Ştrengarul din Paris

Fr. Leo Burkhard FSC

PROLOG
E întuneric. În Rouen râul Sena curge liniştit, cu valurile sale trândave, printre casele adormite. Ultimii vizitatori veniţi astă-seară să se roage lângă un sicriu din această capelă de la periferia oraşului se întorc acasă trişti. Îl iubeau aşa de mult pe cel pe care tocmai îl pierduseră.
Cât despre mine, prelungesc priveghiul lângă rămăşiţele pământeşti ale aceluia pe care l-am iubit ca pe un părinte şi căruia îi datorez totul. În tăcerea profundă, întreruptă de bătăile monotone ale orologiului, mă rog şi îmi amintesc, pe cărarea vieţii mele, de întâlnirile providenţiale pe care le-am avut cu cel pe care acum îl plâng.

Capitolul I
UN ŞTRENGAR DIN PARIS
Era în 1672 şi pe atunci aveam 10 ani. Nu eram decât un ştrengar parizian, zdrenţăros ca mulţi alţii de la şcoală, şi-mi plăcea să hoinăresc pe străzile Parisului. Dar ce străzi! Rău pavate, strâmte şi întortocheate, deseori acoperite cu gunoaie urât mirositoare, unde sărăcia cu murdăria se amesteca. Câteodată întâlneam un domn într-o caleaşcă somptuoasă, o adevărată insultă pentru cei nevoiaşi.
La colţul uneia dintre aceste străzi, numită în derâdere „Strada Princesse”, era o casă veche care nu se distingea cu nimic de celelalte dacă primul său etaj nu era ameninţat cu surparea. Se impuneau reparaţii urgente. Totuşi această clădire respingătoare îşi câştigase un oarecare renume în vecinătatea ei. Era o şcoală şi în ea preda autoritar un învăţător vârstnic cu mână de fier.
Parcă-l văd şi acum la una din ferestrele de la primul etaj cu o vargă în mână, ocărându-ne pe noi, copiii de şcoală, în timp ce ne jucam pe stradă. Mărturisesc că la orele lui am contribuit şi eu din plin la dezordine, dar mi-am şi primit porţia de bătaie. Buchisirea cadenţată şi cu voce tare a silabelor latine de neînţeles concurau cu refrenele gălăgioase ale vânzătorilor ambulanţi. Deseori strigătele stridente, pe care le scoteau victimele nuielei şi care ieşeau din casă, informau trecătorii despre procedeele pedagogice în uz.
După trei sau patru ani, fără a înţelege un cuvânt, puteam să silabisesc latina la fel de repede şi de tare ca oricare băiat de vârsta mea. Puteam de asemenea să scriu într-o manieră fantastică, precisă şi descifrabilă, numele meu: Jacques Delanot, – pe când în franceză citeam cu greu. Ce vreţi, trebuia să mă supun metodei întrebuinţate în şcolile populare din acel timp.
Cu siguranţă că aş fi abandonat această şcoală dacă n-aş fi fost obligat să mă despart de un seminarist tânăr din Parohia „Saint-Sulpice” care venea să ne înveţe catehismul. Acesta ne încânta când ne vorbea despre bunul Dumnezeu şi despre sfinţi.
La orele sale uita de limba latină şi de vargă. Se zicea că aparţinea unei onorabile şi bogate familii din Reims, familiei de La Salle. Într-o zi ne anunţă că superiorul seminarului fondase o „Asociaţie de rugăciune”, pentru a cere de la Dumnezeu învăţători buni şi sfinţi pentru şcolile populare. Chiar şi pe noi ne îndemnă să ne rugăm cu această intenţie. Îmi era însă greu să-mi imaginez că un învăţător putea fi un sfânt când îl vedeam pe al meu aşa de agresiv şi mai tot timpul furios.
Ce păcat! Moartea părinţilor săi îl obligă, în curând, pe seminarist să se întoarcă la Reims, deoarece, fiind cel mai în vârstă, trebuia să se îngrijească de cei şase fraţi ai săi.
Am regretat mult plecarea lui, căci era singurul care se interesa de noi, iar noi îl iubeam. Din acea zi mă cuprinse o asemenea scârbă faţă de şcoală, încât, dornic şi de aventuri, am decis să părăsesc oraşul Paris.
Am avut şansa de a întâlni un fierar binevoitor care mergea la Rouen cu familia sa. Oferindu-mă să-l ajut la nevoie, acceptă să mă ia cu sine în căruţă.
Pe drum soţia sa îmi povesti multe întâmplări, printre care şi viaţa sfintei Ioana d'Arc, acea păstoriţă neştiutoare de carte, dar aleasă de Dumnezeu pentru a salva Franţa. Eram nerăbdător să văd la Rouen locul execuţiei sale. Aşteptând acest moment, fiecare învârtitură a roţilor de la caleaşca noastră sărăcăcioasă ne îndepărta de Paris.
Dar ce să fac eu la Rouen? Despre asta încă nu ştiam nimic.

Capitolul II
ÎNTÂMPLĂRI CIUDATE LA ROUEN
Călătoria noastră durase, cred, prea mult. Totuşi aceste zile lungi n-au fost lipsite de interes; admiram varietatea peisajului şi mă gândeam, de asemenea, la viitorul meu.
După o ultimă cotitură de stradă, se arătă în sfârşit marele oraş cu numeroasele fleşe ale bisericilor sale care străpungeau cerul. Eram la Rouen. După ce i-am mulţumit fierarului, care a fost aşa de bun cu mine, mi-am îndreptat paşii spre piaţă căci îmi era foame. Nu departe de aici se afla şi Piaţa Rugului (la Place du Bucher), unde Ioana d'Arc fusese arsă pe rug.
Ia te uită! Ce luxoasă e trăsura asta care iese la stradă! Niciodată nu văzusem în Paris un asemenea echipaj. M-am uitat la trăsură din curiozitate. Înăuntru, o doamnă, care aparent era frumoasă, mi se păru arogantă. Ochii ei îi întâlniră pe ai mei şi mă fixară. Mă întrebam de ce tocmai un ştrengar ca mine putea atrage atenţia unei persoane atât de cochete. Am zărit atunci un mic vagabond şi l-am întrebat:
─ Cine este această doamnă?
─ N-o cunoşti? Atunci înseamnă că nu eşti din Rouen! Este doamna Maillefer, cea mai bogată femeie din oraş. Locuieşte aici, chiar în capătul străzii.
După spusele acestea, băiatul făcu o piruetă şi îmi şopti aşa ca să-l aud numai eu:
─ Asta nu dă nimic la săraci, nici măcar un ban!
Mă aflam de altfel la colţul străzii, în faţa unui măreţ castel. Chiar atunci doamna coborî din trăsură şi, însoţită de două servitoare, intră în casă. Fiind intrigat, m-am apropiat şi am examinat cu multă curiozitate superbii cai şi trăsura aurită. Vizitiul, un om bun, îmi dădu voie. Şi, fiindcă îmi păru simpatic, l-am întrebat:
─ Cine este această doamnă?
─ Este doamna Maillefer, prietene.
Apoi, pe un ton solemn şi amuzant în acelaşi timp, continuă:
─ Este doamna Maillefer, soţia onoratului magistrat Pons Maillefer, prima doamnă din Rouen, iar eu nu sunt decât sărmanul ei vizitiu.
Amândoi am râs cu poftă. Încurajat de bonomia lui, l-am mai întrebat:
─ Doamna aceasta este foarte bogată, nu-i aşa? Dă ceva de pomană săracilor?
─ Niciodată!
─ Este bună cel puţin cu dumneavoastră care sunteţi în serviciul ei?
─ Din păcate, nu. Se poartă tare rău cu noi. Chiar azi-dimineaţă l-a concediat pe băiatul de la grajduri pentru o nimica toată. E o femeie fără inimă!
Era suficientă această scurtă conversaţie pentru ca să devenim buni prieteni. Cum remarcase sărăcia mea, dar şi interesul ce-l aveam pentru cai, lui Antoine – aşa îl chema – îi veni ideea să mă propună pe mine ca slujbaş în locul băiatului concediat. Îmi promise că va vorbi despre asta cu doamna Maillefer. Şi, într-adevăr, am fost angajat. Antoine îmi aduse o haină destul de uzată, dar cu mult mai bună decât a mea.
─ Poftim uniforma, Jacques, îmi spuse el râzând. De acum înainte vei fi paznic la grajdurile nobilei doamne Maillefer.
Aşa începu cariera mea la Rouen. Îmi îndeplineam cu băgare de seamă sarcinile pentru a-mi păstra locul de muncă, chiar dacă leafa era foarte modestă. Zilnic învăţam câte ceva din obiceiurile doamnei Maillefer şi constatam că prima mea impresie despre ea nu mă înşelase. Nimic nu părea prea scump pentru masa şi îmbrăcămintea ei. Trăia într-o bogăţie de nedescris. Antoine îmi povestea că duminica, când mergea la biserică, o vedea întotdeauna cu podoabe noi.
Camerista, care nu-şi făcea scrupule când o vorbea de rău, povestea că doamna mergea duminica la ultima liturghie numai pentru a-şi etala veşmintele şi podoabele ei. Susţinea, de asemenea, că avea o păpuşă de marmoră de talia sa, ceea ce-i permitea să-şi încerce veşmintele. Rochiile sale, aşa de frumoase şi scumpe cum erau, erau folosite o singură dată. Faptul de a se arăta în public de două sau de mai multe ori cu aceeaşi rochie nu era demn pentru prima doamnă din Rouen.
În ciuda exagerărilor doamnei, eram destul de mulţumit. Totuşi nu puteam să iert duritatea ei faţă de cei săraci. Îi alunga cu dispreţ, ceea ce mă revolta. De mai multe ori mi-am împărţit mâncarea, în ascuns bineînţeles, cu cei nefericiţi.
Eram deci de un an şi jumătate în casa familiei Maillefer şi cunoşteam toate capriciile doamnei. Într-o zi mă odihneam la umbră în grădină, când deodată am văzut un cerşetor bătrân care se pregătea să ridice ciocanul şi să bată la uşă. Bănuiam deja ce se va întâmpla. Dacă aş fi putut să-l previn!... Acest sărman avea ceva atrăgător. Nu semăna cu un vagabond obişnuit. Şi tocmai în acest moment doamna Maillefer voia să iasă din casă.
─ Jacques! Antoine! Scăpaţi-mă repede de acest netrebnic!
Şi, roşie de furie, se întoarse trântind uşa. Sub aceste injurii, omul leşină. L-am chemat pe Antoine. Împreună l-am dus în patul meu. Doar puţină mâncare şi un acoperiş deasupra capului erau tot ceea ce ne ceru. Totuşi puterile îl părăseau văzând cu ochii. L-am îngrijit cum am putut mai bine, dar, în ciuda eforturilor mele, a murit a doua zi dimineaţa. Ce era să fac, pentru că acest mort trebuia înmormântat? Luându-mi inima în dinţi, m-am dus după-amiază să vorbesc cu doamna Maillefer. Era prima noastră întrevedere şi, în faţa ei, tremuram de frică.
─ Doamnă, i-am zis eu, bătrânul cerşetor pe care mi-aţi spus aseară să-l alung... l-am adăpostit în grajd. Era aşa de slab... Nu mai putea să meargă, doamnă. Era foarte bolnav...!
─ Scoateţi-l imediat afară de acolo! Nu vreau să am vagabonzi la mine! Mergeţi repede! Mă auziţi?
Vorbea pe un ton foarte rece.
─ Dar, doamnă,... a murit!
Aşteptam ţinându-mi respiraţia.
─ Luaţi-l de aici! Să vină cei de la spital ca să-l ia şi să-l îngroape!
─ Scuzaţi-mă, doamnă! Am înştiinţat deja spitalul, dar trupul ar trebui învelit...
În ochi i se aprinse o scânteie de furie, iar eu mă aşteptam la şi mai rău.
─ Cu toate că acest vagabond nu merită aşa ceva, voi pune un cearşaf în anticameră cu care îl veţi putea înveli. Cât despre tine, Jacques, vom mai vorbi noi...
În acea seară se lăsă peste slujbaşii casei o tăcere neobişnuită. Aflând de neascultarea mea flagrantă, se temeau de consecinţe. Nimeni nu îndrăznise până acum s-o înfrunte pe doamna Maillefer cu un asemenea curaj.
După o noapte de insomnie, în timpul căreia imaginaţia mea scornise tot felul de pedepse, nu ştiam ce mă aştepta. Antoine mă sfătui să fug, dar am preferat să rămân.
A doua zi dimineaţa slujnica din casă trimise vorbă să mă cheme. Jeanne, bucătăreasa, mă anunţă că doamna petrecuse o noapte fără somn şi se sculă devreme contrar obiceiului. Bănuiam deja de ce mă convocase. Toată noaptea pregătisem şi repetasem în minte cuvintele de apărare. Ea mă primi în anticameră. Deci...
─ De ce nu s-a îndepărtat acest cadavru din casa mea?
─ Doamnă, dar oamenii de la spital au venit aseară ca să-l ia.
─ Minţi! Ia uite, acesta-i cearşaful pe care l-am lăsat aici pe masă pentru învelirea lui. Şi acum se află tot aici, împăturit.
─ Doamnă, vă asigur că m-am servit de acest cearşaf pentru a înveli mortul. Îmi amintesc de acest colţ rupt. Întrebaţi-i pe Antoine şi pe Jeanne! Ei m-au ajutat.
─ Jacques, te avertizez că dacă mă minţi o s-o plăteşti scump. Jeanne! Jeanne! Cheamă-i imediat la mine pe toţi lucrătorii.
În acest timp de aşteptare mă uitam la ea cu atenţie. Furia prezentă la început pe faţa ei părea să facă loc acum stuporii. O vedeam cum păleşte. Presimţeam că în ea se întâmpla ceva misterios. Servitorii intrară timizi unul după altul: Marie şi Louise, cele două însoţitoare ale doamnei, François, grădinarul, şi în sfârşit Jeanne şi Antoine care mă ajutaseră.
Doamna îi întrebă despre caz; toţi confirmară spusele mele. Bucătăreasa mă văzuse când am ieşit cu cearşaful, Antoine şi François mărturisiră că s-au folosit de el pentru a înveli corpul înainte de a fi depus în sicriul dus de către oamenii de la spital.
Deci, printr-un mister ciudat, acest cearşaf se afla acum aici, ca şi cum bătrânul cerşetor l-ar fi refuzat de la aceea care nu-l dăduse cu tragere de inimă. Doamna deveni foarte palidă. Ne trimise la muncile noastre fără a spune un cuvânt şi se retrase în camera ei. În acea zi n-am mai văzut-o. Lucru ciudat: n-am fost concediat, şi nici unul n-a fost ocărât. Nici seara doamna nu-şi făcu apariţia, iar noi ne întrebam: de ce? Jeanne ne zise că doamna a plâns mult şi că era complet tulburată. A doua zi dimineaţa am fost foarte uimiţi pentru că ne-a chemat la apel chiar înainte de ora opt. Nu se arătă deloc mândră. Spre marea noastră uimire ne rugă să uităm incidentul din ziua precedentă şi să ne reluăm activităţile noastre zilnice.
Însă culmea, spre stupefacţia noastră, în aceeaşi zi, într-o marţi, am văzut-o mergând la biserică pe jos îmbrăcată cu o haină veche împrumutată de la Jeanne.
Prima mea impresie a fost aceea că acest eveniment ciudat o trezise la realitate. Ce avea oare să se întâmple acum?

Capitolul III
URMĂRILE UNEI ÎNCĂIERĂRI
În timpul săptămânilor şi lunilor care au urmat istoriei miraculoase a cearşafului regăsit, doamna Maillefer se schimbase total. Asista la liturghie în fiecare zi, vizita bolnavii, dădea pomană săracilor şi se ocupa mult cu opere de binefacere de tot felul. Pe zi ce trecea se consacra tot mai mult rugăciunii şi pocăinţei. Jeanne susţinea chiar că o văzuse de mai multe ori pe străzi cerând de pomană precum cerşetorii cei mai părăsiţi.
Aveam multe ocazii să mă ofer pentru diferite servicii de caritate. Şi destul de des drumul meu ducea în strada unde se afla şcoala din cartier. Aici puteam să aud ţipetele bătrânului învăţător şi râsetele şcolarilor care îl făceau să-şi piardă cumpătul.
Într-o duminică dimineaţa, în iarna anului 1678, mergeam la spital cu o misiune din partea doamnei. Pe drum am întâlnit un şir lung de şcolari care mergeau la biserică. Îi petreceam cu privirea, când se încinse între ei o dispută aprigă. Într-o clipă dezordinea ajunse la culme.
─ Domnul Nyel, domnul Nyel!
Ca prin minune încăierarea se opri, copiii refăcură rândul şi-l urmară cuminţi pe noul venit fără ezitare, domnul Nyel. Părea să fi depăşit vârsta de 50 de ani, iar faţa lui amabilă atrăgea respectul tuturor. Imediat, nu ştiu de ce, îmi păru extrem de simpatic.
A doua zi o însoţeam pe doamna Maillefer cu ocazia unei alte vizite la spital. Cât de mare n-a fost surpriza când l-am întâlnit aici chiar pe acest domn! Conducea munca mai multor tineri care, după ce-şi îndeplineau obligaţiile, mergeau cu el undeva în oraş.
Doamna Maillefer îmi spuse că acest domn Nyel îşi pusese toată viaţa în slujba tineretului. Conducerea oraşului îi încredinţase munca de educaţie a copiilor din spital. Drept ajutor, în obligaţiile sale multiple, avea câţiva tineri sub ordinul său, care împlineau, pe rând, funcţiile de sacristan, infirmier şi învăţător.
Mi-ar fi plăcut să-l văd predând, dar mi s-a spus că el conducea şi vizita şcolile, dar nu preda. Despre acestea îmi povesti doamna în drum spre casă. Încă nu ştiam ce proiecte importante pregătea împreună cu acest domn Adrien Nyel. Nu peste mult timp însă aveam să fiu informat despre acestea.
La reîntoarcerea mea am fost total surprins să văd casa în plină dezordine. Antoine trăsese trăsura aproape de poarta servitorilor. Jeanne şi Louise încărcau nenumărate pachete, iar servitorii şoşoteau între ei că doamna, care vânduse sau dăduse de pomană vestiarul ei scump şi cea mai mare parte din mobila ei, acum avea să vândă locuinţa sa de reşedinţă şi să locuiască într-o casă sărăcăcioasă de la periferia oraşului.
Dacă acestea erau adevărate, aveam să rămân imediat fără serviciu. Ce aveam să fac?
De la prima întâlnire cu Antoine mă obişnuisem să-i mărturisesc toate grijile mele. Şi în acea seară am avut cu el o conversaţie lungă. Îmi spuse că în realitate doamna avea intenţia de a-şi vinde castelul şi că banii obţinuţi ar servi la construirea unei şcoli pentru copiii săraci.
─ Aşa e, adăugă el, vei fi obligat să-ţi găseşti un alt loc de muncă.
Mă asigură însă că mai am încă o săptămână pentru a mă decide.
În timpul acestor zile de răgaz am remarcat că domnul Nyel venea de mai multe ori să stea de vorbă cu doamna Maillefer, şi am bănuit că ea făcea demersurile necesare în legătură cu proiectul şcolilor. Eram dornic să-l reîntâlnesc. Ocazia veni într-o zi, când ieşi din casă. După câteva minute de întreţinere, credeam să-l fi cunoscut definitiv. Comportamentul său deschis mă cucerise. Ce-a mai râs când i-am povestit cum îl observasem când restabilise ordinea în rândul şcolarilor!
─ Cine ştie, glumi el, poate vei deveni într-o zi un mare învăţător, Jacques! Doamna Maillefer mi-a povestit multe lucruri bune despre tine. Chiar mi-a sugerat să te iau cu mine în viitoarea mea călătorie.
Aici se opri şi privi în jurul său pentru a se asigura că nimeni nu va auzi ceea ce avea să-mi mărturisească.
─ Jacques, îmi spuse el, merg la Reims ca să deschid acolo o şcoală pentru băieţi. Doamna Maillefer mi-a dat fondurile necesare. Să nu vorbeşti cu nimeni despre asta, fiindcă dacă s-ar răspândi această veste, atunci sigur vor apărea obstacole în calea acestei opere bune... Vrei să-mi ţii de urât în călătoria mea?
De ce oare îmi mărturisi tocmai mie domnul Nyel secretul său? Dacă ar fi cunoscut sentimentele mele reale cu privire la şcoală s-ar fi răzgândit. Totuşi propunerea lui mă făcu să mă simt important şi, aproape în ciuda voinţei mele, am decis să-l însoţesc în această călătorie. De altfel şi numai dorinţa de aventură mă atrăgea la el.
Mă privi cu un surâs binevoitor şi îmi puse prieteneşte mâna pe umăr. Nu era nevoie să-i răspund. Decizia era luată.
În seara aceea mi-am pregătit totul pentru călătorie, cu toate că nu era decât pentru a treia zi.
Noaptea, în pat, nu reuşeam să adorm. Îmi treceau prin cap tot felul de gânduri contradictorii. Mă simţeam legat mai intim decât voiam să cred de o persoană a cărei profesie îmi inspiră multă stimă. Să fi fost oare Providenţa cea care mă conducea? Iar acest domn Nyel să fi fost oare acela pentru care se rugau seminariştii de la Paris? Nu ştiam nimic, dar mă gândeam că domnul Nyel nu va face niciodată un învăţător din Jacques Delanot! Voi merge cu el, dar numai ca simplu însoţitor. Şi multă vreme continuam, în vis, să construiesc castele în Spania, mai frumoase decât palatul din Versailles.
Tot ceea ce cunoşteam despre Reims îmi reveni atunci în minte. Cu ajutorul imaginaţiei bogate vedeam catedrala, asistam la încoronarea regelui Carol al VII-lea, aproape de Ioana d'Arc eliberatoarea celor din Orléans, ce ţinea stindardul în propriile-i mâini.
Apoi mi-am amintit, de asemenea, de tânărul seminarist cu părul şaten, cu ochii albaştri, a cărui bunătate mă captivase în şcoala de pe strada Princesse. Fără îndoială se afla acum la Reims. Şi poate că îl voi reîntâlni...
În sfârşit, am aţipit de oboseală, ca şi cum parcursesem deja cei 200 km care mă separau de oraşul visurilor mele.

