prea egoist", spuse toamna. Astfel, în grădina lui stăpânea o iarnă veşnică.
Într-o dimineaţă, uriaşul stătea încă în pat când deodată se auzi o muzică gingaşă. Suna aşa de dulce, încât credea că muzicienii regelui trec prin faţa casei lui. În realitate era doar un mic henfling - o mică pasăre exotică - ce cânta la fereastra sa. Însă trecuse aşa de mult timp de când nu mai auzise păsărele cântând în grădina sa, încât i se părea că era cea mai frumoasă melodie din lume.
Deodată uriaşul observă ceva în grădină: Printr-o gaură a zidului copiii reuşiră să pătrundă în grădină şi acum stăteau pe ramuri