Capitolul IV
ÎNTÂLNIRE PROVIDENŢIALĂ
Când în acea dimineaţă a anului 1679 am pornit la drum spre Reims în compania domnului Nyel, primăvara umplea văzduhul. Hurducăturile trăsurii pe drumul denivelat îmi aminteau de o altă călătorie întreprinsă cu câţiva ani în urmă.
Conversaţia noastră se învârtea în jurul şcolii.
─ Arta de a-i educa pe copii este o artă dificilă pentru toţi, Jacques, îmi spunea domnul Nyel. Dar totdeauna am crezut că şi din şcolarii mai puţin silitori sau mai puţin inteligenţi poţi scoate ceva bun.
─ Toţi învăţătorii sunt de aceeaşi părere? l-am întrebat eu.
─ Din păcate, nu. De aceea au nevoie de o formare mai bună.
─ A încercat cineva să facă acest lucru?
─ Mai mulţi preoţi au încercat, dar fără un succes prea mare. La Paris, un om foarte sfânt, părintele Barré, întreprinsese cu îndrăzneală o acţiune de ameliorare a acestei situaţii, dar învăţătorii săi nu au răspuns aşteptărilor şi eforturilor sale. La Reims a existat un canonic, părintele Roland, care a fondat o societate de surori pentru a se îngriji de fetele orfane. Voia, de asemenea, să deschidă şcoli pentru băieţi. Din nefericire, boala şi moartea l-au împiedicat să-şi realizeze proiectele. O dată cu el ar fi dispărut întreaga sa operă dacă nu l-ar fi rugat pe un preot tânăr să se ocupe de toate acestea. Acest preot este părintele Ioan de La Salle. Sper că-l vom putea vedea la Reims.
─ De La Salle, am exclamat eu, acest nume îmi spune ceva!
─ Acest nume îţi este cunoscut? De La Salle este o rudă a doamnei Maillefer. Dânsa mi-a dat o scrisoare pentru el. El este omul care ar putea să ne ajute mult la Reims.
Acest nume evoca în sufletul meu, în mod irezistibil, amintirea tânărului nostru catehet din Parohia „Saint-Sulpice”.
─ Cum ar putea să ne ajute? Nu aţi spus că la Reims nu există nici o şcoală pentru băieţii săraci?
─ Tocmai ăsta e secretul. Părintele de La Salle este foarte bogat şi, după părerea doamnei, este dispus să colaboreze. În caz că fondurile furnizate de doamna Maillefer nu ar fi suficiente, atunci probabil că ne vom putea adresa lui. În plus, el este canonic la catedrala din Reims şi în consecinţă are mult...
─ Ce este un canonic? l-am întrerupt eu. O personalitate mare ca şi un episcop?
─ Nu, Jacques. Canonicii sunt persoane care se adună în catedrală la anumite ore pentru a recita sau pentru a cânta împreună Liturgia orelor. Cred că părintele de La Salle este canonic de la vârsta de şaisprezece ani.
─ Îl cunoaşteţi?
─ Nu, dar sper că îl voi întâlni curând.
Cu acest ultim cuvânt încetă conversaţia. Dacă acest părinte de La Salle era catehetul nostru din şcoala de pe strada Princesse, îl voi recunoaşte imediat.
Călătoria noastră durase trei zile. De îndată ce am ajuns, domnul Nyel se preocupă să găsească orfelinatul despre care îmi vorbise. Această instituţie era condusă de către Surorile Pruncului Isus. Voia să ceară informaţii de la directoare, originară din Rouen, care se numea sora Françoise Duval.
Am găsit drumul fără prea mari greutăţi şi am sosit la orfelinat. O soră tânără ne-a deschis. Fără îndoială că îl considera pe domnul Nyel drept unul din acei preoţi de ţară pe care îi recunoşteai uşor după mantaua lor lungă şi după mânecile fluturânde. Ne-a condus într-un mic parloar ce era mobilat foarte simplu. Nu după mult timp apăru superioara, o femeie scundă, ale cărei trăsături dovedeau o fire plină de viaţă.
─ Vă aşteptam, spuse ea. Doamna Maillefer m-a înştiinţat de proiectul dumneavoastră. Pentru un moment ezită. Pot să vă prezic că dificultăţile vor fi mari. Autorităţile oraşului nu sunt în favoarea deschiderii unor şcoli noi. Dumneavoastră o ştiţi, sunt sigur de asta.
─ Ei bine, soră! Ne vom strădui să-i facem să fie de acord cu noi. Nu există alt mijloc pentru reuşită.
─ Asta va fi foarte greu. Resursele Reimsului şi ale împrejurimilor au fost absorbite de război. Autorităţile sunt hotărâte să nu creeze nici o operă nouă de caritate a cărei povară, în caz de calamitate, să cadă tot asupra lor.
─ Însă ele îşi dau seama, fără îndoială, că este necesară deschiderea de şcoli caritabile.
─ Desigur. Şi cred că intenţia dumneavoastră este demnă de entuziasm, se scuză ea. Dumnezeu să vă ajute să nu vă descurajaţi! Dar de ce nu-l consultaţi şi pe canonicul de La Salle? Mi se pare că este omul cel mai potrivit în această situaţie. Se află tocmai la noi în mănăstire. Îl voi chema imediat.
Şi ieşi chiar înainte ca domnul Nyel să-i poată răspunde. Nu după mult timp se auzi vocea ei pe coridor.
─ O! Părinte canonic, exclamă ea, ce mare bucurie...! Şi-l conduse pe tânărul preot în parloar.
─ Permiteţi-mi să vi-l prezint pe domnul Adrien Nyel din Rouen. Se interesează foarte mult de fondarea unei şcoli pentru băieţi la Rouen. Acest tânăr este, cred, unul dintre însoţitorii săi, adăugă ea întorcându-se spre mine. Imediat recunoscusem, foarte bucuros, în canonic pe fostul seminarist din Parohia „Saint-Sulpice”.
─ Doream foarte mult să vă întâlnesc, părinte de La Salle, reluă domnul Nyel. Iată o scrisoare pe care doamna Maillefer mi-a înmânat-o pentru dumneavoastră. Dorinţa ei este să fondez o şcoală pentru băieţi la Reims, în oraşul ei natal. Mi-a promis şi un ajutor financiar.
─ Vrea să fondeze acum o şcoală la Reims? repetă părintele de La Salle. Este o întreprindere dificilă. Sunt sigur că dacă acest proiect va deveni public va întâlni o rezistenţă puternică.
─ Părinte de La Salle, nu este adevărat că orice operă a lui Dumnezeu se izbeşte de opoziţii? Mie nu mi-e teamă de aceasta. Am nevoie doar de un membru din partea clerului pentru...
─ Înţeleg poziţia dumneavoastră, răspunse canonicul, dar aşteptaţi... Am o idee. A întreprinde ceva fără o pregătire oportună ar ruina poate şansele reuşitei. De ce nu veniţi la mine acasă? Acolo, prezenţa dumneavoastră nu va trezi nici o suspiciune, iar noi vom putea studia împreună această problemă. Momentan mi se pare cea mai bună soluţie. Ce credeţi?
Domnul Nyel acceptă numaidecât ospitalitatea oferită atât de generos şi pornirăm spre locuinţa tânărului canonic de care aveam presentimentul că nu m-aş mai putea despărţi vreodată.

Capitolul V
ÎN ORAŞUL ÎNCORONĂRII
Oraşul Reims, în care erau încoronaţi regii Franţei, era şi un mare centru comercial. De fapt, ce de-a vânzători! În momentul în care părintele de La Salle, domnul Nyel şi eu mergeam spre noua noastră locuinţă, ei năvăleau în pieţele de postav şi de grâne. Străzile calme pe care le traversasem dis-de-dimineaţă, la sosire, erau animate acum de o intensă forfotă.
Aproape de catedrală se afla universitatea din Reims şi alături de ea un alt edificiu părea să fie o şcoală. Domnul Nyel se informă, iar eu îl auzii pe părintele de La Salle zicând că acest edificiu era Colegiul Bunilor Copii (le Collège des Bons-Enfants), unde el însuşi studiase timp de nouă ani. Până atunci mă interesaseră mai mult monumentele oraşului decât conversaţia dintre domnul Nyel şi canonic, dar acum am îndrăznit să pun o întrebare care-l făcu pe părintele de La Salle să zâmbească.
─ Acest colegiu seamănă cu şcoala de pe strada Princesse din Paris, nu-i aşa?
─ Cum? cunoşti şcoala de pe strada Princesse?
─ Da, părinte canonic. Îmi amintesc chiar foarte bine de lecţiile dumneavoastră de catehism pe care le-am frecventat acolo.
─ Se poate? Cum te cheamă?
─ Jacques Delanot.
─ Jacques! Da, îmi aduc aminte! De acum vom fi buni prieteni.
Prinzând curaj, l-am întrebat:
─ În acest colegiu aţi învăţat să citiţi, ca şi noi, pe latineşte?
─ Bineînţeles, dar nu numai să citim, ci şi să înţelegem şi să vorbim. Dar, crede-mă, ar fi mai folositor ca elevii să înveţe franceza. Priveşte la toţi aceşti vânzători. Ei nu au nevoie de latină pentru a face afaceri bune şi pentru a trăi cinstit.
─ De ce atunci nu schimbă nimeni această metodă ridicolă?
Aşteptam ca domnul Nyel să-şi spună părerea, dar el tăcu. Părintele de La Salle răspunse şi cuvintele sale mă făcură să reflectez:
─ Este o idee bună, Jacques, spuse el.
Am ajuns la Palais de la Cloche, o superbă clădire ce aparţinea părintelui de La Salle. Puţini locuitori din Reims puteau să se mândrească având o asemenea locuinţă. Mai înainte, părintele de La Salle trăise aici câţiva ani, dar acum locuia în altă parte. Am remarcat statuile lui Adam şi Eva care ornamentau intrarea şi părintele de La Salle dădu explicaţii că un vânzător bogat de postav, Adam Linier, dăduse comandă se fie sculptate când construise casa în urmă cu mai bine de o sută de ani. Totuşi nu aveam să locuim aici. Părintele de La Salle locuia acum cu fraţii săi aproape de catedrală în liniştita stradă Saint-Marguerite. Aici nimeni nu ne-ar tulbura liniştea, iar întreprinderea noastră ar putea rămâne secretă. Urmând îndemnurile date de părintele de La Salle, am putea să luăm masa în familia sa şi să ne simţim ca şi la noi acasă.
O dată rămaşi singuri, domnul Nyel nu-şi mai putu reţine bucuria pentru acest mare noroc al nostru.
─ Dacă lucrurile se dovedesc a fi dificile, avem cel puţin un prieten în persoana părintelui de La Salle. Nu ţi-am spus, Jacques, că el este omul providenţial în asta?
Încă din prima seară am avut ocazia să facem cunoştinţă cu trei membri ai familiei de La Salle. Rémi, să fi avut cam 20 de ani, părea ocupat cu studiile sale şi se arăta rar printre noi. Louis, în vârstă de 15 ani, semăna mult cu fratele său canonic. În sfârşit, Pierre, cel mai tânăr, era un băiat timid de 12 ani.
În timpul zilei şi chiar la masă nu-i vedeam prea des. Toţi rămâneau rezervaţi. Louis totuşi părea puţin preocupat de diferenţa socială care ne despărţea. Într-o zi am îndrăznit să-l întreb:
─ Câţi ani are fratele tău canonic?
─ 28 de ani. Este născut în 1651. Este fratele nostru cel mai mare.
─ Este de mult timp canonic?
─ De la vârsta de 16 ani. Fiind încă elev la Collège des Bons-Enfants, a câştigat în mod strălucit primul loc într-un concurs literar public. Acest succes a atras după sine atenţia unui canonic vârstnic dintre rudele noastre care a voit de îndată să-i cedeze titlul său.
─ Şi sunt sigur că a devenit imediat un canonic-model!
─ Nimeni nu te-ar contrazice. De altfel, după spusele mamei noastre care ni-l dădea mereu ca exemplu, de mic copil manifestase multă evlavie. De la moartea părinţilor noştri se îngrijeşte de noi cu multă atenţie şi înţelepciune, dar grija lui principală este de a ne face să creştem în virtute.
─ Îl consideraţi puţin cam sever?
─ Ar trebui spus mai degrabă că îşi ia misiunea în serios. Şi mărturisesc că doar foarte rar a fost nevoit să ne constrângă să facem ceva, atât de mult ne-a atras afecţiunea sa.
─ Ştii, când eram la şcoală la Paris, am frecventat lecţiile sale de catehism. Atunci se afla în seminarul Saint-Sulpice. Ei bine, şi pe noi ne câştigase pe toţi, inimos cum era.
În zilele următoare am stat de mai multe ori de vorbă cu Louis care mi-a povestit şi despre tot ce era mai interesant de văzut în Reims.
În timp ce domnul Nyel şi canonicul se ocupau de proiectul şcolii, mergeam să vizitez oraşul. După câteva zile, domnul Nyel veni la mine în cameră şi-mi spuse foarte bucuros:
─ Totul este în regulă, Jacques. Vom avea o şcoală la Reims înainte ca să ştie cineva cum s-a realizat aceasta.
─ Cum! am exclamat eu. Încă nu a trecut o săptămână de când suntem la Reims şi dumneavoastră aţi putut construi deja o şcoală?
─ A fost aşa de simplu, Jacques. Părintele de La Salle a întâlnit un preot evlavios şi dornic de a face ceva pentru educaţia copiilor săraci din parohia sa. Numele său este Dorigny. Aproape de biserica „Saint-Maurice” ne-a oferit o casă care va servi ca şcoală. Chiar începând de mâine, Jacques, ne vom pune pe treabă.
Eram nerăbdător să-l văd pe domnul Nyel la muncă. Ne-am instalat, de bine de rău, la părintele Dorigny. Era într-adevăr sărac, dar domnul Nyel era mulţumit. Ar fi stat probabil oriunde. Ceea ce îl interesa înainte de toate era să fondeze o şcoală. Recrutase un învăţător tânăr. În ce mă privea, îl ajutam pe părintele Dorigny şi vegheam asupra curăţeniei claselor.
În lunile următoare totul merse bine. Părinţii constatau cu o bucurie evidentă schimbarea înfăptuită de domnul Nyel asupra copiilor lor.
Veştile bune nu întârziau să se răspândească. În curând, domnul Nyel era solicitat să deschidă o nouă şcoală în Parohia „Saint-Jacques”. Merse numaidecât să-l întâlnească pe părintele de La Salle şi-l rugă să susţină şi acest proiect. Câteva femei evlavioase se angajaseră să furnizeze fondurile necesare.
Tocmai în acel moment, trei tineri se prezentară la şcoala din Parohia „Saint-Maurice” şi cerură să devină învăţători. Cum părea că însuşi cerul lucra, părintele de La Salle simţi că trebuie să facă mai mult pentru a favoriza opera începută.
─ Aş prefera o singură şcoală solid construită, spuse el, decât multe rău organizate, cum se văd, din nefericire, în Paris.
─ Însă totul pare aşa de providenţial, insistă domnul Nyel: bani pentru fondare, trei învăţători tineri, totul...
─ Aveţi dreptate, acţiunea lui Dumnezeu este vizibilă. Nu ne opunem voinţei cerului. Puteţi conta pe mine, domnule Nyel. Voi face demersurile necesare de îndată ce va fi posibil.
Aşa se deschise a doua şcoală la Reims şi cei trei învăţători tineri veniră să locuiască împreună cu noi la părintele Dorigny. Deşi părintele de La Salle nu era în mod direct responsabil de şcoli, mergea în mod ocazional să le viziteze sau să examineze modul cum ar putea sprijini familiile copiilor celor mai săraci. Într-una din aceste ocazii i-am vorbit de domnul Nyel şi de munca pe care o făcuse la Rouen.
─ Părinte de La Salle, l-am întrebat eu, vă mai amintiţi de „Asociaţia de rugăciuni” fondată la Paris pentru a cere de la Dumnezeu şcoli bune pentru cei săraci?
─ Da, cum să nu-mi amintesc, Jacques, şi sunt foarte bucuros să-l văd pe domnul Nyel aşa de entuziasmat pentru această muncă. Franţa are mare nevoie de învăţători ca şi el. Trebuie să continuăm să cerem de la Dumnezeu să binecuvânteze această operă şi s-o răspândească în tot imperiul.
În acea după-amiază discutasem mult timp cu el. În timp ce măturam în biserică şi făceam curăţenie în clasă, mă gândeam deseori la părintele de La Salle. Umbla zvonul că arhiepiscopul ar intenţiona să-i dea o funcţie înaltă. Totuşi eram convins că acest preot, atât de diferit de cei pe care-i cunoşteam, va refuza orice titlu onorific.
Sacristanul bisericii „Saint-Rémi”, curios ca un portar, veni să mă înştiinţeze că tânărul canonic se gândise să renunţe la canonicat. Mulţi s-au opus acestui proiect, chiar şi arhiepiscopul refuzase să-i dea consimţământul. Aceasta însă nu-l împiedică deloc pe părintele de La Salle să răspundă apelurilor săracilor în măsura posibilităţilor sale.
Aşa stăteau lucrurile la începutul primei ierni pe care o petrecusem la Reims, când un incident era cât pe ce să-l coste viaţa pe părintele de La Salle. Într-o seară de ianuarie, părintele Dorigny, domnul Nyel, ceilalţi învăţători şi cu mine discutam despre anumite probleme şcolare. Îl aşteptam pe părintele de La Salle care obişnuia să ne viziteze în asemenea ocazii. În acea seară trebuia să rezolvăm problema unui nou adăpost, deoarece, numărul de învăţători fiind mare, era imposibil să mai rămânem mult timp în casa parohului. Speram ca părintele de La Salle să găsească o soluţie.
─ Mă întreb cine l-ar fi putut reţine pe părintele de La Salle, spuse unul dintre învăţători.
─ Poate frigul, sugeră părintele Dorigny, sau o problemă dificilă. N-ai vrea tu, Jacques, să mergi la el acasă pentru a afla cauza întârzierii sale?
─ Cu plăcere. Mă voi întoarce imediat.
Afară mă luă frigul. Zăpada acoperea solul, iar vântul sufla violent. Acasă erau doar Louis şi cei doi fraţi ai săi, într-o aşteptare febrilă.
─ Fratele nostru a ieşit din casă dis-de-dimineaţă şi a mers la ţară să viziteze un bolnav, îmi spuse Rémi. Ar fi trebuit să fie deja acasă de mult.
─ Poate s-a rătăcit, spuse Louis. Zăpada trebuie să fi şters toate urmele drumului la această oră.
─ Pot să fac ceva? am întrebat eu. Învăţătorii şi cu mine...
─ Nu, Jacques. Este foarte amabil din partea ta că te oferi. Totuşi cred că nu putem decât să aşteptăm şi să sperăm. Nu ştim exact unde a plecat Ioan şi, chiar de-am şti, cum am putea găsi drumul pe acest viscol.
Rémi avea dreptate. Cel mai bun şi înţelept lucru era să aşteptăm. Dar minutele care se scurgeau ne îngrijorau şi mai mult. Pierre presupuse că părintele de La Salle ar fi căzut poate în mâinile tâlharilor. Deodată, oprindu-se, îşi ciuli urechile.
─ El este! exclamă Pierre. Aud tropăitul calului.
Imediat se ridică şi, după ce-şi luă un felinar, alergă la poartă. Cel care sosise era într-adevăr părintele de La Salle. Faţa îi era albă de zăpada care o acoperea.
Întrebările insistente ale lui Pierre, puse pentru a afla motivele întârzierii sale, nu primiră nici un răspuns exact. Părintele de La Salle se mulţumi doar să ne spună că bunul Dumnezeu îl ferise de o moarte teribilă. Pentru moment nu primisem alte explicaţii, dar mai târziu am înţeles că pierduse drumul din cauza căderilor abundente de zăpadă şi căzuse într-o groapă adâncă. Apoi am auzit de mai multe ori cum părintele de La Salle îşi amintea de acest moment ca unul din momentele în care Dumnezeu interveni în mod vizibil în viaţa sa, fără a preciza niciodată detaliile care ar fi putut satisface curiozitatea noastră.

Capitolul VI
FURTUNILE
Incidentul din viscolul aprig mă făcu să înţeleg că părintele de La Salle mă atrăgea mai mult decât domnul Nyel. Într-o seară, acesta din urmă mă surprinse făcându-mi treaba obişnuită cu neglijenţă.
─ Jacques, îmi spuse el, pari visător şi chiar trist. Totuşi am o veste bună pentru tine. Bineînţeles că aceasta îţi va prelungi durata serviciului.
─ Munca nu mă sperie. Ce este deci domnule Nyel?
─ Mâine sau poimâine ne vom muta într-o locuinţă mai mare de pe strada Saint-Symphorien. Părintele de La Salle ne-a procurat această casă. S-a oferit chiar să mărească salariul învăţătorilor. Ce-am fi făcut fără el?
Ultima întrebare suna puţin cam ciudat în gura domnului Nyel, dar ştiam că avea dreptate. Fără părintele de La Salle am fi fost într-adevăr într-o situaţie cumplită.
A doua zi ne luasem în primire noua locuinţă, un palat în comparaţie cu prima noastră casă! O lună după aceea, domnul Nyel deschise acolo o a treia şcoală, spre care se îndreptau copiii săraci din parohie. Nu după mult timp aceasta deveni cea mai importantă şi cea mai ordonată dintre cele trei şcoli care funcţionau la Reims. Cu greu îşi putea imagina cineva că aceşti copii care se aflau acum în clase erau, cu puţin timp în urmă, ştrengari, ca şi mine odinioară în cartierul Sain-Sulpice din Paris.
Şi pentru noi lucrurile mergeau mult mai bine. Noua noastră locuinţă era aproape de casa părintelui de La Salle. El ne permise chiar să gătim mâncarea în bucătăria sa proprie. Eu primisem misiunea de a aduce mâncarea în locuinţa noastră. Aşa am devenit un membru popular în comunitate şi poate chiar un ajutor pentru domnul Nyel în căutarea sa de învăţători noi, fiindcă mulţi voiau să ni se alăture, în principal pentru a-şi asigura hrana zilnică.
Încă nu eram de doi ani la Reims şi remarcasem la domnul Nyel o dorinţă arzătoare de schimbare a locului. În 1681, conducere micului oraş Guise ceru să se deschidă acolo o şcoală. Într-o seară, când părintele de La Salle se afla în mijlocul nostru, acest proiect provocă o discuţie aprinsă. El obiectă:
─ Guise este departe de Reims.
─ Dar mai aproape de sanctuarul „Notre-Dame” de Liesse, răspunse domnul Nyel. Am putea pune această operă sub protecţia specială a Mariei.
─ Da, este un motiv interesant. Totuşi, şcoala de la Reims nu este suficient consolidată. Poate că duşmanii şcolilor abia aşteaptă să absentaţi şi numai câtva timp, ca să o jefuiască.
─ Nu voi fi absent decât câteva zile, o săptămână cel mult, insistă domnul Nyel.
Părintele de La Salle nu dădu nici un răspuns. Credeam să ghicesc cum avea să se termine istoria. Domnul Nyel îşi continuă proiectul. Cu toate acestea, ceilalţi învăţători împărtăşiră şi părerile lor. Unii, cu părintele de La Salle în frunte, voiau să consolideze şcolile existente; alţii doreau neapărat să înceapă noua fondare. În sfârşit, domnul Nyel se decise să plece la Guise, iar pe mine mă alese ca şi însoţitor.
Am ajuns acolo cu o săptămână înainte de Paşti. Mai mulţi membri din consiliul oraşului erau partizani ai acestei fondări. Trecuse deja o săptămână şi încă nu făcusem nimic.
─ Jacques, mi se pare că am pierdut timpul, mărturisi domnul Nyel. Nu mai există pentru noi nici o alternativă decât să ne întoarcem la Reims. Am un sentiment de jenă, gândindu-mă că îl voi reîntâlni pe părintele de La Salle. Ar fi trebuit să-l ascult. De câteva ori chiar m-am întrebat dacă n-ar trebui să-i încredinţez lui conducerea şcolilor.
Acest eşec conduse totuşi la un sfârşit bun. Cât de surprinşi n-am fost când, întorcându-ne, am găsit casa goală!
─ Ce vrea să însemne asta? suspină domnul Nyel consternat. Învăţătorii să fi abandonat opera?
─ Nu vă neliniştiţi prea mult. Pentru a afla realitatea, să mergem la părintele de La Salle.
Îl găsirăm în grădină discutând cu învăţătorii.
─ Ce s-a întâmplat? întrebă domnul Nyel. Pentru un moment am crezut că m-aţi abandonat cu toţii.
─ Nu, vedeţi că suntem aici cu toţii, răspunse unul dintre învăţători.
O clipă după aceea, părintele de La Salle şi domnul Nyel intrară în casă pentru a discuta singuri despre afacerea de la Guise. Învăţătorii îmi povestiră că în timpul absenţei noastre, părintele de La Salle îi invită la el, pentru a petrece împreună Săptămâna Sfântă. Au participat la liturghie, au luat masa împreună şi au primit instrucţiuni formative pentru profesia lor. Aceste opt zile au fost ca şi o adevărată reculegere spirituală.
Domnul Nyel era foarte încântat de acest fapt. Câteva zile mai târziu îmi spuse:
─ În mai puţin de opt zile părintele de La Salle i-a transformat pe învăţători. Ar trebui să vezi cum predau ei acum. Sunt oameni noi. Nu poţi să-ţi imaginezi ce înseamnă aceasta pentru mine. L-am rugat pe părintele de La Salle să preia în totalitate misiunea de a-i forma. El mai ezită, dar pentru moment învăţătorii vor rămâne sub conducerea lui ziua întreagă şi revin aici seara pentru a dormi. Sper să primesc de la el în curând un răspuns definitiv. Dacă va accepta, atunci îmi va fi mai uşor să fondez şcoli la Laon, la Guise, la Paris, la Chartres, în întreaga Franţă. Înţelegi, Jacques, ce important este pentru mine acest răspuns?
Da, înţelegeam. Dacă se lăsa de conducerea formării învăţătorilor, domnul Nyel putea lucra la fondarea noilor şcoli. Dar de ce oare ezita părintele de La Salle? O singură explicaţie mi se părea bună: Rangul său social nu-i permitea să se asocieze cu noi. Aparţinea nobilimii şi toate relaţiile sale se aflau în aristocraţia oraşului.
Înainte nu trăisem aşa de aproape de el pentru a-mi da seama de scandalul la care instigaseră rudele sale apropiate. De când trăiam în preajma lui se putea întrevedea sfârşitul. Dacă părintele de La Salle ne-ar fi părăsit, ce s-ar fi întâmplat cu formarea indispensabilă a învăţătorilor? Şi dacă ar fi acceptat oferta domnului Nyel, ce s-ar fi întâmplat cu el? Mai multe familii nobile din Paris îl dispreţuiau deja pe acest om care îndrăzni să coboare la nivelul celor din popor jos, acest canonic şi doctor în teologie care se unise cu învăţătorii săraci şi-i lua la masa sa impunătoare, când ţinea companie propriilor săi fraţi. Îşi pierduse minţile? se întrebau unii.
În tot oraşul gurile rele răspândeau cu repeziciune scandalul. Tensiunea se mărea. Cum se va sfârşi oare această istorie? În momentul în care criza părea să fi ajuns la culme, părintele de La Salle dispăru de pe scenă. Bârfitorii reluară însă din nou atacul.
În sfârşit, se credea că îi reveniseră canonicului minţile la cap. În absenţa sa, învăţătorii s-ar fi văzut obligaţi să se întoarcă la casele lor. În orice caz, adevărul nu era aici. Părintele de La Salle merse la Paris pentru a-l consulta pe părintele Barré. Când reveni, îi primi definitiv pe învăţători în casa sa spre marea uimire a tuturor.
Deci, furtuna se dezlănţui în toată furia sa. „Ei, ce-i asta!”, spuneau rudele. „N-are chiar nici un respect pentru renumele familiei? Nu poate să manifeste cel puţin faţă de fraţii săi un pic de consideraţie?”
Nemulţumirea creştea de la o zi la alta. Părintele de La Salle se vedea acum abandonat de toţi. Când trecea strada, era arătat cu degetul. Cuvinte răutăcioase circulau din gură în gură. Prietenii lui de altădată se întoarseră acum împotriva lui. Dar în loc să se lase abătut de aceste critici amare, el deveni acum şi mai devotat faţă de învăţători.
Unul după altul din rudele sale veniră la el acasă, pe strada Saint-Marguerite, pentru a-i convinge pe fraţii săi să-l părăsească, deoarece, spuneau ei, îi dezonorase. Într-o seară l-am văzut pe Pierre mergând în compania unei mătuşe în vârstă. Rémi se duse, la rândul său, la una din surorile sale care era măritată şi locuia la Reims. Mă bucurasem totuşi de fidelitatea lui Louis. Nu se lăsă influenţat de nimeni. Câteva zile oferi chiar serviciile sale în mod voluntar într-o şcoală din oraş.
Părintele de La Salle încerca în acest timp să ne ascundă ce se întâmplase. În compania noastră se arăta mereu binevoitor şi senin, dar eu îi bănuiam zbuciumul sufletesc care îl tortura. Poate că n-ar fi ştiut niciodată cât de mult îl costase devotamentul său faţă de copiii săraci, dacă în această perioadă nu s-ar fi întâmplat un incident care îmi lăsă o impresie durabilă.
Într-o seară, revenind acasă, trebuia să trec prin faţa bisericii „Saint-Rémi”. Aveam de gând să zăbovesc puţin acolo. La intrare l-am întâlnit pe François, sacristanul, care tocmai se pregătea să încuie uşile.
─ Vrei să aştepţi câteva minute? l-am rugat eu.
─ Îmi pare rău, Jacques, dar este prea târziu. Trebuie să încui imediat.
Tonul vocii sale şi agitaţia cheilor trădau nervozitate. Era de bănuit că în biserică se întâmpla ceva nemaiîntâlnit.
─ Nu voi sta decât un minut, François. Hai, spune-mi ce ai în seara asta?
─ Nimic. Sunt grăbit. Asta-i totul.
─ Cine te vede ar crede că sfântul Rémi s-a răsucit în mormântul său sau că merge în nava bisericii. Hai! Lasă-mă să intru o clipă.
Încă mai ezită. Se întâmplase oare ceva în biserică?
─ Bine, Jacques. Intră, dar nu fă gălăgie.
Uşa se deschise încet, iar eu m-am strecurat în interior pe nesimţite. Lumina tremurândă a lămpii sanctuarului se reflecta pe coloanele navei principale a bisericii. În stânga, o altă rază de lumină, care venea din capela unde se afla mormântul sfântului Rémi, îmi atrase atenţia. O curiozitate inexplicabilă mă împingea în această direcţie. Apropiindu-mă, am observat silueta unei persoane îngenuncheate. Lângă ea, o lumânare ilumina altarul. Era oare posibil aşa ceva? L-am recunoscut pe părintele de La Salle. Emoţia puternică mă făcu să cad în genunchi. Că m-am rugat sau nu, n-aş putea spune, dar vedeam aici un preot cufundat total în rugăciune. În loc de plângeri datorită criticilor, calomniilor şi insultelor care de săptămâni de zile îi sfâşiau inima, am auzit această rugăciune:
─ Doamne, mâna ta m-a condus aşa de departe... Ador în toate lucrurile... voinţa ta preasfântă...
Simţeam un soi de ruşine, fiindcă l-am surprins în rugăciunea sa cea mai intimă, dar în acelaşi timp această viziune îmi dădu o impresie de neuitat. Am înţeles că aici se afla omul pe care trebuie să-l urmez de acum înainte, încercând să merg, chiar de departe, pe urmele sale.
Fără a face gălăgie, am părăsit biserica. Afară mă aştepta François. Introduse pe nesimţite cheia în broasca uşii şi o întoarse încet. Privind la el, l-am întrebat:
─ Ştii tu...?
El scoase cheia.
─ Ne-am pus de acord între noi, Jacques, spuse el în timp ce cobora treptele. N-am putut înţelege niciodată pentru ce vrea să petreacă noaptea aici, în această capelă. Încearcă tu să înţelegi, dacă poţi.
Şi dispăru îndată în întunericul care domnea acum peste oraş. Da, încercam să înţeleg. Şi mă simţeam angajat mult mai mult decât credeam. În această noapte îl văzusem pe părintele de La Salle dintr-un punct de vedere total nou, şi această întâlnire fusese pentru mine o lumină care nu se mai putea stinge.

Capitolul VII
ÎN REGIUNEA CHAMPAGNE BÂNTUIE FOAMETEA
Mergeam de o jumătate de oră, părintele de La Salle şi cu mine. Cum am intrat în cartierul Saint-Rémi, am lăsat agitaţia pieţei în spatele nostru şi puteam să văd clopotniţa bisericii. Doar sfântul Rémi din mormântul său ar fi putut să mă vadă în acea seară de neuitat în urmă cu câteva luni. De mai multe ori deja venisem să mă rog în faţa acestui mormânt. Doamna Maillefer afirmase că într-o zi voi înţelege realitatea. Acum lucrurile începeau să mi se arate într-o altă lumină. Mult timp nu dădusem vieţii mele nici o orientare. Spre ce oare ar vrea Dumnezeu să mă îndrept?
Era în 1682. Opera şcolilor părea să intre într-o nouă fază. Unii dintre învăţători, obosiţi, apoi dezgustaţi de viaţa lor, îl abandonară pe părintele de La Salle. Niciodată nu înţeleseseră să ducă o viaţă religioasă ca şi canonicul, aşa cum de fapt le-o ceruse.
În curând, nu mai rămaseră decât doi învăţători pentru cele trei şcoli din oraş. Când totul părea pierdut şi când duşmanii părintelui de La Salle păreau triumfători, noi colaboratori bătură la poartă şi de îndată şcoala putea fi din nou redeschisă. Îi admiram pe aceşti tineri, mulţi provenind din familii înstărite, care veneau să unească soarta lor cu cea a acestui preot al cărui ideal îi cucerise.
Ajunserăm în strada Neuve de la periferia oraşului, când deodată părintele de La Salle mă scoase din îngândurarea mea.
─ Iată, Jacques, ceea ce căutam, spuse el în timp ce ne îndreptam spre o clădire mare, dar modestă. Sper că în curând ne vom putea muta aici.
De fapt, o oră mai târziu, părintele de La Salle termină deja negocierile.
─ Pentru sfârşitul săptămânii totul va fi gata, Jacques, îmi spuse el când ne întorceam la Reims. Încă o dată Providenţa ne-a ajutat.
Această evocare a Providenţei îmi aduse aminte de ceea ce aveam pe inimă: neliniştea învăţătorilor. Părintele de La Salle îi îndemna mereu pe învăţători să se încredinţeze lui Dumnezeu, fără a-i putea însă convinge. Înţelegeam de ce, dar nu îndrăzneam să vorbesc despre aceasta. Îi auzisem de mai multe ori spunând între ei că îi este uşor să vorbească despre încrederea în Providenţă. Dacă şcolile s-ar ruina, averea lui i-ar putea asigura viitorul. Dar ei ar rămâne fără resurse. Această îngrijorare îi făcea să fie reţinuţi în relaţiile cu el.
După câteva minute de mers în linişte, mi-am luat inima în dinţi.
─ Părinte de La Salle, i-am spus eu.
─ Da, Jacques!
─ Nu este mai uşor ca cineva să se încreadă în Dumnezeu când este bogat?
Întrebarea mi se păru nedelicată şi chiar nepoliticoasă. Îndată ce cuvintele ieşiră din gura mea, îmi păru rău că le pronunţasem. Părintele de La Salle nu răspunse imediat. După un moment de tăcere îmi zise:
─ Jacques, peste două-trei minute vom fi la biserica „Saint-Rémi”. Să ne oprim puţin acolo.
De această dată biserica nu mai era sumbră. Prin imensele sale vitralii pătrundea în interior o lumină blândă, multicoloră. Unul din ele îl reprezenta pe Clovis, regele francilor, botezat de sfântul Rémi în prezenţa soldaţilor săi. Un altul îl arăta pe Isus Cristos, Domnul nostru, în mijlocul copiilor. Acest vitraliu îmi aminti de o altă scenă: un grup de băieţi dintr-o şcoală mică, prezenţi în faţa unui preot şi atenţi la cuvintele care se desprindeau de pe buzele sale. Foarte aproape de mine, acelaşi preot se afla acum într-o rugăciune profundă.
Abia două săptămâni mai târziu aveam să aflu de importanta decizie luată de părintele de La Salle în aceste momente.
─ Jacques, îmi spuse el ieşind din biserică, nu poţi să-ţi imaginezi ce greu îi este unui bogat să aibă o încredere totală în Providenţă. Săracilor le este cu mult mai uşor.
Când am auzit aceste cuvinte nu am mai îndrăznit să adaug nimic. Totuşi simţeam că nu-şi exprimase gândul până la capăt. Să-i spun ce puseseră la cale discipolii săi mi se păru nepotrivit.
Ajunserăm în strada Sainte-Marguerite cu puţin timp înaintea reîntoarcerii învăţătorilor. Domnul Nyel merse să facă demersurile necesare pentru o şcoală la Rethel, un mic oraş nu departe de Guise. El absenta des de când canonicul de La Salle luase în mâini conducerea formării învăţătorilor. În acea seară, părintele de La Salle îi adună pe învăţători pentru a le face cunoscut planul său de a se muta.
─ Niciodată nu vom trăi în pace în acest loc, declară el. Ceea ce ne trebuie este liniştea unei case, departe de agitaţia pieţei. De aceea, am închiriat o casă în strada Neuve, unde vom fi mai liniştiţi.
Cea mai mare parte a învăţătorilor aprobară această decizie.
În timp ce părintele de La Salle vorbea, imaginaţia mea se întorcea la ziua deja îndepărtată, când domnul Nyel şi cu mine pusesem piciorul pentru prima dată în această casă. Cum s-au schimbat lucrurile! Canonicul de La Salle, care ne oferise ospitalitatea sa într-un mod atât de generos, avea intenţia de a-şi abandona propria casă cu cele mai scumpe amintiri ale sale, o adevărată comoară. Faptul de a o părăsi ca să trăiască împreună cu învăţătorii săi ar crea o prăpastie între el şi ai săi, dar l-ar identifica astfel cu opera pe care o începuse.
La sfârşitul săptămânii, când decizia sa fusese cunoscută, criticile se înteţiră din nou. La acest haos se adăugă şi vestea care se răspândea, precum că părintele de La Salle, cu consimţământul arhiepiscopului, tocmai renunţase de bunăvoie la canonicatul său. Aceasta era prea de necrezut pentru a fi adevărat. Nu eram convinşi de aceasta decât spre seară când părintele de La Salle reveni acasă cu documentele în mână. Bucuria sa ne lăsase să credem că el era mai degrabă beneficiarul decât donatorul. Abandonarea canonicatului său era un prim pas pe calea despuierii sale de cele materiale, iar eu mă întrebam până unde avea să meargă. Rudele sale ţineau, de asemenea, să-i pună cu tot dinadinsul câteva întrebări, deoarece a doua zi unul dintre unchii săi se prezentă la noua noastră locuinţă şi se adresă părintelui de La Salle:
─ Ei bine! Cum îi merge azi micului meu nebun?
Răspunsul veni calm:
─ Bine! Dar dumneavoastră, tot aşa? Doriţi să luaţi loc?
─ Sincer să fiu, ezit să o fac în această casă ciudată. Ai vândut-o pe cealaltă? Vin oare cu întârziere pentru a reclama mobila pe care o împrumutasem tatălui tău decedat?
─ Nu, mai este timp. Sper că nu am...
─ Dar ce aud eu spunându-se despre canonicatul tău?
─ Săptămâna trecută am renunţat la el de bunăvoie, iar demisia mea a fost acceptată de Excelenţa sa.
─ Sper cel puţin că ai renunţat în favoarea fratelui tău Louis.
─ Nu. L-am cedat părintelui Flaubert.
─ Cui? Acestui preot care nu este nobil de origine? Nu l-ai păstrat în familie? Ioan, ce-ai făcut? Ne ruinezi reputaţia!
─ Sper să fi împlinit voinţa lui Dumnezeu, unchiule. Am cerut sfaturi...
─ Voinţa lui Dumnezeu! Faptul de a umple de ruşine numele familiei tale, aceasta este voinţa lui Dumnezeu? Era deja cumplit că te-ai asociat cu nişte oameni de rând...
─ Unchiule, m-am rugat mult, am reflectat şi nu cred că trebuie să-mi schimb decizia.
─ Bine! Dar să ştii că ruptura mea de familia ta este definitivă. Adio!
Şi unchiul ieşi trântind uşa.
Fiind liber de acum înainte să-şi consacre tot timpul său învăţătorilor, părintele de La Salle lucră cu un şi mai mare zel la formarea lor. Numărul lor creştea, iar domnul Nyel reuşise să deschidă şcoli la Rethel, Guise şi Laon. Fiind ocupat de asemenea şi cu vizitarea şcolilor, îl vedeai foarte rar la Reims.
În timp ce neînţelegerile asupra conduitei lui Ioan de La Salle domneau în familie, tulburări foarte grave ameninţau regiunea deja ruinată de trecerea continuă a armatelor. În curând se răspândi zvonul la Reims că în regiunea Champagne lucrările nu mergeau bine; recolta fusese mediocră şi aceasta prevestea o iarnă grea. Chiar înaintea venirii frigurilor mari, se abătu la sate o foamete pe care ţăranii n-o cunoscuseră de mult timp. Săracii înfometaţi invadară oraşele. Oraşul Reims deveni un adevărat spital plin cu bolnavi şi muribunzi. Subţire îmbrăcaţi şi fără adăpost, rătăceau pe străzi în căutarea hranei. Mereu erau bine primiţi de părintele de La Salle, cu toate că el trebuia să-i hrănească şi pe numeroşii săi învăţători. Aceştia mergeau zilnic la clasele lor şi distribuiau pâine sutelor de copii înfometaţi, mai avizi de hrană decât de învăţătură. Îţi era milă să-i vezi cum ascundeau bucata de pâine sub zdrenţe, pentru a o duce în siguranţă la un verişor sau un prieten de-al lor.
Părintele de La Salle, fără a părea că se nelinişteşte de viitor, îi ajuta pe toţi cei care se prezentau la el, chiar dacă aceştia n-avea nimic de-a face cu şcoala. Ştia de asemenea că mulţi sufereau îngrozitor, deoarece nu îndrăzneau să întindă mâna. Pentru a nu-i ofensa, le trimitea mâncare pe ascuns. De mai multe ori am dus coşuri de pâine la foştii prieteni ai părintelui de La Salle, chiar celor care i-au întors spatele din cauza deschiderii şcolilor. Mi s-a întâmplat să fiu atacat de cei înfometaţi care mă goleau de provizii. Când ajungeam acasă, părintele de La Salle îmi spunea:
─ Nu te nelinişti, Jacques. Dacă n-ar fi avut trebuinţă aşa de mare, nu te-ar fi jefuit.
Sprijinind aşa de mulţi săraci, încet-încet averea părintelui de La Salle se termină. Dar asta nu părea să-l neliniştească. Nemaiavând nimic, trebui el însuşi să cerşească şi a fost văzut de mai multe ori cu un coş în mână mergând la bogaţi pentru a implora mila lor. Unii îl alungau cu dispreţ, dar alţii, admirând eroismul său, îl ajutau să se îngrijească de nevoile învăţătorilor până la sfârşitul acestei crize teribile.
Văzându-l cum se reîntorcea acasă cu proviziile pe care le căutase, cu faţa mai veselă ca niciodată şi cu vorba preferată ce se desprindea de pe buzele sale: „Dumnezeu să fie binecuvântat”, mai mulţi juraseră în sinea lor să-i rămână fideli până la sfârşit, orice ar fi să se întâmple.
Alţii totuşi abandonară şcolile în faţa incertitudinii soartei lor. Într-o seară, când luam modesta noastră cină, am remarcat locuri libere şi am înţeles că aceia care-l criticaseră nu mai avuseră curajul să-l urmeze pe părintele de La Salle sărac.
Atunci ne dădu numele de fraţi. De acum înainte trebuia să fim fraţii şi colaboratorii săi. Furtunile ar putea sufla, dar ele nu vor distruge această operă fondată chiar pe Evanghelie.

Capitolul VIII
ÎN SANCTUARUL „NOTRE-DAME” DE LIESSE
Luna mai reveni şi în regiunea Champagne aducând cu sine frumuseţea ei primăvăratică şi promisiunea unei recolte bogate, ce dădea speranţă multor ţărani. În acest an, 1684, fusese martora pelerinajului a treisprezece fraţi în faimosul sanctuar „Notre-Dame” de Liesse, şi eu eram unul din cei 13.
Societatea noastră, acum bine organizată, cu o haină religioasă distinctivă, fusese fondată în timpul unei teribile crize politice şi sociale. Primii fraţi ai Şcolilor Creştine eram noi, acum îngenuncheaţi la picioarele Maicii noastre, chiar în locul unde părintele de La Salle venea deseori să ceară sprijin în eforturile sale. După o lungă ezitare şi atinşi de admirabilul său exemplu, cei 13 ajunseră în sfârşit să fie fraţi, la fel şi eu. Şi mă dedicasem cu seriozitate studiului pentru a putea preda şi eu la rândul meu.
La 19 martie 1684, părintele de La Salle îmi înmână spre îmbrăcare o haină neagră şi aspră şi îmi dădu numele de Jean-François. Confraţii mei şi cu mine stăteam îngenuncheaţi în faţa altarului Mariei cu lumânări în mâini, pentru a pronunţa votul ascultării. În acelaşi timp i-am mulţumit Mariei pentru această chemare la viaţa consacrată şi i-am cerut harul de a trăi mereu aproape de părintele de La Salle pentru a beneficia de sfaturile şi exemplul său. Aveam credinţa că eram ascultat.
La Paris şi de-a lungul provinciilor din Nord începea să circule vestea că la Reims exista o societate de învăţători, îmbrăcaţi într-un mod ciudat, dar educatori remarcabili.
Deseori visam să deschidem o şcoală la Paris, iar acest proiect avea să fie înfăptuit în octombrie 1685, când domnul Nyel veni la noi în vizită pe neaşteptate. Petrecuse cea mai mare parte a zilei cu părintele de La Salle, iar eu nu găsisem ocazia să vorbesc cu el decât seara.
─ Jacques, îmi spuse el, am să-ţi spun ceva care poate te va surprinde. Iubesc şi admir vocaţia ta. Eşti un tânăr entuziasmat şi te poţi adapta uşor la noua stare de viaţă pe care ai ales-o, dar la vârsta mea aceasta este foarte dificil. Îţi aminteşti, Jacques, cum în martie 1679 am venit la Reims pentru a lansa această operă care s-a dezvoltat peste aşteptările noastre? Ea este acum în mâini foarte sigure şi Providenţa pare să aibă o viziune măreaţă asupra ei. Mi se pare că este mai bine să las câmp liber de acţiune părintelui de La Salle. În el aveţi un adevărat ghid. Deci, mă voi retrage definitiv.
─ Decizia dumneavoastră este irevocabilă? am protestat eu. Toată lumea vă stimează. Sunt sigur că părintele de La Salle ar fi primul care ar voi să vă reţină.
─ Am vorbit deja cu el despre aceasta. Nu a fost dispus să mă vadă că plec. A făcut tot ceea ce a putut pentru a mă face să-mi schimb părerea. Totuşi este mai bine pentru el, dar şi pentru voi, ca eu să plec. Misiunea pe care Dumnezeu mi-a încredinţat-o s-a încheiat. Acum cerul are un instrument mai bun pentru a-şi împlini planurile. Ascultă, Jacques: dacă vă veţi încrede în părintele de La Salle şi-i veţi fi fideli, veţi constata din ce în ce mai mult adevărul cuvintelor mele. Acum, la revedere!
─ Unde aş putea să vă scriu?
─ La Rouen. Dar să nu crezi că voi abandona activitatea în cadrul şcolilor. Îmi dau seama foarte bine de necesitatea lor. Autorităţile oraşului mi-au cerut să reiau conducerea şcolilor gratuite. Fără îndoială că n-ai uitat de încăierarea şcolarilor şi de spitalul unde ne-am întâlnit pentru prima dată!
─ Cum aş putea să uit! Vă datorez atâtea, dumneavoastră şi doamnei Maillefer.
─ Noi n-am fost decât instrumentele lui Dumnezeu, iar tu nu-mi datorezi nimic.
Când se ridică pentru a pleca, făcusem câţiva paşi cu el. Aş fi dorit să-i mai vorbesc, dar nu puteam din cauza emoţiilor ce mă cuprinseseră. Cu greu mi-aduc aminte că la plecarea sa îmi lăsase un mic rozariu în mâini. Acesta rămase pentru mine ca o amintire de la binefăcătorul meu.
Ultimele cuvinte pe care mi le adresase mă impresionară atât de profund, încât nu le-am uitat toată viaţa:
─ Să fii un bun frate al Şcolilor Creştine şi să faci mult bine copiilor. Ne vom revedea poate la Rouen, frate François, dar cu siguranţă în cer.

Capitolul IX
O FRUMOASĂ DEZORDINE
Înainte de a bate la uşă am ezitat un moment. Ştiam că superiorul nostru era aşezat la birou cu pana de scris în mână. Dar de ce mă chema el oare la această oră?
Am bătut încet la uşă.
─ Intră, spuse părintele de La Salle.
Îmi făcu semn să mă aşez.
─ Te-am chemat pentru că am să-ţi comunic mai multe veşti importante, frate François. În curând vor fi doi ani de când domnul Nyel s-a întors la Rouen. Îţi mai aminteşti de cuvintele sale de adio?
─ Da, îmi amintesc, părinte. Îmi spuse că poate ne vom revedea la Rouen, dar cu siguranţă în cer.
─ Ei bine, frate François, nu-l vei mai putea vedea la Rouen pentru că a murit.
Domnul Nyel a murit! Ce emoţie m-a cuprins la această veste! Îi datoram atâtea! După o scurtă tăcere, părintele de La Salle reluă:
─ Fără îndoială că ocupă un loc frumos în cer. A făcut atât de mult pentru copiii străzii!
Părintele de La Salle avea dreptate. Copiii din Rouen şi din Reims îi datorau multe. Dar dacă aceasta părea adevărat pentru domnul Nyel, atunci cu mult mai mult era adevărat pentru omul lui Dumnezeu, cu care conversam în acel moment. El nu mă lăsă să mă gândesc mult timp la aceasta.
─ Frate François, cândva doreai să te reîntorci la Paris, nu-i aşa? Mi se pare că momentul a sosit. Părintele de La Barmondière, parohul bisericii „Saint-Sulpice”, mi-a scris o scrisoare cerându-mi doi fraţi. Te-am ales pe tine şi pe fratele Antoine. Vom merge mâine. Totuşi, dacă ţi se pare greu, aş putea să numesc un altul.
─ Dimpotrivă, voi merge cu plăcere. Mă gândesc atât de des la miile de copii care bat străzile capitalei, aşa cum făceam şi eu odinioară. Cât aş dori să fac ceva pentru ei!
─ Vei avea ocazia, frate François, să faci multe pentru ei.
─ Sunt mii, părinte. Am fost unul dintre ei. Pentru a-i educa din punct de vedere creştin ar fi nevoie de o sumedenie de fraţi.
─ Când secerişul va fi gata, Dumnezeu va găsi lucrători potriviţi. Noi trebuie să aruncăm prima dată sămânţa. Vrei s-o faci şi tu?
─ Acum mai mult ca niciodată.
─ De mult aştept această zi, de care poate depinde existenţa societăţii noastre, în ciuda presentimentului că această fondare ne va costa scump. Să ne încredem în Dumnezeu.
În acea noapte am rămas treaz timp îndelungat gândindu-mă la ultimele cuvinte ale părintelui de La Salle. Chiar şi atunci când somnul mă învinse, imagini întunecate ale cartierelor sărace ale capitalei, pe ale căror străzi hoinăreau copii zdrenţăroşi, invadară visele mele. Îi vedeam ca şi cum ar fi fost ieri, aşa cum hoinăream şi eu cândva pe strada Princesse.
În acelaşi timp o voce îmi şopti: „Frate François, să te laşi cu totul în mâinile lui Dumnezeu!”
La începutul dimineţii următoare, trei călători în veşminte lungi, negre, se îndreptau spre Paris.
A merge pe jos de la Reims la Paris, în plină iarnă a anului 1688, nu era un lucru uşor. Am apreciat compania amabilă a fratelui Antoine, cu atât mai mult cu cât părintele de La Salle mergea mereu ceva mai înainte.
─ Dacă n-aş fi fost cu tine, îmi spuse fratele Antoine în glumă, în ultima zi a călătoriei, cred că am fi murit de foame.
─ Pentru că ai avut o aşa de mare grijă de nevoile noastre, părintele de La Salle ar trebui să-ţi încredinţeze grija bucătăriei. Astfel nu vom duce lipsă de mâncare la Paris.
─ Asta nu este sigur. Dacă judecăm după chipurile acestor ţărani săraci, care merg şi ei la Paris, mă întreb câţi îşi vor cerşi acolo pâinea.
Şi, într-adevăr, mii de meşteşugari şomeri şi ţărani se îmbulzeau în capitală. Războiul îi împinse într-o mizerie îngrozitoare.
Ne apropiam de Parohia „Saint-Sulpice”. Imediat recunoscusem strada Princesse cu vorbăria neîncetată a trecătorilor, cu strigătele vânzătorilor ambulanţi şi cu gălăgia căruţelor pe pavajul grosolan. Totul mi se părea ca şi cum l-aş fi părăsit în urmă cu doar câteva zile.
În curând ne-am aflat în faţa porţii casei parohiale. Părintele de La Barmondière veni să ne deschidă. Îndată ce ne observă, strigă:
─ A, dumneavoastră sunteţi, părinte de La Salle! Bine aţi venit la Paris! Şi aceştia sunt confraţii dumneavoastră? Intraţi, intraţi! Sunt foarte încântat să vă primesc. Singurul meu regret este că vă văd atât de puţini la număr. Nici nu vă închipuiţi, aici situaţia este cumplită.
─ Nu poate fi mai rea decât la Reims, asigură superiorul nostru, dar să fiţi sigur că vom încerca să o ameliorăm.
─ Mi s-a povestit despre minunatul dumneavoastră succes în regiunea Champagne, părinte. Sunt convins că şi la Paris veţi reuşi.
─ Fără îndoială că Dumnezeu a binecuvântat opera noastră. Sper, părinte paroh, că nu veţi regreta încrederea pe care v-o puneţi în noi.
─ În ceea ce priveşte locuinţa dumneavoastră, l-am rugat pe domnul Compagnon, directorul şcolii, să se ocupe de aceasta. Până acum nu avea ca ajutor decât pe un tânăr de 16 ani. De aceea, se va bucura mult de venirea dumneavoastră! Dumneavoastră şi fraţii veţi ocupa camerele de deasupra atelierului, cel puţin pentru prezent. Domnul Rafrond, care conduce acest atelier, este un om capabil, dar din nefericire îşi pierde prea uşor răbdarea cu copiii. Îl veţi găsi pe la şcoală. El a pregătit totul, sunt convins de aceasta. Scuzaţi-mă că nu vă pot însoţi. O problemă urgentă mă reţine. Am toate motivele să cred, părinte de La Salle, că această zi va rămâne o amintire fericită în istoria acestei parohii. Mă rog lui Dumnezeu să vă binecuvânteze pe dumneavoastră, pe învăţătorii dumneavoastră şi opera măreaţă pe care o veţi începe în curând.
L-am lăsat deci pe paroh şi am luat-o imediat spre strada Princesse pe care o cunoşteam aşa de bine. Spre surprinderea mea nu auzeam nici un strigăt de copil şi totuşi mergeam spre şcoală. Clasa care dădea spre stradă era goală. Cum nimeni nu veni să ne deschidă, am intrat în antreu. Deodată apăru un omuleţ durduliu cu mâinile ridicate, ca şi cum ar fi voit să-şi protejeze capul. Grăbit cum era, nu-l observă pe părintele de La Salle şi se izbi de el. În spatele lui, o ceată de copii obraznici îl urmau strigând şi râzând în timp ce fluturau nişte ciorapi lungi şi umpluţi cu cârpe. Îndată ce ne văzură, făcură stânga-mprejur şi o întinseră la fugă.
─ Scuzaţi-mă, domnule, spuse omul. O! Credeam că... Nu sunteţi cumva părintele de La Salle?
─ Da.
─ Eu sunt Rafrond, şi, surâzând, adăugă: Aţi sosit tocmai la timp!
─ Iată doi fraţi care vin să vă ajute, spuse părintele de La Salle în timp ce arătă spre noi.
─ Într-adevăr, domnul Compagnon mi-a vorbit despre câţiva învăţători care trebuiau să vină. Mi se pare că el i-a numit fraţi. Încă nu ştiţi unde aţi nimerit, părinte de La Salle, în mijlocul acestor mici derbedei! Singura limbă pe care o înţeleg este varga. Când aţi vrea să obţineţi rezultate cu ei, să vă amintiţi de ea, părinte de La Salle.
─ Poate există şi alte metode, sugeră părintele de La Salle.
─ Vorbesc din experienţă, părinte de La Salle. Credeţi-mă, insistă domnul Rafrond.
─ Vom vedea. Până una alta, vreţi să fiţi amabil să ne conduceţi la domnul Compagnon?
─ Bineînţeles.
L-am urmat pe domnul Rafrond care ne-a condus într-un mic parloar. Câteva momente după ce ieşi sosi domnul Campagnon.
─ Ce surpriză plăcută, părintele de La Salle! Este o mare onoare pentru mine să pot ura „Bun venit!” la Paris superiorului fraţilor.
─ Mulţumesc, părinte paroh. Sunt cu adevărat bucuros să vă revăd. De mult timp am promis că voi trimite fraţi pentru şcoala din Parohia „Saint-Sulpice”. Iată-i aici pe fraţii Antoine şi François.
Domnul Compagnon se înclină zâmbind.
─ Nu vă puteţi imagina cât de bucuroşi suntem că vă avem în sfârşit în mijlocul nostru, la Paris. Am auzit aşa de mult vorbindu-se despre rezultatele surprinzătoare pe care le-aţi obţinut la Reims. Spuneţi-mi, părinte de La Salle, cum procedaţi dumneavoastră pentru a educa pe copii, atât de numeroşi şi dificili? Eu reuşesc cu greu să împiedic din când în când câte o rebeliune. De altfel am avut deja câteva până acum.
─ O dată ce elevii au înţeles ceea ce se aşteaptă de la ei, răspunse părintele de La Salle, treaba nu mai este chiar aşa de dificilă cum pare.
─ Veniţi, vă rog, spuse domnul Compagnon, să vă arăt locuinţa dumneavoastră.
Puţin după aceea eram deja instalaţi. Părintele de La Salle merse să discute despre problemele privitoare la şcoală.
─ Cu astfel de copii vom avea cu siguranţă probleme, spuse fratele Antoine.
─ Să aşteptăm, i-am replicat eu.
În prima săptămână clasele rămaseră încă dezordonate.
A doua nu aduse nici o schimbare. După cea de-a treia, fiind descurajat, aş fi vrut să mă întorc la Reims. Domnul de La Salle, bineînţeles, nu vedea lucrurile cu aceiaşi ochi. De aceea, l-am invitat să petreacă o dimineaţă în clasa mea.
El intră nu mult după recitarea rugăciunii, în timpul căreia am avut multe dificultăţi să captez atenţia celor 30 de copii din clasă. Încercam să le stimulez interesul pentru catehism.
─ Astăzi vă voi vorbi despre misterul Sfintei Treimi, le-am spus eu.
Doi copii întârziaţi, deschizând uşa, intrară în clasă.
─ Câte persoane sunt în Dumnezeu? am întrebat eu.
Răspunsurile veniră din toate părţile.
─ Una. Două. Trei. Cinci.
─ Un moment, un moment! Marcel, fă semnul sfintei cruci!
─ În numele Tatălui şi al Fiului şi...
─ Dragă frate, spuse cineva de la uşă, domnul Compagnon roagă să trimiteţi copii la cor pentru repetiţie. Zice că este grăbit.
Fără a fi numiţi, opt sau zece băieţi dintre cei mai mari săriră de pe locurile lor şi se îmbulziră spre uşă. În această îmbulzeală căzu o bancă şi cinci minute se scurseră până se restabili ordinea.
─ Unde am rămas? A, da! Marcel, fă din nou semnul sfintei cruci!
─ În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
─ Bine. Câte persoane ai numit, Marcel?
─ Trei, dragă frate.
─ Care sunt acestea?
─ Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
─ Ce vrea să însemne acesta, Sfântul Duh? întrebă un elev din fundul clasei.
─ Sfântul Duh este a treia persoană a Sfintei Treimi. Cuvântul „duh” înseamnă...
─ Frate François, frate François! începu să strige un ucenic din atelierul de ţesătorie care tocmai intră în clasă. Frate François, unul din războaiele de ţesut s-a răsturnat. Domnul Rafrond are nevoie de şase sau opt băieţi, ca să-l ridice.
Imediat se repeziră şase voluntari. Când s-au reîntors nu mai rămaseră decât zece minute din oră.
─ Înţeleg ce vrei să-mi spui, frate François, îmi spuse părintele de La Salle după plecarea elevilor, dar tare mă tem că pentru moment nu vom putea schimba nimic. Domnul Compagnon este directorul şcolii, iar noi trebuie să respectăm autoritatea sa. Dacă Dumnezeu ne vrea la Paris, el va găsi o soluţie pentru noi. Să ne rugăm şi să sperăm. Dacă într-o lună condiţiile nu se vor ameliora, atunci ne vom gândi la un alt plan. Frate François, nu vrei să te mai încredinţezi Providenţei încă pentru o lună?
Nu puteam să refuz. Din fericire n-am avut aşa de mult de aşteptat pentru că săptămâna următoare domnul de La Barmondière vizită şcoala şi recunoscu lipsurile existente. Spre marea noastră bucurie îl numi pe părintele de La Salle director şi îi lăsă deplina libertate pentru reorganizarea claselor.
Fiind liber în deciziile sale, părintele de La Salle introduse imediat inovaţii fericite care asiguraseră deja în Reims succesul fraţilor. Până acum, în micile şcoli copiii se prezentau la învăţător unul după altul pentru explicaţii sau recitarea lecţiilor. Aceasta dădea prilej de dezordine şi de mari pierderi de timp.
Părintele de La Salle grupă în aceeaşi clasă pe copiii cu aceleaşi capacităţi şi toţi urmau împreună aceeaşi lecţie. În orar erau ore bine precizate, destinate învăţării catehismului, lecturii, scrisului, calculului. Şi, lucru ce părea revoluţionar, în loc de latină, copiii învăţau să citească mai întâi în franceză.
Totuşi orele de atelier nu se suprimară, dar se rezervă doar o singură oră după-amiază.
Din acest moment atmosfera şcolii era transformată. Ordinea şi munca înfloreau, iar totul mergea mai bine, cu excepţia activităţii domnului Rafrond. Nemaiputându-i ţine pe elevii săi în frâu, aşa cum dorea, suferea mult, după spusele tânărului său ucenic Maurice.
─ Probabil că peste puţin timp veţi avea dificultăţi. Domnul Rafrond şi parohul Compagnon au de gând să închidă atelierul. Superiorul dumneavoastră va fi de asemenea obligat să schimbe regulamentul şcolii.
─ Cum să ne afecteze aceasta? întrebă fratele Antoine. Închiderea atelierului va fi spre avantajul şcolii. În prezent, mai degrabă ne încurcă.
─ Părintele de La Barmondière ţine la atelier, replică Maurice. Este o adevărată sursă de venituri pentru parohie.
La jumătatea lunii martie, aşa cum prevăzuse Maurice, domnul Rafrond se retrase. Pentru a nu-l dezamăgi pe paroh, părintele de La Salle chemă de la Reims pe fratele Denis, care era maistru-ţesător. Sub conducerea lui atelierul prosperă mai mult ca niciodată.
Viitorul ne surâdea şi acest prim an era pe sfârşite când, spre marea noastră uimire, părintele de La Salle ne adună într-o seară şi ne anunţă apropiata noastră reîntoarcere la Reims.
─ Părintele de La Barmondière a cerut să plecăm, ne spuse el. Aparent, Dumnezeu încă nu ne vrea la Paris.
Cu toate că nu se invocase nici un motiv, părintele de La Salle socoti că trebuia să se retragă, iar noi ne-am pregătit de plecare. A doua zi ne-am prezentat la domnul de La Barmondière.
─ Vin să vă mulţumesc în numele confraţilor mei, părinte paroh, spuse superiorul nostru. Îmi pare rău că n-am putut răspunde mai bine dorinţelor dumneavoastră. Dacă n-am putut să vă satisfacem în totalitate, eu port întreaga responsabilitate, fiindcă fraţii n-au făcut altceva decât să mă asculte.
─ Părinte de La Salle, îl întrerupse părintele paroh, nu trebuie să vă scuzaţi. Domnul Compagnon este cel care... Vreau să spun..., cred că au fost câteva neînţelegeri... Am acţionat poate prea rapid. În plus, mi-am schimbat părerea cu privire la plecarea dumneavoastră şi vă rog să continuaţi pentru moment să conduceţi şcoala.
Încurcat, părintele de La Salle nu ştia ce să răspundă. Îşi dădu totuşi consimţământul, iar noi ieşirăm de la paroh. Nimeni nu ştia pe ce conta. Într-o zi eram pe punctul de a părăsi Parisul, ziua următoare trebuia să rămânem. Superiorul nostru nu spunea nimic în afară de obişnuita sa iaculatorie: „Dumnezeu să fie binecuvântat!”
Săptămânile treceau fără să aducă vreo schimbare, până când un preot pe care îl cunoşteam doar după nume, Forbin-Janson, veni să ne viziteze. Petrecu mai multe zile în şcoală, vorbi cu copiii care lucrau în atelier, îi primi pe fiecare în parte şi examină în detaliu regulamentul nostru zilnic.
Într-o conversaţie personală cu el aflasem cauza dificultăţilor din ultimele săptămâni: un oarecare domn îl acuzase pe părintele de La Salle că este incapabil să conducă şcoala parohială şi comunitatea sa. În loc să se apere şi astfel să ruineze reputaţia acuzatorului său, superiorul nostru tăcuse. Din fericire, conduita sa modestă şi sinceră îl făcu pe părintele de La Barmondiére să se îndoiască de veridicitatea raportului său şi deschise o anchetă.
─ Fraţii sunt privilegiaţi să aibă un superior atât de capabil şi sfânt, îmi spuse părintele Forbin-Janson. Dorinţa mea cea mai arzătoare ar fi să-l văd conducând nu numai această şcoală, ci şi toate celelalte şcoli din capitală.

Capitolul X
ÎN ÎNCHISOAREA DIN BASTILIA
În cursul vacanţei, părintele de La Salle fusese chemat deseori la capul bolnavilor şi muribunzilor. La Reims aceste vizite fuseseră unele din ocupaţiile sale principale. Şi la Paris se dedică slujirii cu aceeaşi iubire. Totuşi, unele activităţi erau periculoase şi ne temeam întotdeauna pentru siguranţa sa, mai ales când ieşea noaptea.
Îmi amintesc de una din aceste vizite nocturne care îl costă reverenda. Ne aflam nu departe de închisoarea bastileză, într-un cartier al oraşului ce nu avea nimic atrăgător. Mereu mă intrigase această vastă şi întunecată închisoare. Încă de mic copil aş fi dorit chiar să explorez donjoanele, celulele şi sălile sale de tortură. Circulau tot felul de istorii despre acest subiect. Fuseseră descoperite nişte comploturi puse la cale pentru a o lua în stăpânire, iar autorii acestora fuseseră încarceraţi.
Poate că unii mai erau şi acum închişi în celulele ei întunecate. Se spunea că unii prizonieri au petrecut acolo chiar şi 50 de ani, fără a primi nici măcar o singură vizită.
Îmi amintesc că părintele de La Salle mergea deseori acolo pentru a exercita misiunea lui de iubire şi slujire şi ar fi putut să-mi povestească multe despre aceasta. Tocmai când voiam să-l întreb, se ivi de după colţ un băiat de 15 sau 16 ani, îndreptându-se în grabă spre noi. Se opri la câţiva paşi şi salută cu respect.
─ Vă rog să mă iertaţi, spuse el părintelui de La Salle, sunteţi preot, nu-i aşa?
─ Da, prietene, îi răspunse părintele de La Salle. Pot să te ajut cu ceva?
─ Sigur, părinte, nu chiar pe mine. Cum treceam prin faţa închisorii, în urmă cu câteva minute, un ofiţer din corpul de gardă mi-a înmânat acest bileţel. Poate că îl puteţi ajuta dumneavoastră pe acest om care solicită un preot.
Părintele de La Salle desfăcu bileţelul. Era o bucată de hârtie veche cu o margine roasă. Un singur nume era mâzgălit în grabă de o mână tremurândă:
Marcel Fournay, preot.
Numărul 726.
─ Poţi să mă duci la ofiţerul care ţi-a înmânat acest bileţel? întrebă părintele de La Salle.
─ Da, părinte, cu plăcere.
Mergând într-acolo, remarcasem că mai mulţi curioşi se apropiaseră de noi.
─ Acest preot..., şoşoti unul.
─ Poate va asista un condamnat la moarte, spuse un altul.
Ceva mai departe, aproape de poarta mare de fier a Bastiliei, un grup de cerşetori se interesară de cel care trecea prin curtea închisorii.
─ Ce este? l-am întrebat pe băiatul care ne însoţea.
─ Unul din jandarmii închisorii dă chiar acum de mâncare la câini, răspunse el, şi asta atrage întotdeauna săracii care au traiul mai puţin asigurat decât câinii Bastiliei. Ar trebui să se ocupe de ei suflete generoase.
Vocea şi atitudinea simpatică ale acestui băiat mă surprinseră. Aş fi dorit să discut mai multe cu el, dar ne aflam deja la poarta închisorii. Acolo ne aştepta ofiţerul. După ce citi bileţelul, ne lăsă să intrăm. Spre marea mea uimire îl lăsă şi pe băiat să ne urmeze în incinta închisorii. Doi soldaţi ne însoţeau. Zidurile de piatră erau reci şi lugubre. Am coborât pe un peron care ne conduse pe un coridor slab iluminat de răsuflătorile din fiecare celulă. La capătul coridorului avurăm iar de coborât. Aerul umed mirosea a mucegai. Un temnicer, purtând la centură o legătură mare de chei, ni se alătură şi imediat ne oprirăm în faţa celulei 726. Am auzit cum se învârte cheia în broască. O uşă scârţâi. Un miros dezgustător ieşea din celulă. Ofiţerul făcu imediat doi paşi înapoi. Părintele de La Salle pătrunse singur în celulă şi închise uşa.
Atunci băiatul care ne urmase îmi şopti la ureche:
─ Cum se numeşte acest preot? L-am întâlnit de mai multe ori pe străzile Parisului.
─ Este părintele Ioan de La Salle, i-am răspuns. Este dintr-o familie nobilă din Reims.
─ Şi vine să-i viziteze pe prizonieri?!
─ Pe lângă faptul că este nobil din naştere, mă grăbisem să-i explic, are şi un suflet nobil.
─ Dar dumneavoastră? întrebă băiatul.
─ Eu mă numesc fratele François. Fără îndoială că îţi sună ciudat. Părintele de La Salle a fondat o comunitate mică de învăţători pentru copiii săraci. Eu sunt unul dintre aceşti învăţători. Noi ne numim fraţi. Pot să te întreb la rândul meu cine eşti tu?
─ Bineînţeles! Mă numesc Jean Rémi de Valcourt. Părinţii mei sunt de asemenea nobili şi bogaţi, dar eu n-aş putea spune că sunt într-adevăr fericit cu averea mea. Iar în plus nu ştiu ce să devin în viaţă.
În acest moment uşa celulei se deschise.
─ Ne vom mai revedea, îi spuse prizonierului.
Felinarul ofiţerului aruncă o lumină slabă asupra părintelui de La Salle care ieşea. Cât de mult nu mă frapase reverenda pe care o purta acum! Murdară şi ruptă cum era, răspândea în juru-i un miros neplăcut. Ghicisem cu admiraţie ceea ce se întâmplase. Cum urcam pe trepte, ofiţerul ne opri. Examinându-l pe părintele de La Salle din apropiere, exclamă:
─ Ce înseamnă asta? Dumneavoastră n-aţi purtat această reverendă când aţi intrat.
Buimăcit, părintele de La Salle trebui să afirme că îşi schimbase haina cu cea a prizonierului. Neputând înţelege această atitudine, gardianul dădu din umeri. Iar noi, tăcuţi, părăsirăm închisoarea din Bastilia.
Abia ieşirăm şi părintele de La Salle deveni ţinta glumelor vulgare şi observaţiilor nepoliticoase. Pe cealaltă parte a străzii, un gură-cască, având o privire săracă, strigă în derâdere:
─ Ei, zdrenţărosule, preoţii nu sunt destul de bogaţi pentru a-şi cumpăra o haină nouă şi curată?
Domnul de La Salle remarcă faptul că insultele mă iritau şi de aceea îmi spuse:
─ Nu te nelinişti, frate François. Mai degrabă să ne bucurăm că un suflet şi-a recăpătat pacea cu Dumnezeu.
Tânărul nostru însoţitor primise şi el partea sa de insulte şi, aparent, le suportase mai bine decât mine. Ajunşi în strada Princesse, ne părăsi. Părea foarte bucuros de întâlnirea pe care o avuse. Îl vedeam cum se îndepărta, apoi îi spusei părintelui de La Salle:
─ Credeţi că Jean Rémi ar putea deveni vreodată un bun frate al Şcolilor Creştine?
─ Sigur că da, frate François, răspunse el.
Şi adăugă pe un ton misterios:
─ Da, el va fi unul dintre noi.
Puţin timp după aceea, Jean Rémi de Valcourt a fost într-adevăr primul dintr-un frumos grup de tineri parizieni care cerură să îmbrace haina fraţilor.

Capitolul XI
ÎN PRAGUL MORŢII
Capela era întunecoasă. Doar o lumânare solitară ardea lângă altar. În caz că ochii mei nu se înşelau, nu era îngenuncheat nimeni în faţa altarului Maicii Domnului. Asta nu era normal. Am aprins două-trei lumânări şi m-am întors. Nu, părintele de La Salle contrar obişnuinţei sale încă nu era de faţă. Imagini diferite începeau să-şi facă loc ici-colo în semi-întuneric. La sosire, verişorul meu observând locul liber al superiorului nostru, îmi aruncă o privire interogatoare, iar eu m-am întrebat: părintele de La Salle a plecat? Oare o fi bolnav? După două sau trei minute, nemairezistând, i-am şoptit la ureche:
─ Frate Rémi, mă duc să văd. Am presentimentul că ceva nu-i în regulă.
Înarmat cu un felinar şi urmat de fratele Rémi, am urcat până la etajul III, unde într-o cameră mică, nu departe de pod, locuia părintele de La Salle. Scările pârâiau. O rafală bruscă de vânt ca de gheaţă, ce intra printr-un vitraliu spart, mă făcu să tremur.
─ Părinte de La Salle, am strigat încet.
Dinăuntru nu veni nici un răspuns.
─ Părinte de La Salle, sunt fratele François. Pot să intru?
Tăcere. O nouă rafală de vânt încerca să-mi stingă felinarul. Am apăsat pe clanţă şi am deschis încet uşa pe jumătate. Lumina tremurândă cădea pe patul din dreapta mea. Patul era făcut de culcare. Am intrat deci în cameră şi ochii mei s-au îndreptat spre masa de lucru a părintelui de La Salle. N-am văzut decât un crucifix de lemn, în apropierea căruia lumânarea ce se afla pe un suport metalic se consumase de mult timp. Pe podea, ca şi cum căzuse în genunchi, părintele de La Salle zăcea nemişcat.
M-am aplecat asupra lui şi i-am şoptit:
─ Părinte de La Salle, ce aveţi?
Dar el nu răspunse.
─ Frate Rémi, ajută-mă să-l urc pe pat! Du-te repede şi înştiinţează-l pe fratele Director! Apoi, adu-mi cărbuni aprinşi pentru a reîncălzi camera!
Am întins două pături peste părintele de La Salle, apoi am început să-i frec mâinile îngheţate. Ochii i se deschiseră.
─ Ce vi s-a întâmplat, părinte de La Salle?
─ Nu ştiu, dragă frate.
─ V-a prins frigul, părinte. Toată noaptea aveaţi să fiţi expus frigului. De altfel, de câteva zile încoace, păreţi obosit. Să sperăm că nu este nimic grav.
─ Cred că am adormit, apoi am căzut pe podea...
În acest moment fratele Gabriel intră în cameră aducând cărbuni aprinşi. Puţin după aceea părintele Baudrand, parohul de la Parohia „Saint-Sulpice”, care fusese chemat, sosi. Pentru moment nu puteam face prea multe.
Medicul, după ce-l consultă pe părintele de La Salle, manifestă o mare îngrijorare. În afară de aceasta, febra se menţinea ridicată. Neproducându-se nici o ameliorare, recurserăm la un celebru medic olandez, Helvetius, care tocmai se afla la Paris. El îl examină îndelung.
─ Există vreo speranţă de vindecare?, l-am întrebat eu când ieşi din camera bolnavului.
─ Din nefericire, sunt dator să vă spun că superiorul dumneavoastră este atins de o boală care îl pune în mare pericol în aceste zile. Nu cunosc nici un tratament eficace pentru pacienţii care nu sunt dispuşi să-l suporte. Dacă părintele de La Salle nu acceptă tratamentul, cred că e pierdut.
─ Oare părintele de La Salle va accepta să se supună?, se întrebă fratele Gabriel.
─ Cred că da, spuse doctorul, dar mai întâi lăsaţi-l să primească sfântul Viatic.
Îl înştiinţară pe părintele Baudrand şi acesta numaidecât merse în biserică, iar doctorul plecă să pregătească plantele medicinale de care avea nevoie. Eu pregătisem camera în vederea întâmpinării preasfântului Sacrament. Câteva minute după aceea, părintele Baudrand, însoţit de mai mulţi fraţi, sosi cu sfântul Viatic. Faţa părintelui de La Salle iradie o pace nemaiîntâlnită. În genunchi, rosteam rugăciunile pregătitoare pentru primirea sfintei Euharistii.
Îndată ce primise sfintele taine, bolnavul intră într-o reculegere profundă şi, când reveni doctorul după un ceas, se aşeză calm în pat.
─ Puteţi să vă retrageţi, le şopti el fraţilor.
Toţi ieşiră. După indicaţiile medicului, părintele de La Salle a fost întins pe un grătar de fier şi acoperit cu o plapumă şi cu mai multe pături. Sub grătar doctorul plasă jarul şi pe cărbunii aprinşi puse plantele medicinale. Camera se umplu imediat de aburi şi de fum. Tremuram când mă gândeam la suferinţele ce i le provoca această vatră ce era aşa de aproape de trupul său.
Acest tratament atroce dură două ore. În acest timp, părintele de La Salle nu se plânse în nici un fel. Doctorul îşi exprimă speranţa într-o vindecare imediată. Câteva zile mai târziu se arătă în realitate o importantă ameliorare şi în curând părintele de La Salle putuse să-şi reia ocupaţiile de mai înainte.
Datorită curajului eroic, cu care suportase această adevărată tortură pentru a-şi redobândi sănătatea, opera Şcolilor Creştine fusese salvată.

Capitolul XII
DOI ANI GREI
În 1691 nu era uşor de trăit la Paris. Când sosiserăm noi cu trei ani în urmă, capitala era plină de săraci, dar ce să mai zicem acum când războiul devastase Franţa, iar mizeria se răspândise peste tot. Ne băteam încă o dată cu englezii. Ca întotdeauna, săracii erau principalele victime ale mizeriei. Îngrămădiţi în cocioabele de la periferiile cartierului Saint-Marcel, tulburau liniştea nopţii iar ziua hoinăreau pe străzi. Cu aşa o gălăgie nu era linişte în clase, dar nici somn de noapte pentru învăţătorii de la şcoala din strada Princesse.
─ Trebuie să ne căutăm o locuinţă mai liniştită, ne spuse într-o zi superiorul nostru. În plus, cum intenţionăm să-i aducem aici pe postulanţii de la Reims, ne trebuie o casă mai spaţioasă. Am aflat că la marginea oraşului, la Vaugirard, este o casă de închiriat. Să mergem după-amiaza aceasta acolo ca s-o vedem.
─ Vă gândiţi cumva la acea casă cu stafii, aproape de seminarul mic?, îndrăzni să întrebe fratele Rémi.
─ Haideţi! Să nu-mi ziceţi că puteţi crede în fantome! răspunse fratele Gabriel în glumă.
─ Interesant, spuse fratele Antoine. De altfel, fantomele nu pot fi mai gălăgioase decât lumea din cartierul nostru. Să mergem s-o vedem.
─ Veţi regreta, frate Antoine. Dacă vom închiria casa, vom avea nevoie de un frate pentru a merge în oraş să facă rost de pâinea cea de toate zilele. Cu toţii ştim că dumneavoastră sunteţi foarte descurcăreţ.
După-amiază am pornit la drum spre Vaugirard.
Ce plăcut era să te îndepărtezi de cartierele gălăgioase şi supra-aglomerate, să respiri aer curat de câmpie, să savurezi frumuseţile naturii! Nu după mult timp am ajuns în faţa casei cu pricina. Cu greu ţi-ai fi putut imagina o casă aşa de deteriorată: acoperişul era strâmb, tocurile şi ramele ferestrelor erau putrede şi nevopsite, geamurile lipseau. Totuşi, imensa grădină cu mulţi copaci dădea acestor locuri un aspect plăcut şi liniştit. Casa era practic goală, existau doar câteva scaune fără un picior, una sau două mese care se clătinau, un pat şi vreo două sau trei bănci. Acesta era tot mobilierul. Totul era acoperit cu un strat gros de praf, iar în toate colţurile păianjenii ţesuseră pânzele.
─ N-aş fi crezut niciodată că această casă se află într-o stare aşa de jalnică, spuse părintele de La Salle.
─ O! Dar nu vă îngrijoraţi, reluă cu entuziasm fratele Antoine. Fratele Rémi ştie să mânuiască bine ciocanul şi ferăstrăul; fratele François mătura şi făraşul; fratele Nicolas peria şi pensonul. Veţi vedea că nu după mult timp vom transforma aceasta baracă într-un adevărat palat!
─ Va fi foarte plăcut în casa asta pe aşa o căldură cum e azi, spuse părintele de La Salle.
─ Dar ce vom face iarna?, obiectă fratele Nicolas. Mă tem să nu moară novicii de frig.
─ Dragi fraţi, să ne încredem în Providenţă, spuse părintele de La Salle înainte de a pleca.
La sfârşitul lunii totul fusese aranjat, spre satisfacţia generală, şi venirăm să locuim în castelul de la ţară. La sosirea noastră singurii locuitori ai casei, câţiva şoareci slabi, foarte surprinşi, se înghesuiră repede în găurile lor. Poate că aceste animale mici se bucurau deja ─ în caz că şoarecii se bucură ─ de sosirea noilor musafiri. Acum le era mai uşor să-şi găsească de mâncare. Aş fi vrut să le pot zice: „Dacă vă aşteptaţi să mâncaţi mai bine la noii locatari, vă înşelaţi. Tare mă tem că va trebui să suferiţi de foame ca şi până acum”.
Cine ar fi putut crede că lucrarea pe care am început-o în această cocioabă va dăinui? Da, dăinui. Chiar prosperă peste aşteptările noastre. Un mare număr de tineri veniră la Vaugirard, pentru a se iniţia în modul nostru de a trăi. Şi, oricât de ciudat părea, cei mai mulţi veneau din familii bogate. Îmi amintesc cum la Reims, în urmă cu câţiva ani, săracii se ataşaseră de părintele de La Salle în speranţa că se vor îmbogăţi, dar rămaseră decepţionaţi. Astăzi bogaţii voiau să intre în rândurile noastre pentru a deveni săraci, dar fericiţi. Părăsind palatele lor, veneau să împărtăşească aceeaşi soartă cu noi în casa noastră sărăcăcioasă, unde nu existau nici paturi, nici mâncare caldă şi nici foc în zilele cele mai friguroase de iarnă.
La Reims, în absenţa părintelui de La Salle, noviciatul se afla în primejdie. Transferat la Vaugirard, prosperă din nou. Din această casă ieşiră învăţători entuziaşti şi generoşi care infuzionară un suflu nou în şcolile de la Paris. Aici se întări miraculos societatea noastră. Domnul de La Salle voia să asigure dăinuirea sa printr-un act solemn pe care-l făcuse cu doi dintre discipolii săi cei mai în vârstă şi devotaţi, fratele Nicolas Vuyart şi fratele Gabriel Drolin, în micul oratoriu din Vaugirard, în sărbătoarea Prezentării Sfintei Fecioare la Templu, şi în prezenţa tuturor fraţilor.
Sufla un vânt rece. Fulgi de zăpadă dansau în curte, iar casa noastră deteriorată cu greu ne apăra de frig, dar toate acestea aveau puţină importanţă. După liturghie, părintele de La Salle expuse preasfântul Sacrament, apoi se aşeză în genunchi între fratele Gabriel şi fratele Nicolas. Cu o lumânare aprinsă în mâini, spuseră împreună aceste cuvinte solemne:
„Preasfântă Treime, Tată, Fiu şi Duh Sfânt, prosternaţi cu adâncă veneraţie în faţa maiestăţii tale nemărginite şi adorabile... facem votul de asociere şi de unire, pentru a forma şi menţine societatea, fără a ne îndepărta de ea, chiar dacă nu am rămâne decât noi trei în numita societate şi am fi obligaţi să cerşim şi să trăim numai cu pâine...
Înfăptuit azi, 21 noiembrie 1691, în sărbătoarea Prezentării Preasfintei Fecioare, drept pentru care am semnat. ”
Cuvintele: „chiar dacă ar trebui să cerşim şi să trăim numai cu pâine”, făceau apel la eroism în momentul în care o foamete mai teribilă decât cea pe care o cunoscusem la Reims ameninţa regiunea. Acest flagel se abătu asupra noastră în 1693.
Viaţa deveni atât de grea, încât elevii noştri abia mai aveau putere să vină la şcoală şi să lucreze. În fiecare zi remarcam cu tristeţe noi locuri goale în clasa mea, iar eu ştiam că aceşti copii erau victimele nevinovate ale războiului. Neputinţa de a le veni în ajutor mă consuma. Îmi aduc aminte de prima perioadă de foamete, când eram la Reims alături de înstăritul canonic de La Salle care distribuise pâine tuturor celor înfometaţi ce se prezentaseră la şcolile noastre. Cu cât mai tragică nu era acum situaţia prezentă! Parohia „Saint-Sulpice”, cea mai însemnată din Paris, semăna cu un furnicar în care se îngrămădeau săracii şi şomerii cu miile. Cum să hrăneşti o mulţime aşa de mare de înfometaţi?
Fraţii din noviciatul de la Vaugirard erau şi mai mult puşi la încercare, deoarece traiul lor depindea în totalitate de binefăcătorii parizieni. Bietul frate Antoine, care se ducea zilnic la Paris pentru a căuta de mâncare, era deseori despuiat de proviziile sale. Riscând să moară de foame, novicii se refugiaseră în casa din strada Princesse şi rămaseră acolo până la sfârşitul crizei.
Până la un anumit timp totul merse bine, dar în ciuda bunăvoinţei sale fratele Antoine nu putea face minuni pentru a hrăni atâtea persoane şi în curând fraţii ajunseră într-o stare mizerabilă.
Într-o seară, părintele Baudrand ne aduse o veste dezastruoasă:
─ Fraţilor, trebuie să vă mărturisesc că de acum înainte sunt şi eu în aceeaşi situaţie ca şi voi. Resursele mele s-au epuizat complet. Nu mai putem conta decât pe Dumnezeu. Vă sfătuiesc ca pentru moment să lăsaţi şcolile şi să vă îngrijiţi de nevoile voastre, aşa cum puteţi.
Vestea era copleşitoare. Oare va trebui într-adevăr să abandonăm comunitatea şi opera noastră educativă?
După plecarea parohului, superiorul ne zise cu gravitate:
─ Voi puteţi să plecaţi dacă vreţi, dar să ne amintim bine că Dumnezeu este Tatăl nostru şi că nu va uita de copiii săi.
Nimeni nu spuse un cuvânt. Nimeni nu ceru să plece. Timp de două zile rostirăm rugăciunile dinainte şi de după masă fără a avea nimic pe masă. O asemenea situaţie nu putea dura mult timp. Părintele de La Salle ne spuse că în cea de-a treia zi va lua o decizie importantă. În noaptea care preceda această zi decisivă am încercat în zadar să adorm. Eram curios să aflu ce făcea părintele de La Salle în timpul acestor lungi ceasuri de noapte. Ştiam deja că în momentele dificile, ca acelea prin care treceam, nu-şi găsea deloc odihnă: se ruga toată noaptea. Nu aveam atâta îndrăzneală ca să violez acest spaţiu intim, cum o făcusem altădată. Totuşi intuisem că ajutorul tocmai venea.
A doua zi dimineaţa părintele de La Salle mă primi, ca şi cum comunitatea nici nu era într-un grav pericol.
─ Frate François, nu-i aşa că dumneata n-ai crezut cu adevărat că Tatăl nostru ceresc ne va abandona, el care are grijă de păsările cerului şi de florile câmpului? Care este decizia fraţilor? A plecat vreunul?
─ Nici unul, părinte.
─ Dumnezeu să fie binecuvântat! Spune-le că mă voi întâlni cu părintele Baudrand. Am presentimentul că ne poate ajuta.
Avea dreptate. Chiar în acea dimineaţă regele trimisese parohului nostru o sumă considerabilă de bani pentru hrana săracilor din parohia sa. Bunul paroh îi dăduse şi părintelui de La Salle atât cât avea nevoie pentru a se îngriji de nevoile noastre din timpul ultimelor luni ale foametei.
În vacanţa din 1694, deoarece condiţiile se ameliorară mult, părintele de La Salle convocă la Vaugirard pe toţi fraţii societăţii. Foametea care fusese deosebit de dură în regiunea Champagne îi descurajase pe câţiva fraţi, dar toţi cei care veniseră erau hotărâţi mai mult ca niciodată să continue opera şcolilor. Această a doua întâlnire generală trebuia să pună un fundament solid pe care să se înalţe edificiul societăţii noastre. Cu această ocazie, 12 fraţi se consacrară pentru totdeauna educaţiei copiilor săraci prin voturile de ascultare şi de fidelitate până la moarte. După aceea, părintele de La Salle ne reuni la o adunare extraordinară.
─ Bine, dragi fraţi, ne spuse el, prin voturile voastre tocmai aţi făcut un pas decisiv, dar trebuie să mergem mai departe pentru a asigura pe viitor înflorirea operei noastre. Mai devreme sau mai târziu veţi înţelege că misiunea de superior va trebui să fie preluată şi exercitată de unul dintre voi. Acela care şi-a asumat-o până în prezent are o sănătate şubredă. În puţin timp se va afla în pragul morţii. Poate că în curând Dumnezeu îl va chema la sine.
─ Ce înseamnă aceste cuvinte?, m-am întrebat eu înspăimântat. Oare părintele de La Salle crede că nu suntem mulţumiţi de el? Vrea să ne părăsească? A primit oare din cer vestea morţii sale?
─ Stimaţii mei fraţi, continuă el, binele societăţii noastre cere să aveţi un frate ca superior. Întotdeauna îi va fi greu unui preot să înţeleagă modul vostru de viaţă, iar dacă un străin va primi misiunea de a vă conduce, riscaţi de a nu fi perfect uniţi. De aceea, vă propun să alegem pe unul dintre voi ca superior şi aşa să salvăm viitorul operei noastre.
Ne uitam toţi unul la altul foarte uimiţi. Aceleaşi gânduri ne frământau pe toţi. Ştiam bine că şcolile de la Reims erau în pericol după o eventuală plecare a părintelui de La Salle. Deci, ce avea să se întâmple dacă am accepta acum propunerea sa? Totuşi nimeni nu îndrăzni să se opună.
─ Vă cer să vă rugaţi şi să reflectaţi, continuă el. Examinaţi în faţa lui Dumnezeu care dintre voi ar fi cel mai potrivit pentru a fi superiorul societăţii. Să nu vă lăsaţi influenţaţi în alegerea voastră de nici o consideraţie umană.
În tăcere şi rugăciune căutarăm ceea ce ni se părea a fi decizia cea mai bună. În ceea ce mă priveşte, aveam convingerea fermă că o singură persoană era potrivită să conducă în mod sigur tânăra noastră societate. Cuvintele lui Adrien Nyel îmi reveniră în minte: „Opera educativă a Şcolilor Creştine se află în mâini bune, iar Providenţa are un mare plan cu ea. Să aveţi o încredere totală în părintele de La Salle!”
Am exprimat votul meu pe biletul destinat acestui scop, spunându-mi: „Cât de ingenios ştie să fie câteodată părintele de La Salle! Dar şi fraţii pot fi aşa...”.
Fratele Nicolas, cel mai mare, fusese desemnat să deschidă şi să numere buletinele de vot. Îl deschise pe primul, lent, ca şi cum se temea de conţinutul său, dar imediat faţa sa se lumină şi citi:
─ Părintele Ioan de La Salle.
De 5, 6, 12 ori repetă acelaşi nume. Nici un vot împotrivă. Deci, bucuria noastră nu cunoscu limite. Doar părintele de La Salle nu o manifesta deloc şi păstra o faţă grijulie. Fiind restabilită liniştea, el ne propuse să repetăm alegerea, deoarece – ne spuse el – era vorba de interesul primordial al societăţii noastre. Al doilea vot era o confirmare solemnă a primului vot. De astă dată părintele de La Salle nu mai putu rezista. El ne spuse:
─ Cel puţin, promiteţi-mi că nu veţi alege niciodată ca superior pe cineva străin de această societate.
Cererea sa a fost acceptată, iar promisiunea a fost dată în scris şi toţi o semnară.
Noi nu ştiam ceea ce viitorul apropiat ne rezerva, căci în curând promisiunea şi chiar fidelitatea noastră faţă de părintele de La Salle aveau să fie puse la grea încercare.

Capitolul XIII
UN CARDINAL SE INTERPUNE
În suburbiile Parisului, pe drumul spre Vaugirard, separat de oraş de către grădinile de Luxemburg, se înălţa un vechi castel abandonat care era bănuit a fi vizitat de stafii. Un fel de mister îl învăluia. Se spunea că înăuntru se auzeau zgomote neobişnuite, iar grădina ascundea secrete inexplicabile. Unii chiar afirmau că ar fi văzut cum spiritele mai multor monahi înmormântaţi aici vagabondau noaptea pe coridoarele pustii. Proprietarii erau foarte interesaţi să-l închirieze părintelui de La Salle care tocmai căuta o nouă casă. De fapt, acea de la Vaugirard devenise prea mică şi mai ales nelocuibilă din cauza timpului nefavorabil.
Novicii se mutaseră la Grand'Maison (Casa mare), aşa numeam noi această casă datorită măreţiei sale. O făcurăm repede, căci novicii nu aveau mare lucru. În ciuda fricii şi poate şi în ciuda dorinţei lor de aventură, nici un spirit nu veni să le tulbure somnul. Totul merse aşa de bine, încât nimeni nu putea să prevadă încercarea grea ce ne păştea.
În luna septembrie a aceluiaşi an, 1698, cardinalul Louis-Antoine de Noailles, arhiepiscopul de Paris, îi arătase părintelui de La Salle un semn deosebit de preţuire: îi încredinţase educaţia tinerilor nobili irlandezi veniţi în Franţa împreună cu regele Iacob al II-lea al Angliei, exilat de către Guillaume d'Orange care uzurpase tronul.
Părintele de La Salle îi primise la Grand'Maison şi-i încredinţase pe tineri unui frate cu experienţă. Excelenţei sale îi plăcu şi părea că părintele de La Salle putea conta pe el, pentru a proteja şcolile sale din Paris.
Părintele de La Chétardye, noul paroh de la biserica „Saint-Sulpice”, era un om de caracter. Mai întâi de toate ne arătă multă simpatie, înţelegând importanţa şcolilor pentru menţinerea spiritului creştin în parohia sa.
Zelul său îl făcu să creadă că anumite schimbări în regulile noastre ne-ar face acţiunile mai eficace. Ne propuse, de exemplu, să ne schimbăm reverenda cu cea a preoţilor. Dar părintele de La Salle nu era de acord cu nici una din propunerile sale. Ce ar deveni oare institutul nostru dacă orice paroh ar putea modifica regulile după propriul său plac?
Aceste puncte de vedere divergente dintre cele două suflete cu intenţii foarte bune aveau să aducă pentru noi neînţelegeri dureroase. Mai târziu am înţeles destul de bine că Providenţa se folosise de aceste încercări ca să purifice şi să consolideze virtutea în viaţa părintelui de La Salle.
Tocmai în momentul când superiorul nostru a fost reţinut la Chartres pentru a deschide acolo o nouă şcoală, câţiva novici nemulţumiţi de severitatea exagerată a fratelui Michel, merseră să se plângă parohului. Acesta îi spuse cardinalului şi el îl trimise pe venerabilul său vicar general, părintele Pirot, în vârstă de 70 de ani, să facă o anchetă.
Neştiind de demersul parohului, ne întrebam ce voia să însemne aceasta. Cum îl însoţeam pe părintele de La Salle la episcopie, unde trebuia să dea cont de călătoria sa la Chartres, i-am destăinuit îngrijorarea mea.
─ Nu te îngrijora, frate François, îmi răspunse el. Cred că vizita vicarului general dovedeşte, pur şi simplu, grija Eminenţei sale faţă de noi. De aceea trebuie să-i fim recunoscători. Să nu te frămânţi. Providenţa va avea grijă de toate acestea.
Cardinalul ne primi cu destulă amabilitate, părea mulţumit de fondarea şcolii la Chartres şi se interesă de asemenea de tinerii irlandezi. Dar, cu toate acestea, astăzi nu părea degajat, iar eu mă întrebam de ce. Când părintele de La Salle abordă subiectul vizitei vicarului general, şi loviturile de trăsnet începură să cadă.
─ Nu ţin să discut despre această chestiune, părinte, spuse el sec. Să ştiţi că nu mai sunteţi superiorul fraţilor. V-am numit un succesor.
Când pelerina cardinalului trecu prin faţa părintelui de La Salle, se auzi un foşnet de mătase şi Eminenţa sa dispăru. Cuvintele părintelui de La Salle încă îmi mai răsunau în urechi: „Nu te frământa! Providenţa va rezolva totul”. Ce paradox!
În acest moment părintele de La Salle se ridică. Eram atât de tulburat, că l-am urmat în mod automat. Ne-am întors tăcuţi la Grand'Maison. Ajunşi la poartă, părintele de La Salle îmi spuse:
─ Să nu divulgi nimănui, frate François, această discuţie. Lasă să facă Providenţa cum ştie mai bine. Domnul va face toate lucrurile spre mai bine.
Am păstrat tăcerea, dar mă întrebam neliniştit ce avea să se mai întâmple.
Toţi fraţii de la Paris fuseseră convocaţi la Grand'Maison pentru duminica următoare, prima din Advent. La rugămintea părintelui de La Salle novicii împodobiră sala de reuniuni. Această pregătire generală stimulase curiozitatea fraţilor la nivelul cel mai înalt. Nu se ştiau evenimentele precedente. Chiar Eminenţa sa, ca toţi ceilalţi vizitatori ai noştri, fuseseră primiţi întotdeauna într-un mod simplu.
Dimineaţa decurse fără incidente. Ca de obicei, părintele de La Salle ne comentase Evanghelia duminicii: „Şi vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ popoarele vor fi îngrozite, năucite de vuietul mării şi al valurilor. Oamenilor li se va tăia răsuflarea de groază în aşteptarea celor ce se vor întâmpla în lume, căci puterile cerurilor vor fi zguduite” (Lc 21,25-26). Tema convorbirii sale era „încrederea în Dumnezeu”, chiar în încercările sale cele mai grele. Interpretam toate cuvintele sale în lumina evenimentelor pe care le cunoşteam din situaţia de faţă. Nu se observa nici cea mai mică îngrijorare pe faţa părintelui de La Salle. Nu puteam împărtăşi nimănui emoţiile mele de a-l auzi vorbind ca superior pentru ultima dată.
Câteva minute după ce am cântat Vesperele, clopotele ne chemară în sală. Abia ne adunaserăm şi vicarul general cu un preot tânăr, însoţiţi de superiorul nostru, sosiră. Prezenţa acestui preot tânăr trezi curiozitatea fraţilor, iar ei, cu o oarecare teamă, îl auziră pe vicarul general luând cuvântul.
─ Dumnezeu a vrut să-l aleagă pe părintele de La Salle pentru a fonda opera foarte importantă a Şcolilor Creştine. Dumneavoastră ştiţi, fraţilor, că el şi-a abandonat canonicatul, averea şi chiar propria-i casă, pentru a se dedica întru totul acestei opere. A depăşit grele încercări pentru binele şcolilor. Acestea sunt motive foarte mari care mă fac să-i exprim mulţumiri alese.
Fraţii primiseră cu bucurie aceste elogii aduse părintelui de La Salle.
Crezând că ar fi câştigat încrederea lor, vicarul general le aduse la cunoştinţă apoi meritele tânărului preot Bricot. Fraţii îl ascultară cu atenţie şi simpatie, dar cât de mare nu le-a fost uimirea şi chiar consternarea când auziră concluzia discursului:
─ Pentru că părintele Bricot este un om care merită stima dumneavoastră, a fost numit superiorul dumneavoastră iar eu am venit să vă informez despre aceasta. Sper că-i veţi fi supuşi în toate.
Vicarul general încă nu sfârşise această ultimă frază şi fraţii se uitară încremeniţi unii la alţii şi începură să-şi arate nemulţumirea. Îl văzusem pe fratele Nicolas îndreptându-se spre vicarul general. Acesta, ca şi cum nu l-ar fi văzut, reluă:
─ Fraţilor, sunt aici pentru a vă comunica această decizie a Eminenţei sale.
Îl întrerupse brusc fratele Nicolas.
─ Monseniore vicar general, noi avem deja un superior în persoana părintelui Ioan de La Salle pe care-l iubim şi-l venerăm. Permiteţi-mi să vă spun că nici unul dintre noi nu doreşte să aibă un alt superior.
Situaţia începu să devină tragică. Vicarul general roşi, iar mâinile i se crispară de nervi. Bietul părinte Bricot părea foarte dezorientat. Părintele de La Salle se ridică şi, calm, se exprimă astfel:
─ Dragii mei fraţi, pentru că Eminenţa sa a decis să vă dea un nou superior, trebuie să vă supuneţi voinţei sale.
─ Dumneavoastră sunteţi acela căruia v-am promis ascultare, reluă fratele Josef.
La aceste cuvinte vicarul general interveni încă o dată.
─ Părintele Bricot se va interesa mult de soarta şi şcolile dumneavoastră. Puteţi să fiţi siguri că are toate calităţile unui superior bun. Este înţelept, generos...
─ Părintele de La Salle posedă toate aceste calităţi, ba chiar şi altele, îl întrerupse fratele Antoine: este sever cu el însuşi, bun cu fraţii, nu comandă niciodată ceea ce el însuşi nu poate îndeplini... Nu veţi găsi pe nimeni altul cu care să-l puteţi compara.
─ Nu este vorba de comparaţie, reluă vicarul general pe un ton supărat, ci este decizia Eminenţei sale. Deci, desfăcând documentul pe care-l ţinea în mâini, îl citi:
„În virtutea autorităţii ce ne stă în puterea episcopală, noi, Louis-Antoine de Noailles, Cardinalul Arhiepiscop de Paris, declarăm că părintele Ioan de La Salle, fost canonic al catedralei din Reims, fondator al Societăţii Fraţii Şcolilor Creştine şi până acum superior al societăţii sus-menţionate, este înlocuit în această funcţie, începând cu data jos-menţionată, de către părintele François Bricot, numit şi desemnat de noi pentru a fi instalat superior în Casa Mamă a fraţilor, cunoscută sub numele de Grand'Maison, de către Monseniorul Pirot, vicar general al Arhidiecezei de Paris, în prima duminică din Advent a anului 1702.
Prin prezenta îi interzicem părintelui Ioan de La Salle dreptul de a mai exercita orice autoritate asupra fraţilor în instituţiile Arhidiecezei de Paris, declaraţie pe care am semnat-o şi asupra căreia am pus sigiliul episcopal”.
Când vicarul general termină lectura documentului şi îşi dădu seama de impresia pe care o provocase asupra fraţilor, tremură de emoţie.
─ Să mă scuzaţi, Monseniore vicar general, spuse fratele Nicolas, dar poate că Eminenţa sa a fost rău informat. Nu se poate amâna executarea acestui ordin?
─ În ceea ce mă priveşte, mă simt obligat să vă spun: supuneţi-vă deciziei sale chiar de astăzi!
Afacerea s-ar fi putut termina fără a ofensa mai mult sentimentele tuturor, dacă fratele Michel, directorul novicilor, n-ar fi creat o nouă indispoziţie spunând:
─ Monseniore, pot să afirm că nu părintele de La Salle trebuie să fie condamnat, ci numai eu...
─ Dumneavoastră îndrăzniţi să vorbiţi, dumneavoastră, cauza acestei încurcături, îi replică sec vicarul general.
─ Monseniore! imploră părintele de La Salle, eu l-am desemnat pe fratele Michel ca director al novicilor. De aceea, asupra mea cade toată responsabilitatea acestei triste situaţii. Mâine voi merge la Eminenţa sa, pentru a-mi cere iertare.
După aceste cuvinte vicarul general şi părintele Bricot se ridicară pentru a pleca. Părintele de La Salle îi însoţi promiţându-le că va face tot posibilul pentru a-i determina pe fraţi să-şi schimbe atitudinile. Tocmai ieşeau când un frate declară deschis şi tare:
─ Dacă ni se trimite un nou superior, acesta să-şi aducă alţi călugări, căci noi vom părăsi casa împreună cu părintele de La Salle.

Capitolul XIV
COMPROMIS
O tăcere ca de moarte coborî peste Grand'Maison. Părintele de La Salle dispăru de pe scenă iar fratele Michel trimise novicii în capelă şi se închise singur în cameră. Majoritatea celorlalţi fraţi reluară munca la şcolile din oraş. Încet-încet, noaptea învălui în umbra sa sfârşitul acestei zile tragice. Ce ne aştepta, oare, a doua zi?
La miezul acestei lungi nopţi am avut un vis ciudat: vocea familiară a părintelui de La Salle îl întreba pe cineva care îmi rămase invizibil:
─ Oare trebuie să părăsesc Parisul? Aceasta este voinţa ta?
Iar vocea îi răspunse:
─ Nu, rămâi aici. Mai ai încă multe de suferit la Paris pentru binele societăţii.
Deodată m-am trezit şi am scrutat întunericul aşteptând parcă să-l văd pe părintele de La Salle în rugăciune, dar nu văzui nimic. A doua zi va potoli, oare, neliniştea din inimile noastre, ieri încă atât de liniştite?
Se lumină de ziuă. Viaţa de la Grand'Maison îşi reluă cursul normal, dar o oarecare tulburare mai plutea încă în aer. După terminarea orelor părintele de La Salle mă rugă să-l însoţesc la arhiepiscopie pentru a-l întâlni pe cardinal. Preotul care ne primi spuse că Eminenţa sa se afla la o adunare a parohilor din Paris şi că ne va putea primi imediat. Ne conduse în sala reuniunii unde se mai găseau încă vreo 15 preoţi. Părintele de La Salle merse direct la Eminenţa sa şi, îngenunchind înaintea lui, îi spuse:
─ Scuzaţi-mă, Eminenţă, că am venit să vă deranjez într-un asemenea moment. Sunt tare întristat de scandalul care s-a produs ieri în casa fraţilor. Vă rog să le iertaţi această aparentă nesubordonare. Vă promit că voi face tot ceea ce-mi va sta în putere...
Părintele de La Salle nu mai putu continua, deoarece cardinalul îi aruncă o privire severă. Se ridică, îşi luă pelerina de mătase şi se îndreptă spre uşa în faţa căreia aşteptam. În treacăt l-am auzit declarând tare:
─ Dacă părintele de La Salle şi fraţii nu vor să se supună, mă lipsesc de serviciile lor.
Cu aceste cuvinte dispăru. Unul după altul, preoţii, martori muţi ai acestei scene, părăsiră camera, iar părintele de La Chétardye plecă ultimul. În disperarea mea îl oprisem la uşă.
─ Părinte paroh, l-am rugat eu, dumneavoastră sunteţi unicul care aţi mai putea interveni. N-aţi vrea să ne apăraţi cauza în faţa arhiepiscopului?
─ Mă tem, frate François, să nu fie prea târziu acum.
Uşa se închise şi tăcerea se aşternu din nou în sală, o tăcere neplăcută şi penibilă. Mă regăseam aici singur cu părintele de La Salle, încă îngenuncheat. Primirea dură din partea Eminenţei sale, fără îndoială, îi rănise adânc inima. Ce puteam să fac pentru el? Dacă i-aş fi sugerat să-l reîntâlnească pe vicarul general, lucrurile s-ar fi putut rezolva. Însă el nu se afla la reuniune. Nu era oare aceasta o dovadă că nu împărtăşea părerea cardinalului?
─ Părinte de La Salle, i-am spus eu încet, nu mi se pare totul pierdut. Un demers la vicarul general ar putea aplana aceste dificultăţi.
Chiar şi pentru mine această speranţă era firavă, dar părintele de La Salle, ridicându-şi capul, mă fixă o clipă cu privirea şi-mi spuse:
─ Scuză-mă, dragă frate, pentru slăbiciunea de care am dat dovadă. Mărturisesc că este mult mai uşor să predici altora resemnarea decât s-o practici tu însuţi. Acum să mergem să-l întâlnim pe vicarul general.
Abia părăsirăm arhiepiscopia şi ne-am întâlnit cu Monseniorul Pirot care mergea la cardinal. Ne salută cu amabilitate.
─ Fraţii mi-au spus că puteam să vă găsesc aici, părinte superior, spuse el, dar mă tem c-am ajuns prea târziu. Sper să vă scutesc de o nouă întâlnire penibilă cu Eminenţa sa. A fost imposibil să-l fac să înţeleagă că acest caz nu este decât o neînţelegere regretabilă. Este hotărât să închidă toate şcolile dumneavoastră de la Paris dacă nu veţi reuşi să-i supuneţi pe fraţi. Acum nu văd nici un mijloc de ieşire din această încurcătură.
─ Am făcut tot ce era posibil, dar fără succes, răspunse părintele de La Salle.
─ Înţeleg situaţia şi admir ataşamentul pe care fraţii îl dovedesc faţă de dumneavoastră. Dacă toate comunităţile religioase de la Paris ar fi la fel de unite, ca aceea a dumneavoastră, câte probleme dificile nu s-ar putea rezolva cu uşurinţă!
─ Dacă Eminenţa sa mă va alunga din Paris, adăugă părintele de La Salle, mă voi supune cu totul deciziei sale. Pot să-l găsesc pe Dumnezeu oriunde şi acest gând mă consolează.
─ Să nu vorbim de exil, reluă Monseniorul Pirot. Atâta timp cât cardinalul nu emite nici un decret de exilare, trebuie să continuăm să sperăm.
Cu aceste cuvinte vicarul general îşi luă rămas bun de la noi. Mai aveam deci încă un prieten şi acest lucru era încurajator.
După întoarcerea noastră acasă, părintele de La Salle intră în capelă. Am profitat de absenţa sa pentru a relata fraţilor incidentele de după-amiază. Având în vedere cum stăteau lucrurile, am luat două hotărâri: prima, de a petrece o zi şi o noapte în rugăciune şi post negru, iar a doua, de a închide şcolile noastre şi de a părăsi Parisul, dacă Eminenţa sa n-ar reveni asupra deciziei sale.
Fiindcă, aparent, această zi de post şi de rugăciune nu aduse rezultatul dorit, ne pregătirăm să abandonăm şcolile. Aceasta ajunse şi la urechile părintelui de La Chétardye. Imediat se grăbi să-l întâlnească pe părintele de La Salle.
─ Trebuie să-i împiedicaţi pe fraţi să părăsească Parisul, imploră el.
─ Părinte paroh, aţi uitat că nu mai sunt superiorul fraţilor. Nu mai am deci dreptul de a exercita asupra lor nici cea mai mică autoritate.
─ Dar ce se va face cu şcolile şi cu copiii săraci care le frecventează? Cine se va îngriji de educaţia lor?
─ Mi-a spus că Eminenţa sa se va îngriji de acest lucru.
─ Dar mie îmi este imposibil să renunţ la fraţi!
Părintele de La Chértardye nu mai avea decât o soluţie: să meargă în grabă la cardinal şi să-i expună această situaţie dificilă. Reuşi să-l convingă de a-l menţine cel puţin provizoriu pe părintele de La Salle ca superior al fraţilor. Se ajunse la următorul compromis: Eminenţa sa avea să delege un preot pentru a vizita lunar comunitatea fraţilor de la Grand'Maison. Fără ca acesta să aibă vreo jurisdicţie asupra problemelor interne ale societăţii.
Această soluţie era înţeleaptă. Părintele Bricot, delegatul Eminenţei sale, vizită casa o singură dată. Nu mai reveni, căci se simţea străin în casa noastră.
Cu toate că îi mulţumea pe fraţi, părintele de La Chétardye continuă să fie rece în relaţiile cu superiorul nostru. Înainte ca situaţia să se agraveze, părintele de La Salle părăsi casa Grand'Maison şi duse novicii în strada Charonne din Parohia „Saint-Antoine”.
Din nou au trebuit să îndure sărăcie şi lipsuri, dar toţi rămaseră fideli. Din fericire, o comunitate religioasă, cea a „Surorilor Dominicane ale Sfintei Cruci”, unde părintele de La Salle celebra sfânta Liturghie, îi veni deseori în ajutor când nu mai avea cine să-l ajute. Dar alte încercări şi mai crude aveau să se abată în curând asupra operei Şcolilor Creştine.

Capitolul XV
FURTUNĂ ÎN CAPITALĂ
„Afacerile sunt afaceri”. La sfârşitul secolului al XVII-lea, negustorii parizieni credeau acest lucru cu fermitate, ca şi negustorii din templu alungaţi odinioară de Isus. Proprietarii casei Grand'Maison înţeleseră în curând, după aparenţă, că fantomele care o vizitau altădată fuseseră evacuate. „Aceşti domni au închiriat casa la un preţ derizoriu, dar fiindcă aceste spirite au plecat, de ce să nu obţinem noi mai mulţi bani vânzând-o?” Cum noi n-o puteam cumpăra, nu ne rămase decât să eliberăm locul. Aveam două săptămâni la dispoziţie ca să transportăm în altă parte sărăcăciosul nostru mobilier.
Părintele de La Salle ne primi cu bucurie în Parohia „Saint-Antoine” în ciuda incomodităţii locuinţelor. Puţin după aceea deschiserăm acolo o şcoală duminicală şi o şcoală pentru săraci. Dar în acest cartier aveau şi învăţătorii scribi şcoli. De la venirea noastră la Paris ne creaseră numeroase dificultăţi. Predarea scrisului era mijlocul lor de subzistenţă. Or, şcolile noastre fiind gratuite, pretindeau că le luăm elevii. În plus, noi adăugam la programul nostru cititul şi socotitul şi aceasta le stârnea invidia. Trebuia deci să ne aşteptăm la noi ofense din partea lor.
Într-o dimineaţă, în timpul orei, apăru şeful poliţiei în persoană. Venea oare să-i caute pe elevii instigatori la dezordine? Din felul cum se comporta înţelesei imediat că altceva căuta. Fără să bată la uşă, intră în clasă şi începu să strângă cu brutalitate caiete şi pene de scris. Elevii se uitară la el cu o uimire amestecată cu teamă.
─ Domnule, l-am întrebat eu, pot să ştiu de ce ridicaţi aceste rechizite care aparţin şcolii?
─ Am fost trimis de către magistrat, deoarece legea vă interzice să predaţi scrisul, răspunse el rece.
─ Dar elevii nu plătesc pentru acest învăţământ, domnule poliţist.
─ Nu-i vorba de asta. Legea interzice predarea scrisului în şcolile gratuite. Şi vă avertizez că, pe viitor, orice infracţiune ar putea să vă coste scump!
Cu aceste cuvinte ameninţătoare plecă. Iniţiatorii acestui incident nu erau oare învăţătorii scribi? Ei atacaseră deja şcolile din Parohia „Saint-Sulpice”, dar în zadar, pentru că ele erau protejate de către parohul influent. De data aceasta părintele de La Salle puse afacerea în mâinile unui avocat experimentat, iar noi continuarăm să predăm în mod normal. Dar, fie din incapacitatea avocatului, fie mai curând din cauza manevrelor şirete ale învăţătorilor scribi, procesul fusese pierdut de data aceasta. Şi culmea nenorocirii, şeful poliţiei îi ceru părintelui de La Salle să se prezinte în faţa tribunalului din Châtelet.
Situaţia deveni îngrijorătoare, deoarece această convocare îl plasă pe părintele de La Salle în faţa unei dileme dramatice: sau se prezintă şi riscă închiderea şcolii, sau continuă să predea, ca şi cum n-ar şti nimic de convocarea sa. Părintele de La Salle alese cu prudenţă cea de-a doua soluţie şi, spre uimirea noastră, somaţia nu se repetă. Exasperaţi şi temându-se să nu piardă partida, învăţătorii scribi reluară ofensiva.
Într-o zi liberă câţiva dintre ei, însoţiţi de un reprezentant al poliţiei, veniră la şcoala noastră din strada Charonne şi se purtară acolo ca nişte adevăraţi barbari.
─ Să aruncăm afară totul, strigă unul dintre ei. Să nu lăsăm nici măcar un singur dulap în clasă.
Chiar înainte să ajungem la locul dezordinii, am văzut zburând pe geam bănci, cărţi, caiete. Nu după mult timp, toţi vecinii se revoltaseră, iar mai mulţi elevi însoţiţi de părinţii lor veniră în fuga mare să vadă ce se întâmpla.
─ Ei nu au dreptul să facă aceasta, strigă furios în gura mare un tată de familie. Noi ce aşteptăm? Să mergem să-i alungăm!
Învăţătorii scribi, speriaţi, se refugiară în toate părţile. Dacă n-ar fi venit jandarmii, mulţimea i-ar fi nenorocit. Din păcate, pagubele făcute şcolii noastre n-au fost reparate.
Noi pierduserăm. A doua zi poliţia veni şi sigilă intrarea în şcoală. Inscripţia „Şcoala creştină” a fost smulsă iar părintele de La Salle a fost pedepsit cu o amendă mare.
─ Nu pot s-o plătesc, spuse el agenţilor armatei. Puteţi să mă duceţi la puşcărie.
─ N-avem nimic împotriva dumneavoastră, răspunseră ei. Nu facem decât să protejăm interesele poporului.
O săptămână mai târziu, sub acelaşi pretext, învăţătorii scribi şi agenţii poliţiei trecură la jefuirea şcolii duminicale şi a locuinţei noastre alăturate. Părintele de La Salle hotărî să mute noviciatul în Parohia „Saint-Hippolyte”, unde fratele Nicolas conducea o şcoală normală. Câteva luni înainte de moartea sa, parohul lăsase o sumă de bani pentru întreţinerea acestei clădiri. Din cauza absenţei părintelui de La Salle, parohul lăsase banii ca moştenire fratelui Nicolas, directorul şcolii.
Înainte de a-i muta în imobilul şcolii normale pe cei şase novici alungaţi, părintele de La Salle ţinuse să stea de vorbă cu fratele Nicolas pentru a face demersurile necesare, iar eu îl însoţeam. Ne primi un tânăr şi ne duse în parloar. Părintele de La Salle îi spuse că vrea să stea de vorbă cu fratele Nicolas.
─ Vreţi să spuneţi, desigur, cu domnul Vuyart, îi răspunse el. Este foarte ocupat. Vreţi să aşteptaţi câteva minute? Îi voi spune că aţi venit.
În lungile momente de aşteptare puteam să citesc pe faţa părintelui de La Salle mirarea, ba chiar şi o oarecare îngrijorare. A-l face pe superiorul său să aştepte atâta timp mă surprinse din partea fratelui Nicolas, iar eu mă întrebam ce poate să însemne toate acestea.
În sfârşit apăru la uşă un domn îmbrăcat într-o elegantă haină burgheză. Când făcu câţiva paşi spre noi, am încremenit recunoscându-l pe fratele Nicolas! Cu aşa costum şi privindu-ne de sus, nu mai era fratele pe care-l văzusem la Vaugirard câţiva ani mai devreme, când în genunchi lângă părintele de La Salle jurase că va rămâne fidel societăţii Fraţilor Şcolilor Creştine până la moarte, „chiar dacă va trebui să trăiască şi numai cu pâine.” Uitase oare de făgăduinţa făcută? Înclinându-se uşor, spuse:
─ Bună ziua, părinte de La Salle.
Părintele de La Salle se îngăimă:
─ Dragă frate Nicolas, cum se face că...
Dar nu mai putu vorbi.
─ Cred că înţeleg, părinte. Fără îndoială, costumul meu vă uimeşte. Într-adevăr nu v-am înştiinţat. De acum înainte nu mai aparţin societăţii dumneavoastră. De altfel în legătură cu modul de a conduce o şcoală normală am idei ce nu mai sunt compatibile cu cele ale dumneavoastră.
─ Este posibil să avem metode diferite pentru a asigura succesul şcolii normale, reluă părintele de La Salle pe un ton înţelegător, dar asta n-ar crea între noi dificultăţi iremediabile. Esenţialul este formarea creştină a copiilor. Fără îndoială că ai rămas fidel acestui ideal şi mă bucur de asta.
Domnul Vuyart răspunse rece:
─ Mă priveşte doar pe mine. Este suficient să vă zic că decizia mea este irevocabilă, nu mai aparţin societăţii dumneavoastră.
─ Am fost oare prea exigent faţă de dumneata? Te-am ofensat cu ceva?
Părintelui de La Salle i se umplură ochii de lacrimi şi nu mai putu să vorbească. Domnul Vuyart, stând în pragul uşii, rămase nepăsător.
─ Sensibilitatea nu-şi are locul aici, spuse el pe un ton rece. Să lăsăm trecutul. Am pierdut deja câteva minute preţioase şi dacă nu doriţi nimic în plus...
Atitudinea şi cuvintele sale arătau clar că nu ţinea să prelungească mai mult convorbirea noastră. Părintele de La Salle înţelese şi ieşirăm din casă.
Nicolas Vuyart fusese unul din fraţii în care părintele de La Salle îşi pusese cea mai mare speranţă. Infidelitatea lui răni adânc inima aceluia căruia îi datora totul: educaţia, calităţile pedagogice, prezenţa, funcţia de director al şcolii normale. Îl văzusem pe părintele de La Salle în multe încercări dificile, dar nici una nu-mi păru să-l fi zdrobit mai mult. El făcu totul pentru a-l readuce pe discipolul rătăcit. În aceeaşi seară a vizitei noastre la şcoala normală ne ceru cu insistenţă să implorăm fierbinte cerul în favoarea lui Vuyart. Scrisorile, întrevederile, rugăciunile şi cererile fierbinţi nu aduseră nici un efect.
Cum nu mai putea fi vorba de mutarea novicilor în incinta şcolii normale, ne-am întors ca o turmă mică, tristă şi descumpănită la vechea noastră şcoală din strada Princesse. Iar aici încercările se acumulaseră fără încetare în aceste ultime luni: tentativa lui Nicolas Vuyart de a-şi însuşi conducerea şcolii normale, infidelitatea mai multor fraţi care lăsară clasele fără învăţători, o epidemie care răpuse viaţa a patru fraţi la Chartres, în sfârşit, noile atacuri victorioase ale învăţătorilor scribi care erau încurajaţi de primul lor succes. Aceştia jefuiră fără milă şcoala din strada Princesse şi luară cu ei tot ce se găsea în ea. Părintele de La Chétardye, unicul care ne-ar fi putut apăra, rămase indiferent.
În dezlănţuirea acestei noi furtuni, părintele de La Salle află totuşi o mângâiere: un preot prieten îi ceru să deschidă o şcoală în Parohia „Saint-Roch”, ceea ce s-a şi întâmplat fără întârziere. Fiindcă sărăcia acestui cartier era extremă, învăţătorii scribi încă nu-şi făcură simţită prezenţa. În aceeaşi perioadă, conducerea oraşului Rouen ceru fraţi şi părintele de La Salle acceptă cererea în ciuda condiţiilor nesatisfăcătoare. Această cerere părea providenţială deoarece şcolile de la Paris se găseau într-adevăr într-o situaţie precară.
În duminica de după jefuirea şcolii noastre din strada Princesse m-am dus cu fraţii din Parohia „Saint-Sulpice” la locuinţa deteriorată a părintelui de La Salle din şcoala Saint-Roch. Eram cu toţii trişti şi descurajaţi. El ne primi cu obişnuita sa bunătate.
─ Dragi fraţi, ne spuse el, evenimentele par să arate voinţa Providenţei. Să renunţăm pentru moment la activitatea educativă din şcolile noastre de la Paris. Poate că Dumnezeu are cu noi un plan particular la Rouen. Vedeţi, tocmai suntem ajutaţi să ne stabilim acolo. Totuşi vestea plecării noastre trebuie să rămână în secret. Doar fraţii Louis şi Ioan vor continua să predea aici la Saint-Roch, deoarece părintele paroh vrea cu orice preţ să-i păstreze pe fraţi.
Ne pregăteam să părăsim Parisul. Eu am fost desemnat să merg la Rouen.
Ce mare diferenţă între această călătorie din 1705 şi cea pe care o făcusem în 1672, când fugisem de la şcoală! Pe drum am comparat situaţia mea actuală cu cea din urmă cu 30 de ani: atunci, maltratat de către învăţătorul meu, fugisem de la şcoală, iar acum eu însumi eram învăţător. Îi dispreţuisem pe nobili, dar în curând am găsit în doamna Maillefer şi în părintele de La Salle o nobleţe sufletească incomparabilă. Ideea că un învăţător de şcoală ar putea deveni un sfânt îmi păru atunci ridicolă, iar această sfinţenie o descopeream acum în fondatorul şcolilor populare. În 1672, curiozitatea mă conduse la Rouen, astăzi datoria, dar şi atâtea amintiri emoţionante mă atrăgeau acolo: moartea misterioasă a sărmanului cerşetor, convertirea doamnei Maillefer, încăierarea şcolarilor pe stradă şi, mai ales, întâlnirea cu domnul Nyel!...
Cum am sosit, m-am dus să mă rog la mormântul său din cimitirul Saint-Maclou şi, în acelaşi timp, i-am mulţumit lui Dumnezeu că m-a condus prin intermediul acestui om la părintele de La Salle.
Şcolile din Rouen se găseau într-o stare şi mai jalnică decât în 1672. De la moartea sa, opera domnului Nyel căzuse în ruină şi aproape toţi învăţătorii o abandonaseră. Pentru a o pune din nou pe picioare, fraţii au fost constrânşi la început la toate muncile impuse înainte acestor tineri: opt ore de şcoală pe zi şi grija bolnavilor. În plus, trebuia să locuim în spital şi să ne îndeplinim obligaţiile noastre de persoane consacrate, ceea ce făcea viaţa noastră deosebit de grea.
Lunile treceau şi părintele de La Salle nu reuşea să facă situaţia mai suportabilă. În sfârşit, închiriase un mare teren pe partea opusă a Senei, în suburbia Saint-Severin. Această nouă reşedinţă, numită Saint-Yon, era destinată să devină centrul operelor noastre. Părintele de La Salle construi acolo un noviciat şi un pension.
Puţin după sosirea noastră la Rouen ne parveni vestea de la Paris că enoriaşii din Parohia „Saint-Sulpice” îi cereau din nou cu insistenţă pe fraţi în parohia lor. Mai întâi crezuseră că fraţii erau în concediu extraordinar. Apoi, când înţeleseră că fraţii părăsiseră definitiv Parisul, se duseră la paroh pentru a-i cere cu insistenţă reîntoarcerea lor. Părintele de La Chétardye încercase să-i înlocuiască, însă experimentul se dovedi a fi un eşec. Cum credincioşii exercitau din ce în ce mai mult presiuni asupra lui, el se văzu obligat să recurgă la părintele de La Salle şi îi scrise următoarele rânduri:
Vă rog să binevoiţi a uita evenimentele nefericite din ultimele luni şi să ne trimiteţi din nou câţiva fraţi. În ce mă priveşte, vă promit că vor fi bine găzduiţi şi plătiţi convenabil şi că îi voi apăra împotriva învăţătorilor scribi, atât cât îmi va sta în putinţă.
Liniştit de această promisiune, părintele de La Salle trimise din nou 10 fraţi în capitală, printre care eram şi eu. Cu această ocazie am admirat dezinteresul şi umilinţa superiorului nostru. I-au fost oferite toate şcolile gratuite de la Rouen: episcopul şi membrii clerului erau de partea lui. A rămâne surd la cererile părintelui de La Chétardye, care îi arătase atâta răceală, putea fi justificat. Dar părintele de La Salle nu privi această chestiune sub acest aspect. Caracterul său era prea nobil pentru a se supăra de anumite procedee nedelicate, iar inima sa era prea mare pentru a limita activităţile sale apostolice la o singură provincie. Ar fi vrut să câştige întreaga lume pentru Dumnezeu. Se gândea la numeroşii copii rămaşi fără învăţători ca urmare a plecării fraţilor. Cu ce mare bucurie îi trimitea el din nou!
Parohul ne primi cordial. El insistă totuşi ca un superior bisericesc să viziteze lunar comunitatea noastră. Începusem să mă tem ca îndărătnicia sa asupra acestui punct să nu conducă la serioase complicaţii, în ciuda aranjamentului semnat la Grand'Maison.
Eram de puţin timp la Paris când se prezentă ocazia de a deschide o şcoală normală pentru învăţătorii de la sate. Ea veni din partea unui bărbat tânăr, numit Clément. Părintele de La Salle furniză o parte din suma necesară, iar domnul Clément promise restul. Opera începuse şi dădu imediat mari speranţe.
Totuşi, părintele de La Salle, care crease prima şcoală normală ca să poată trimite învăţători peste tot unde se cereau, nu putea să uite că fiecare din încercările sale în acest domeniu îl costase grele necazuri şi, în final, eşecuri. Această nouă fundaţie, din păcate, avea să sfârşească la fel.
Primind o moştenire bogată şi mari onoruri din partea regelui, domnul Clément ajunse la convingerea că a se ocupa cu formarea învăţătorilor era nedemn de el. Aşa că prietenia sa cu fraţii se răci. El pretinse că superiorul fraţilor, mizând pe minoritatea sa, voia să-şi însuşească moştenirea lui şi, influenţat de tatăl său, merse până acolo încât intentă un proces împotriva părintelui de La Salle. Acuzaţia era nedreaptă, falsă şi chiar nemaipomenită. Părintele de La Salle, sigur că nevinovăţia sa va fi recunoscută, încredinţă cazul unui avocat capabil. Apoi părăsi Parisul în speranţa că astfel îi va potoli pe acuzatori săi.
Absenţa sa din capitală nu avea nimic extraordinar căci, pentru a-i obişnui pe fraţi să se autoconducă, părintele de La Salle, de câţiva ani delegă o parte din autoritatea sa unor fraţi experimentaţi. Fratele Josef funcţiona ca şi director al şcolilor din Reims, Rethel, Guise şi Laon; fratele Barthélemy era director în regiunea Parisului ce cuprindea între altele Rouen şi Chartres; şi, în sfârşit, un alt director se ocupa de şcolile înfiinţate în ultimii zece ani în sudul Franţei. Plecarea părintelui de La Salle nu suscită încă nici o uimire.
Speram într-o întoarcere imediată, dar absenţa sa se prelungi, iar noi nu primirăm nici o veste de la el. Ne cuprinse o oarecare teamă. Între timp afacerea „Clément” se termină în detrimentul părintelui de La Salle. Ea ruină reputaţia lui în faţa celor care îl stimaseră nespus, iar sentinţa de condamnare îi refuză chiar şi titlul de superior al fraţilor, voind astfel să convingă despre incapacitatea sa de a exercita o asemenea funcţie. Nu voia oare părintele de La Chétardye să profite de aceasta pentru a relua primele sale idei şi să realizeze ceea ce căuta de atât timp: să-i conducă pe fraţii stabiliţi în parohia sa după propriu-i plac?

Capitolul XVI
REFUGIAT ÎN SUDUL FRANŢEI
Era în aprilie 1714. Trecuse mai mult de un an de zile de la plecarea misterioasă a părintelui de La Salle din comunitatea noastră. Se refugiase el oare în sudul Franţei pentru a ne scuti de încercările grele pe care prezenţa sa părea să le atragă asupra societăţii noastre? Situaţia noastră în capitală devenise aşa de critică, încât ne întrebam cum să-i rămânem fideli şi în acelaşi timp să răspundem cerinţelor părintelui de La Chétardye care se amesteca din nou în afacerile noastre.
Fratele Barthélemy, locţiitorul temporar al părintelui de La Salle, făcuse deja câteva concesii. La cererea părintelui de Brou, noul nostru superior bisericesc, semnarăm un act prin care recunoşteam câteva drepturi inerente în titlul său de superior. Acest superior, stimat şi iubit de către fraţi pentru bunătatea şi zelul său pentru şcolile noastre, era un bun prieten al părintelui de La Chétardye. Acesta profită de ocazie pentru a pregăti în secret un nou regulament şi-l prezentă, prin intermediul părintelui de Brou, Eminenţei sale cardinalul de Noailles.
Din fericire, vestea ajunse imediat şi la urechile noastre. Situaţia ar fi devenit cu siguranţă tragică dacă fratele Barthélemy n-ar fi convocat la Paris pe fraţii directori pentru a-i înştiinţa de ultimele evoluţii în această direcţie. Ce măsuri importante avea oare să ne propună? Amintindu-mi de tristele evenimente din 1703, din vremea primului conflict cu părintele de La Chétardye, mă întrebam dacă nu cumva venise ceasul să abandonăm în mod definitiv şcolile de la Paris.
Fratele Barthélemy ne vorbi cu sinceritate şi cordialitate. Potoli spiritele revoltate şi ne încurajă să rămânem credincioşi părintelui de La Salle în ciuda dificultăţilor care ne ameninţau din toate părţile. Împreună cu fraţii directori ai şcolilor din Paris, din Versailles şi din Saint-Denis întocmiseră o scrisoare către părintele de La Salle pentru a solicita reîntoarcerea lui la Paris. O prezentară drept cel mai bun mijloc, chiar dacă era puţin prea îndrăzneţ, pentru a ajunge la acest rezultat. De fapt, părintele de La Salle nu făcuse oare împreună cu toţi fraţii votul de ascultare faţă de consiliul fraţilor directori? Nu putem oare să facem apel la această făgăduinţă? Şi fratele Barthélemy ne citi această scrisoare:
Mult iubite părinte Ioan de La Salle!
„Noi, fraţii directori ai Şcolilor Creştine, având în vedere prea marea slavă a lui Dumnezeu, binele Bisericii şi al societăţii noastre, ne dăm seama că este absolut necesar să preluaţi din nou grija şi conducerea sfintei opere a lui Dumnezeu, care este şi a dumneavoastră, căci i-a plăcut Domnului să se folosească de dumneavoastră pentru a o înfiinţa şi a o conduce de atâta timp. Toţi suntem convinşi că Dumnezeu v-a dat şi vă va dă şi în continuare harurile şi facultăţile necesare pentru a conduce cum se cuvine această nouă societate care este de o aşa mare utilitate în Biserică. Şi pe drept cuvânt dăm mărturie că aţi condus-o totdeauna cu mult succes şi edificare. De aceea, părinte de La Salle, vă rugăm cu smerenie şi vă poruncim în numele societăţii, căreia i-aţi promis ascultare, să luaţi din nou în mâinile dumneavoastră conducerea destinelor societăţii noastre, cât mai devreme posibil. Drept pentru care noi am semnat.
Întocmit la Paris, în data de 1 aprilie 1714.
Cu un profund respect, suntem ai dumneavoastră umili supuşi şi ascultători. ”
Cutezanţa acestei propuneri ne impresionase profund pe toţi. După citirea ei, fratele Barthélemy, neîndrăznind să poarte singur responsabilitatea, ne întrebă dacă se cuvine să trimitem scrisoarea. Din cauza circumstanţelor dramatice prin care trecea societatea noastră, părerea tuturor fraţilor era pozitivă şi toţi îşi dădură semnătura. Această scrisoare ne dădu o mare speranţă în reîntoarcerea superiorului nostru, însă noi ne întrebam cum ar putea să ajungă scrisoarea la el, fiindcă nu cunoşteam locul în care se retrăsese.
Fratele Barthélemy cunoştea un preot din Alais, abatele Richelot, care putea să ne informeze despre aceasta. Dar era prudent să fie trimis acolo un mesager? Această regiune era devastată de brigăzi fanatice, iar acolo preoţii îşi riscau continuu viaţa. Dacă scrisoarea ar fi interceptată, părintele de La Salle ar fi în mare pericol.
Cum aceste mari dificultăţi nu erau semnalate în timpul adunării, m-am decis să merg şi să vorbesc cu fratele Barthélemy.
─ Dumneata eşti, frate François? Mă bucur că ai venit. Tocmai voiam să vorbesc cu dumneata. Dar mai întâi spune-mi motivul venirii dumitale.
─ Aş vrea să vă atenţionez asupra pericolului pe care l-ar putea provoca expedierea scrisorii la părintele de La Salle. Oare nu riscă să cadă în mâinile camisarzilor şi astfel să-i pună viaţa în pericol?
─ Asta-i posibil, dar trebuie să ne încredinţăm Providenţei. Evitarea acestui pericol va depinde de altfel de prudenţa mesagerului.
Această ultimă observaţie veni după o pauză şi era însoţită de un zâmbet puţin misterios.
─ Acest mesager va fi un frate?, l-am întrebat.
─ Da, stimate frate François. Chiar pe dumneata te-am ales, fiindcă îţi cunosc bine prudenţa, curajul şi afecţiunea pentru părintele de La Salle.
Şi, zâmbind, adăugă:
─ Ce părere ai de alegerea mea?
─ Îmi face mare plăcere şi vă mulţumesc pentru încrederea pe care mi-o acordaţi, dar fratele Rémi sau fratele Louis ar putea să...
─ Nu, frate François. Sunt sigur că dumneata poţi să îndeplineşti perfect această delicată misiune şi te rog s-o accepţi. Te simţi destul de curajos să faci faţă dificultăţilor? Ele vor fi numeroase.
─ Cu harul lui Dumnezeu vă promit că mă voi strădui din toate puterile să le înving. Când trebuie să plec?
─ Cât mai devreme posibil. Mâine dimineaţă dacă poţi. Pentru moment vom continua lucrul la Paris, aşa bine-rău cum este. Să nu uiţi că unele regiuni din sud sunt devastate de bande fanatice. Să călătoreşti deghizat pentru a nu trezi bănuieli.
─ Voi fi prudent.
─ Iată, ai aici darea de seamă asupra afacerii „Clément” şi informaţii despre evoluţia şcolilor noastre în timpul acestor ultime luni. Ia şi aceşti bani. Sunt puţini, având în vedere călătoria lungă pe care o ai de făcut, dar cum ştii, resursele noastre sunt reduse. Şi încă un lucru: fie ce-o fi, să nu-ţi pierzi curajul. Să nu uiţi niciodată că viitorul societăţii noastre se află în mâinile dumitale. Ai în mână salvarea operei noastre.
Aceste ultime cuvinte îmi mai răsunau încă în urechi a doua zi când am părăsit Parisul. Am pornit spre Avignon cu speranţa de a primi informaţii utile de la fraţii din acest oraş.
După zile îndelungate de călătorie, îmi apăru în sfârşit în faţă castelul impozant al papilor, cu turnurile sale enorme în patru unghiuri care se înălţau, mândre şi puternice, deasupra forfotei valurilor vechiului oraş. La picioarele sale curgea în şuvoaie râul Rhone, odinioară îmblânzit de un păstor tânăr, sfântul Benezet, care construise în acest loc pitorescul pod, care îi poartă numele.
Oraşul încă mai aparţinea Sfântului Scaun iar un nunţiu îşi avea aici reşedinţa. Acesta era cel care îi chemase pe fraţi la Avignon. Părintele de La Salle îi trimisese aici cu mare plăcere în speranţa realizării unei apropieri de Sfântul Scaun care putea facilita aprobarea regulii societăţii noastre.
Oare se afla părintele de La Salle la Avignon sau era în drum spre Oraşul Etern ca să-l întâlnească pe fratele Gabriel pe care-l trimisese în urmă cu doisprezece ani? Aceste întrebări mă preocupau când am intrat în oraş. Printre uliţe înguste şi întortocheate, chiar în umbra castelului, am sosit la izvorul Cadene din Parohia „Saint-Pierre” unde era situată şcoala. Fraţii m-au primit cordial, dar nu putură să-mi dea informaţiile pe care le doream. Cu un an înainte, părintele de La Salle rămăsese câteva zile cu ei. De atunci nu mai aveau nici o veste de la el. M-am odihnit trei zile, apoi am pornit la drum spre Marsilia.
Acolo fraţii îmi povestiră despre ravagiile făcute şcolilor noastre în războiul deschis împotriva Sfântului Scaun de către jansenişti, care practic erau stăpânii oraşului. Mai întâi, fiind bine primit de către cler, părintele de La Salle putuse să fondeze mai multe şcoli şi chiar un noviciat. Acesta dădu mari speranţe pentru viitor. Atunci a plănuit să meargă la Roma pentru a-l încuraja pe fratele Gabriel şi a supune regula societăţii noastre Sfântului Scaun spre aprobare.
După ce îşi luase rămas bun şi-şi încredinţase călătoria protecţiei Maicii Domnului de la Garde, în sanctuarul care domina portul, merse să se îmbarce, când Providenţa, în persoana episcopului, îl reţinu în ultimul moment pentru a deschide o nouă şcoală.
Rămase deci la Marsilia şi totul prosperă pentru un timp. Dar constatând ataşamentul ferm al părintelui de La Salle faţă de Sfântul Scaun, aşa-zişii săi prieteni s-au întors împotriva lui. Îi descurajară pe novici şi pe fraţi. În curând nu mai rămase decât o şcoală. Considerându-se drept cauza acestei opoziţii, părintele de La Salle părăsi oraşul Marsilia în speranţa că plecarea sa va restabili pacea.
Acum unde se dusese oare? Probabil la Mende unde îl invitaseră fraţii. Dar pentru a ajunge în acest oraş trebuia să traverseze Munţii Cevennes care erau infestaţi de camisarzi periculoşi.
Eram deci cu toţii într-o mare nelinişte. Când am pornit la drum l-am încredinţat pe părintele de La Salle protecţiei Maicii Domnului de la Garde. Dis-de-dimineaţă mi-am luat rămas bun de la fraţi. Pentru a-mi uşura călătoria, m-am îmbrăcat cu haine obişnuite ca să trec drept medic şi am pornit la drum spre Alais. Călătorind astfel, speram să îndepărtez orice suspiciune şi să ajung fără dificultăţi la abatele Richelot, prieten bun cu părintele de La Salle, care putea să mă ajute în căutarea mea. Eşecul misiunii mele ar antrena poate ruinarea societăţii noastre. Acest gând îmi stimula din plin curajul. Ca să mi-l măresc, m-am asigurat de mijlocirea preasfintei Fecioare căreia, pe parcursul călătoriei, m-am rugat aproape neîncetat cu frumoasa rugăciune „Ave, Maria”.
N-am avut nici un incident în primele zile ale acestei noi etape. Am traversat râul Rhone din Tarascon şi nu după mult timp am întâlnit un oarecare domn Vallard, un tânăr avocat din Avignon, după cum se prezentă el – dacă putea fi crezut – în compania căruia mi-am continuat călătoria. Când auzi că eram medic, mi-a fost foarte greu să-i satisfac curiozitatea. Cunoscând tratamentul folosit de Helvetius pentru vindecarea reumatismului, mi-a fost de un mare ajutor, dar copleşit de numeroasele întrebări pe care le punea însoţitorul meu, până la urmă mă simţii încurcat. Vallard părea că vrea să cunoască toate leacurile bolilor care îi chinuiau pe ţărani. Din fericire, am reuşit să îndrept discuţia asupra unor subiecte mai puţin compromiţătoare pentru mine, punându-i câteva întrebări despre camisarzi. Nu voiam să par nici prea curios, dar nici să trădez teama pe care o simţeam. Avocatul meu era foarte bine informat.
─ Ştiţi că preotul Chayla, superiorul misionarilor din această regiune a fost răpit şi omorât?, mă întrebă el cu o voce care îmi păru şireată.
─ Da, la Paris am auzit vorbindu-se despre asta.
─ Şi alţi preoţi au fost răpiţi, continuă Vallard. Bisericile au fost distruse iar şcolile jefuite.
Îl lăsam pe însoţitorul meu să vorbească, plasând doar ici-colo câte un cuvânt. Cum mă ducea mereu gândul la părintele de La Salle! Fără îndoială călătorise şi el pe acelaşi drum, dar în ce condiţii? Tremuram când mă gândeam la pericolele posibile şi la riscul pe care sigur îl avusese de a cădea în mâinile acestor tâlhari nemiloşi.
În ultima zi a călătoriei mă aflam într-o regiune mai aridă şi aproape lipsită de drumuri. Către amiază însoţitorul meu se opri şi împărţi cu mine puţină pâine, carne şi câteva fructe. Când să pornim din nou, am văzut în depărtare mai mulţi oameni care se îndreptau spre noi. Văzui îndată că purtau bluze de culoare cenuşie. Ştiam că aceasta era îmbrăcămintea ţăranilor locali, dar mi se spusese că şi camisarzii se îmbrăcau într-un mod asemănător.
Întorcându-mă să-i semnalez şi lui Vallard acest lucru, am constatat cu o spaimă care îmi tăie respiraţia că şi el scotea din sac o bluză asemănătoare pe care o îmbrăcă. Pe spatele mi se scurse sudoare rece. Am încercat să-mi vin în fire, căci inima îmi bătea atât de puternic, încât mă temeam să nu mă trădez. Căzusem drept în mijlocul bandei camisarzilor.
─ Bună ziua, prieteni, spuse Vallard oamenilor care se apropiau.
Am înţeles imediat că însoţitorul meu îi cunoştea pe noii sosiţi.
─ Ce vânt te aduce aşa de devreme la Alais, prietene Vallard? Noutăţi pentru General?
─ Da, şi sunt tare interesante, replică Vallard. Generalul va fi încântat. Aţi auzit vorbindu-se despre acest preot care străbate ţara încercând să fondeze şcoli?
─ Vrei să spui de părintele de La Salle?, întrerupse un al doilea membru al grupului. Da, am auzit vorbindu-se despre el la Marsilia. Acolo i s-a făcut viaţa insuportabilă.
─ Este pe aici, reluă Vallard. Mi-a spus-o unul din prietenii mei din Avignon, iar acesta este mereu bine informat.
─ Ce vânătoare vom face!, exclamă un altul. Dar, ia spune-mi, prietene Vallard, cine-i însoţitorul tău de drum?
Cu toată spaima mea, eram teribil de curios. În timpul acestei conversaţii nu scosesem nici un cuvânt, ci îmi adunasem de jos toate lucrurile împrăştiate, ca şi cum mă pregăteam de plecare. Când mă numiră, m-am apropiat cât puteam mai indiferent.
─ Scuzaţi-mă, prieteni, explică Vallard şi, întorcându-se spre mine, salută cu plecăciune şi mă prezentă cu toată seriozitatea unui curtean: domnul Jacques Delanot, medic din Marsilia, şi de asemenea un interlocutor interesant şi agreabil. Am făcut o călătorie plăcută, nu-i aşa domnule Delanot?
─ Cu siguranţă, am răspuns eu, dar care mi s-a părut prea scurtă. Dar, spuneţi-mi, suntem departe de Alais?
─ Doar la câteva minute, însă eu nu voi mai putea să vă însoţesc. Trebuie să merg la Vigan împreună cu aceşti domni.
─ Voi fi lipsit de un însoţitor plăcut, domnule Vallard, spusei ca să-mi ascund bucuria la vestea despărţirii de el.
Nu îndrăzneam să le pun alte întrebări de frică să nu-mi compromit misiunea.
─ La revedere şi mult succes!, îmi spuse Vallard. Apoi porni la drum cu prietenii.
Am văzut că mica bandă plecă într-un pas alert spre sud. Mi se părea că-l aud pe unul din ei murmurând:
─ Ce om ciudat...
Am pornit la drum grăbind pasul. După o jumătate de oră de mers am ajuns în oraş.

Capitolul XVII
LA CAMISARZI ACASĂ
Ruinele casei încă mai fumegau. Câteva găini năucite rătăceau ici-colo. Într-un colţ al curţii se înălţau resturile pe jumătate arse ale unui şopron vechi de unde ieşea mugetul jalnic al unui viţel ce-şi căuta mama. M-am uitat încă o dată pe foaia pe care o ţineam în mână. Era imposibil să mă înşel; chiar aici locuia abatele Richelot. Să fi murit în incendiu? Şi cu el să se spulbere ultima mea speranţă de a-l găsi pe părintele de La Salle? Cum stăteam pe loc întrebându-mă ce-ar trebui să fac, un glas de femeie mă chemă.
─ Domnule...
M-am întors imediat, dar n-am văzut pe nimeni.
─ Aici sunt, domnule, veniţi!
Am observat atunci în dreapta, pe jumătate ascunsă printre trandafirii agăţători care acopereau trecerea, o bătrână cu aer simpatic. Purta un şal viu-colorat şi o bonetă albă. M-am îndreptat repede spre ea.
─ Acest loc nu este sigur, spuse ea cu jumătate de gură. Camisarzii pot veni dintr-un moment în altul.
─ Ei au provocat acest dezastru?, am întrebat-o eu. Spuneţi-mi vă rog, pe părintele Richelot l-au luat cu ei?
─ Nu, slavă Domnului! Este în siguranţă, dar poate nu pentru mult timp. Vă sfătuiesc să plecaţi imediat.
─ Trebuie să-l întâlnesc numaidecât pe abatele Richelot, am insistat eu. Îi aduc de la Paris un mesaj cât se poate de important.
─ Dar sunteţi preot?
Faţa i se lumină. Puteam să citesc pe faţa ei credinţa profundă ce o însufleţea şi am înţeles că puteam să am încredere totală în ea.
─ Presupun că sunteţi preot, continuă ea, şi de aceea ţin să vă atenţionez asupra pericolelor care vă pasc.
─ Spuneţi-mi, vă rog, unde îl voi putea găsi pe abatele Richelot? Trebuie să-l întâlnesc cât mai repede posibil.
─ S-a refugiat ieri la Mende, deghizat în cizmar. De asemenea şi fraţii au trebuit să-şi părăsească şcoala. Camisarzii nu vor îndrăzni să atace orăşelul Mende, deoarece regele a trimis acolo o garnizoană puternică.
Vorbea repede, cu voce scăzută, ca şi cum se temea să nu fie auzită. Când termină, i-am mulţumit călduros.
─ Dumnezeu să vă ocrotească, îmi spuse ea.
Plecând, mă gândeam la credinţa şi la devotamentul acestei femei cumsecade şi îmi spuneam: „Religia este încă foarte vie în ciuda persecuţiei”.
După ce mi-am cumpărat ceva de mâncare pentru drum, am luat-o pe drumul spre Mende care se afla la 100 km de Alais, în centrul Gevaudanului. Cu cât înaintam mai mult în munţii Cevennes, călătoria devenea cu atât mai periculoasă, deoarece bande de hoţi şi de asasini bântuiau regiunea ce era încă tulburată de luptele camisarzilor. Când regele revocase edictul din Nantes, aceştia refuzaseră să se supună acestei constrângeri. Trupele militare au fost trimise împotriva lor iar ambele tabere, disperate, se dedară la cruzimi regretabile.
Călătoria dură trei zile anevoioase, dar răbdarea mea a fost bine recompensată, pentru că am avut satisfacţia de a-l întâlni pe abatele Richelot care mi-a dat veşti atât de utile despre părintele de La Salle.
─ Ştiu, îmi spuse el, că părintele de La Salle a părăsit orăşelul Alais pentru a se duce la şcoala fraţilor din Vans, unde avea intenţia de a rămâne câtva timp, dacă n-o fi plecat datorită insecurităţii regiunii; poate că şi fraţii înşişi au fost obligaţi să se refugieze. În acest caz aţi putea să-l întâlniţi pe un oarecare domn Jauffret, un fost ofiţer, prieten cu părintele de La Salle, care locuieşte la intrarea în oraş. Cum este foarte cunoscut, veţi găsi foarte uşor domiciliul său. Să fiţi precaut. Ruta este foarte periculoasă. Să nu spuneţi nimănui cine sunteţi şi nici motivul călătoriei dumneavoastră.
Am mulţumit domnului Richelot şi am pornit la drum. Am ajuns la Vans fără a întâmpina incidente. Când am sosit la fraţi era seară. Spre marea mea uimire am găsit poarta baricadată. După ce am răspuns la mai multe întrebări m-au lăsat să intru. Fraţii mi-au exprimat teama lor de a fi atacaţi de către camisarzi. Trăiau de mai multe săptămâni într-o spaimă constantă. În ajunul venirii mele un convent din oraş fusese incendiat.
─ Părintele de La Salle ne-a părăsit cu câteva zile înainte ca situaţia să se agraveze, îmi spuse fratele Michel. Am aflat de la domnul Jauffret că s-a dus la Grenoble. Aici, lumea din oraş a devenit ostilă faţă de noi şi chiar a trebuit să închidem şcoala.
Eram gata să-mi iau rămas bun de la fraţi ca să merg să mă informez de la domnul Jauffret, când deodată lovituri puternice zguduiră poarta. Un frate alergă la intrare şi deschise vizeta să se uite cine putea fi acest vizitator. Nimeni! În acelaşi moment, zgomote asemănătoare se auziră la altă poartă. Imediat după aceea o ploaie de pietre sparseră ferestrele.
─ Sunt camisarzii, strigă unul dintre fraţi. Ia uitaţi-vă, au torţe în mâini. Sigur vor să incendieze casa.
Directorul dădu imediat instrucţiuni clare:
─ Frate Damien, pregăteşte apa pentru a stinge incendiul. Dumneata, frate Benoît, mergi la poarta de la intrare şi fă tot ce poţi pentru a o menţine închisă. Şi, întorcându-se spre mine, îmi spuse: frate François, dumneata nu poţi să pleci acum. Vrei să mergi în pod cu fratele Jacques pentru a supraveghea manevrele acestor posedaţi?
─ Să sperăm că soldaţii nu vor sosi prea târziu, am spus eu urmându-l pe fratele Jacques. M-am cocoţat până la înălţimea lucarnei. Ce spectacol! O mulţime delirantă înconjura casa. O mulţime mare de camisarzi, ridicând torţele, strigau: Jos cu fanaticii! La moarte cu preoţii!
În timp ce priveam acest spectacol oribil, o torţă aprinsă se învârti în aer şi apoi căzu lângă poartă. Dacă n-ar fi intervenit rapid fratele Damien, casa ar fi luat foc. Când încercă să se întoarcă, fratele Damien, din cauza unei ploi de pietre, căzu la pământ şi nu se mai mişcă. În ciuda pericolului, doi fraţi ieşiră să-l salveze. După câteva clipe îşi deschise ochii.
─ N-am fost niciodată aşa de aproape de veşnicie, spuse el surâzând.
─ Poate că suntem mai aproape de ea decât ne închipuim, remarcă fratele Benoît.
─ Escaladează zidurile curţii, strigă fratele Timothée. Doamne Dumnezeule! Cred că ăsta-i sfârşitul!
În acest moment, fratele Director cobora de la etajul al doilea, de unde constatase avansarea atacului.
─ Să nu ne pierdem curajul. Cred că soldaţii vin. Am distins uniformele lor la lumina torţelor.
Se auziră câteva împuşcături. Agitaţia se aşeză imediat. Strigătele încetară, iar mulţimea se dispersă rapid. În curând calmul se restabili complet. Un ofiţer intră şi ceru informaţii. Fratele Damien, revenindu-şi din emoţie, fu asigurat că nimeni nu fusese rănit şi că pagubele se limitară doar la câteva ferestre sparte. Ofiţerul voi să plece.
─ Îl cunoaşteţi pe un oarecare domn Jauffret?, l-am întrebat în timp ce se îndrepta spre poartă.
─ Dacă-l cunosc? Bineînţeles! Este unul din cei mai buni prieteni ai mei!
─ Trebuie să-l întâlnesc numaidecât pentru o problemă urgentă şi gravă. Vreţi să fiţi aşa de bun şi să mă conduceţi la el acasă?
─ Cu plăcere. Veniţi cu mine. Iar cât vă priveşte pe dumneavoastră, fraţilor, rămâneţi liniştiţi. Am primit întăriri pentru a pune capăt acestei dezordini. Manifestaţia de astă-seară va fi ultima. Vă asigur de aceasta.
I-am anunţat pe fraţi că mă voi întoarce numaidecât şi, însoţit de ofiţer, am părăsit casa.
Calmul domnea din nou în oraş. În timp ce mergeam pe străzile înguste şi sumbre ofiţerul mă informă că fuseseră încarceraţi conducătorii atacului şi că au fost puse santinele în locurile periculoase.
Domnul Jauffret era acasă. Mă primi prietenos. Ascultă cu viu interes povestirea despre atacul camisarzilor asupra casei noastre.
─ Dacă aş fi fost acolo, vă asigur că i-aş fi dispersat imediat pe aceşti bandiţi, glumi el. Dar să fiţi precaut. Doar cu câteva săptămâni în urmă a trebuit să-l ascund pe părintele de La Salle în propria-mi casă până când am putut să-l conduc în toată siguranţa la Grenoble.
─ L-aţi văzut, deci, pe părintele de La Salle? Ştiţi cumva dacă mai este încă la Grenoble? Am venit de la Paris ca să vorbesc cu el.
─ Trebuie să fie. Grenoble este un oraş paşnic. Acolo nu există nici un camisard, nici un soldat, nici o insurecţie! De-aţi fi sosit cu câteva săptămâni mai devreme, l-aţi fi întâlnit aici. Dar sosirea dumneavoastră este providenţială. Eu trebuie să merg la Grenoble poimâine. Doriţi să veniţi cu mine? Până atunci aţi putea să vă odihniţi un pic la mine.
─ Vă mulţumesc nespus de mult pentru delicateţea şi ospitalitatea dumneavoastră. Mă tem totuşi să nu vă deranjez.
─ Absolut deloc, frate. Dar cred că vă este frig acum. Ceva cald v-ar face bine. Vă las pentru câteva minute singur.
În lipsa domnului Jauffret m-am uitat la bibelourile şi la gravurile care împodobeau sala în care mă aflam. Imediat mi-am dat seama că gazda mea era un om de bun-gust. Dintr-o dată atenţia mi-a fost atrasă de un portret. Am început să-l examinez cu grijă. Ce emoţie puternică am avut când am descoperit în el chipul părintelui de La Salle! Părul, ochii şi zâmbetul erau în mod evident ale sale.
Eram atât de absorbit, încât n-am remarcat întoarcerea domnului Jauffret.
─ Păreţi emoţionat şi surprins, frate, îmi spuse el.
─ Cum să nu fiu emoţionat! Nu este acesta portretul părintelui de La Salle?
─ Bineînţeles. Confraţii dumneavoastră mi-au povestit că superiorul dumneavoastră nu a consimţit niciodată să se lase pictat. Cum sunt pictor amator şi, fiindcă el a rămas mai multe zile la mine, am avut timp suficient să pictez acest portret fără ştirea lui. Şi cred că seamănă cu el.
─ L-am recunoscut numaidecât.
Examinând chipul părintelui de La Salle cu mai multă atenţie, mi se părea că citesc în ochii săi urmele încercărilor grele pe care tocmai le îndurase. Iar ele păreau a solicita din partea mea o afecţiune pe care mulţi alţii au refuzat să i-o acorde. M-am uitat la el timp îndelungat. Vocea domnului Jauffret mă trezi din visare.
─ Haideţi, frate, să mergem să mâncăm puţin. Asta nu vă va împiedica să-mi mai vorbiţi încă de părintele de La Salle, căci mă interesează să-l cunosc mai bine.

Capitolul XVIII
MUNTELE PĂCII
Călătoria la Grenoble în compania domnului Jauffret era pe sfârşite. Am călătorit prin valea Rhonului, de-a lungul câmpiilor fertile şi promiţătoare. Am traversat sate vesele. Pe flancul stâncilor, care câteodată înghiţeau drumul, ruinele câtorva castele întărite – ultimele vestigii ale feudalismului – stăteau aplecate spre râu.
Ne apropiam de Grenoble pe un drum accidentat. În valea Isere, înconjurată de munţii înalţi ce mai erau încă acoperiţi de zăpadă, oraşul se întindea şi se odihnea paşnic.
─ Şcoala fraţilor, îmi spuse domnul Jauffret, se află în vechiul cartier Saint-Laurent, din nord, între râu şi munte.
După ce am traversat inima oraşului am ajuns la Isere. Pe cealaltă parte a unui chei îngust şi rău pavat, o mulţime de case vechi, inegale, păreau că strigă după ajutor împotriva pantei abrupte a muntelui. Câteva clipe mai târziu ne-am trezit în faţa uneia din aceste case care nu se distingea de celelalte decât datorită inscripţiei de deasupra uşii: „Şcoala fraţilor”. Era în recreaţie. Unul din vechii mei prieteni din Reims, fratele Alphonse, veni în acest moment însoţindu-i pe elevii săi. Observându-ne, îi lăsă şi veni imediat să ne salute.
─ Frate François!, exclamă el. Ce bucurie pentru mine să te revăd! Ce te-a adus la Grenoble?
─ O problemă importantă, frate Alphonse. Aduc un mesaj din partea fratelui Barthélemy pentru părintele de La Salle. Mai este aici?
─ Nu, în urmă cu câteva zile a plecat la Grande Chartreuse şi la Parménie, dar vei avea bucuria să-l întâlneşti imediat, căci se va reîntoarce peste aproximativ două săptămâni. Şi dumneavoastră, domnule Jauffret, „Bun venit!” la noi. Va fi foarte bucuros să vă revadă.
─ Când am venit la Grenoble împreună cu el în urmă cu câteva săptămâni, nu stătea prea bine cu sănătatea. Acum e mai bine?
─ A avut din nou o criză de reumatism care l-a slăbit binişor, dar îi cunoaşteţi curajul! Chiar l-a suplinit la ore pe fratele Jacques timp de mai multe zile. Dacă l-aţi fi văzut în mijlocul micilor noştri sărmani şcolari! Dar spune-mi, frate François, pentru ce această îmbrăcăminte ciudată? Se zice că aceşti camisarzi îi înspăimântă pe toţi drumeţii.
─ Asta-i mai degrabă o măsură de precauţie. Aceste brigăzi ne-au dorit moartea. Fraţii de la Vans ştiu mai multe despre aceasta.
─ Linişteşte-te! La Grenoble nu mai există camisarzi. Acesta-i oraşul cel mai paşnic din lume. Şi părintelui de La Salle i-a plăcut în acest loc retras.
─ Reîntoarcerea sa la Paris pare totuşi indispensabilă şi urgentă. Opera şcolilor noastre riscă să fie total compromisă dacă nu se întoarce imediat. Nu voi fi liniştit până când nu-i voi putea înmâna mesajul fratelui Barthélemy.
În ciuda insistenţelor fratelui Alphonse de a mă face să aştept la Grenoble reîntoarcerea părintelui de La Salle, am decis să merg imediat în întâmpinarea lui şi să câştig astfel un timp preţios. Am plecat deci la Grande Chartreuse cu intenţia de a continua să merg la nevoie până la Parménie.
Urcând cu greu muntele şi pătrunzând din ce în ce mai mult în această natură grandioasă şi singuratică, mă gândeam la sfântul Bruno şi înţelegeam de ce alesese el tocmai acest loc pentru a-şi fonda mănăstirea sa. Această linişte absolută şi solemnă îmi vorbea elocvent de o prezenţă divină. După numeroase cotituri, mănăstirea îmi apăru în sfârşit în faţă, în amfiteatrul său de munţi abrupţi, goi sau acoperiţi de brazi, semănând cu nişte santinele care vegheau asupra acestui azil de rugăciune.
Fratele de la poartă mă primi cu amabilitate şi mă conduse la abate. Acesta a fost foarte impresionat să afle că preotul pe care-l primise cu puţin timp în urmă şi care îi edificase din plin pe confraţii săi, era fondatorul Fraţilor Şcolilor Creştine, fost canonic de Reims, ca şi sfântul Bruno însuşi.
─ Ce umilinţă!, exclamă el. Cât de bucuroşi trebuie să fiţi că aveţi ca fondator un preot cu aşa mare virtute!
Chiar a doua zi dimineaţa am luat drumul spre Parménie. După ce am trecut şi de ultimul munte care mă separa de valea Isere, la aproximativ 30 km nord-vest de Grenoble îmi apăru colina de la Parménie. Modestă în comparaţie cu giganţii care o înconjurau, se înălţa solitar în câmpie. La poalele ei se întindea satul Beaucroissant. După informaţiile primite la Grenoble de la fratele Alphonse, de aici plecau numeroase pelerinaje la bazilica „Notre-Dame” de la Croix, situată pe creasta colinei. Îmi mai spuse că Parménie tocmai cucerea o oarecare celebritate datorită unei sărmane păstoriţe, numită sora Louise, care era considerată o sfântă.
La Beaucroissant am luat cărarea ce mă conduse imediat pe colina de unde am putut descoperi o vastă panoramă închisă la est de Alpii maiestuoşi. Liniştea sacră a naturii purta la reculegere. Înaintea mea, cărarea avea să se piardă într-o poiană luminoasă unde am distins o cruce mare la picioarele căreia un om destul de tânăr şi înalt era absorbit într-o lectură.
─ Căutaţi pe cineva?, mă întrebă când am ajuns aproape de el.
─ Da, un preot pe nume Ioan de La Salle. Îl cunoaşteţi?
─ Bineînţeles că-l cunosc. De altfel şi eu sunt aici pentru a-l întâlni. Să mergem la capelă. Acum părintele de La Salle tocmai se roagă.
Apropiindu-ne, am văzut ansamblul micii mănăstiri pe care sora Louise o construise şi în centrul căreia se situa capela. În momentul în care am ajuns acolo părintele de La Salle ieşea. Am alergat la el şi, după o îmbrăţişare fraternă, îmi spuse:
─ Cât de uimit sunt, dar şi fericit, să te revăd, frate François! Spune-mi, cum le merge fraţilor de la Paris? Şi ce vânt te-a adus în sud? Am simţit atât de mult lipsa voastră!
Foarte impresionat că-l regăsisem, i-am răspuns:
─ Am venit să vă aduc o scrisoare din partea fratelui Barthélemy şi alte câteva documente. Noi suferim nespus de mult din cauza absenţei dumneavoastră iar opera şcolilor se află în mare pericol.
─ Frate François, crezi că prezenţa mea este într-adevăr indispensabilă pentru bunul mers al societăţii? L-am desemnat pe fratele Barthélemy să mă înlocuiască.
I-am întins atunci scrisoarea pe care am fost însărcinat să i-o înmânez.
─ Îţi mulţumesc, frate François. Acum vino să te odihneşti puţin. Trebuie să fii tare obosit.
Seara m-am dus în camera părintelui de La Salle. Scrisoarea de la fratele Barthélemy era pe birou. Mă invită să mă aşez şi apoi îmi spuse cu simplitate:
─ Am consultat-o pe sora Louise, m-am rugat mult şi am reflectat. Reîntoarcerea mea la Paris este cu siguranţă voinţa lui Dumnezeu. Mă voi întoarce deci frate François. Mâine dimineaţă vom merge la Grenoble.
Această decizie mă umplu de o mare bucurie. Apoi am discutat îndelung. Am aflat numeroase detalii despre viaţa sfântă a surorii Louise şi influenţa mare pe care o exercita asupra celor care veneau s-o consulte. Părintele de La Salle îmi spuse că tânărul întâlnit la venirea mea se numea Claude du Lac de Montisambert. Era ofiţer şi a fost mişcat de un har misterios care-l adusese la Parménie şi-i inspirase acum chemarea de frate al Şcolilor Creştine. Avea să meargă cu noi la Paris.
─ Credeţi că vechea lui carieră nu riscă să-l facă să găsească viaţa noastră prea dificilă?, l-am întrebat eu.
─ Nu, frate François. Este un suflet ales şi sunt convins că bunul Dumnezeu are cu el un plan cu totul deosebit.

Capitolul XIX
REÎNTOARCEREA
Trei bărbaţi îmbrăcaţi în negru şi prăfuiţi călăreau încet pe drumul spre Paris. Tocmai părăsiserăm şcoala fraţilor din Versailles. Ce mare contrast între locuinţa lor şi impozantul palat regal pe care-l lăsam în urmă! Cu paşi mărunţi ne îndreptam tăcuţi spre capitală. Mă gândeam la Ludovic al XIV-lea, Regele-Soare, care reunise în jurul său scriitori, oratori, arhitecţi, oameni de Stat, pe cele mai mari genii pe care îi avuse vreodată Franţa. Câţi alţii precum Ioan de La Salle nu se chinuiseră chiar în umbra marelui palat, fără a atrage atenţia autorităţilor, dar totuşi contribuiseră mult la binele Franţei! Acum ne apropiam din ce în ce mai mult de oraş. În Parohia „Saint-Sulpice” nu-l mai întâlnirăm pe părintele de La Chértardye. Fraţii de la Versailles ne anunţară că murise deja.
În sfârşit, Parisul! Cu ce mare bucurie a fost primit părintele de La Salle de către fraţi! I-au arătat o atenţie cu atât mai mare cu cât nu-l văzuseră de doi ani de zile. El însuşi s-a arătat foarte fericit să se regăsească printre ei. Furtuna care suflase în momentul plecării mele spre sud se potolise, iar fraţii îşi vedeau liniştit de treburile lor.
După sosirea sa, părintele de La Salle şi-a dedicat mai multe săptămâni pentru a vizita şcolile. În cele din urmă a mers la noviciatul Saint-Yon de la Rouen. Câteva săptămâni după aceea, l-a însărcinat pe fratele Barthélemy să se ducă în toate casele institutului în vederea pregătirii unei adunări generale a fraţilor care trebuia să aibă loc la Rouen.
Opera noastră în acest oraş se dezvoltase mult. În clădirea de la Saint-Yon, în afara noviciatului mai exista şi o şcoală cu internat şi o şcoală de reintegrare. Fratele Antoine conducea această şcoală care era formată din numeroşi delincvenţi. Datorită influenţei părintelui de La Salle şi a fraţilor, mulţi dintre aceşti tineri abătuţi şi-au regăsit sensul vieţii cu adevărat creştine. Într-una din scrisorile sale, fratele Antoine îmi scria despre un caz tipic de convertire.
„Vă scriu astăzi, frate François, ca să vă povestesc schimbarea extraordinară ce s-a produs într-unul dintre elevii noştri. Având o reputaţie proastă, acesta a venit la noi în luna ianuarie a anului trecut de la un colegiu din oraş. Părinţii săi ar fi dorit să-l facă preot, dar el nu se gândea decât la plăceri. Deseori scăpase din colegiu sărind gardurile. Ajunşi la capătul răbdării, părinţii au decis să-l încredinţeze grijii noastre. El n-a întârziat să arate o mare încredere în părintele de La Salle. De multe ori l-am văzut întreţinându-se împreună.
Deja la două luni după sosirea mea se manifesta la el o ameliorare îmbucurătoare, iar el a meritat să fie transferat la şcoala-internat. Conduita i se ameliorase din ce în ce mai mult şi la sfârşitul anului şi-a exprimat dorinţa de a intra în noviciat. Părinţii săi, judecând că starea noastră de viaţă este inferioară demnităţii lor, au refuzat să-şi dea consimţământul. Cu toate acestea nu-şi ascundeau bucuria datorată schimbării fericite produsă în purtarea fiului lor.
Tânărul i-a sâcâit cu cereri multiple pentru a obţine aprobarea dorită şi, obosiţi de insistenţele sale, au sfârşit prin a nu-i mai răspunde. Părintele de La Salle, crezând într-un consimţământ tacit al părinţilor, l-a acceptat ca novice şi i-a dat haina religioasă.
Câteva luni mai târziu s-a oprit o trăsură în faţa casei noastre. Din ea au coborât doi domni. Au cerut să stea de vorbă cu tânărul nostru novice. Neputând să intuiască intenţia vizitatorilor, părintele de La Salle i-a permis să meargă pentru a se întâlni cu ei în curtea mică de lângă intrare. Îndată ce era aproape de ei, l-au apucat brusc şi l-au forţat să urce în trăsură care imediat plecă în mare viteză. Scena a fost aşa de rapidă, încât nimeni nu a putut să intervină. Nu l-am mai revăzut pe acest tânăr convertit de părintele de La Salle.
După câtva timp părinţii lui, disperaţi, ne-au scris că fiul lor nu mai era fericit de când fusese obligat să părăsească noviciatul şi murise puţin după aceea. În timpul ultimei sale suferinţe ceruse cu insistenţă sfânta haină a fraţilor.
Acesta nu este decât un fapt dintre atâtea altele, frate François, dar cât de caracteristică nu este influenţa strălucitoare a superiorului nostru!
Un singur lucru mă nelinişteşte: sănătatea lui precară. Reumatismul nu-l mai părăseşte. Povara misiunii de superior apasă din greu pe umerii săi şi deseori ne vorbeşte de moartea sa pe care o vede apropiată. Fără îndoială că v-a scris şi dumneavoastră despre adunarea care va avea loc aici după reîntoarcerea fratelui Barthélemy. Sper să vă revăd cu această ocazie”.
Câteva zile mai târziu am fost convocat la Rouen pentru a lua parte la lucrările acestei adunări. Ea a marcat o cotitură însemnată în istoria societăţii noastre. Părintele de La Salle a reuşit să ne convingă să acceptăm demisia sa ca superior. La alegerile făcute pentru înlocuirea sa, fratele Barthélemy obţinu majoritatea sufragiilor, iar părintele de La Salle a fost primul care l-a felicitat. Se aşeză în genunchi ca să-i sărute mâna în semn de ascultare. Cât de mare n-a fost emoţia fratelui Barthélemy şi a noastră văzându-l în această postură pe fondatorul societăţii! Îl ridică numaidecât şi-l îmbrăţişă cordial.
Din acea zi nimeni nu se arătă mai fericit decât părintele de La Salle. Nimeni nu excelă mai mult decât el în ascultarea faţă de noul superior. Fratele Barthélemy se arătase înţelegător ca un părinte în timpul absenţei îndelungate a părintelui de La Salle şi acum, când toată responsabilitatea conducerii îl privea, câştigă încrederea tuturor fraţilor şi se dedică trup şi suflet binelui Congregaţiei.
Schimbarea de autoritate se produse fără incidente. Părintele de La Salle îşi alese o cameră singuratică şi modestă, unde petrecea ore în şir în rugăciune sau în revizuirea cărţilor pe care le scrisese pentru fraţi: regula societăţii, mici tratate despre principalele virtuţi, mai multe cărţi de meditaţii...
În sfârşit, părintele de La Salle găsi calmul care îi fusese refuzat atâta timp. Dar pentru câtă vreme oare?

Capitolul XX
SPRE CER
Era în 1719. De un an de zile ascultarea mă aduse din nou în comunitatea novicilor de la Saint-Yon. Parcul liniştit, comunitatea vivace şi mai ales tineretul entuziast pe care l-am regăsit acolo erau pentru mine pline de farmec, dar prezenţa părintelui de La Salle mă atrăgea şi mai mult. Acesta nu mai era tânărul seminarist care preda catehismul, nici canonicul evlavios de la Reims, nici fondatorul Şcolilor Creştine, tăgăduit de familia sa, persecutat de superiorii săi bisericeşti, trădat de câţiva dintre discipolii săi, şi nici admirabilul superior care din umilinţă renunţase la titlu şi devenise cel mai ascultător dintre fraţi, ci era un preot eroic a cărui reputaţie de sfinţenie se răspândea din ce în ce mai mult.
De mai multe săptămâni, sănătatea lui ne îngrijora din ce în ce mai mult. Toţi vizitatorii plecau de la el edificaţi de admirabila lui răbdare. Convinşi de gravitatea stării sale, am făcut o novenă în cinstea sfântului Iosif pentru a cere de la Dumnezeu vindecarea lui, dacă aceasta era voinţă sa sfântă.
În prima zi a lunii martie îşi regăsi forţele necesare pentru a se ridica timp de câteva ore, iar în ziua sărbătorii Sfântului Iosif putu celebra sfânta Liturghie. Credeam că rugăciunile noastre fuseseră ascultate, dar a doua zi trebui să stea din nou la pat. Puterile sale scădeau din zi în zi şi astfel se află în curând în pragul agoniei. În ziua de 5 aprilie ceru să primească sfânta Ungere pe care o numea „paşaportul său pentru veşnicie”. După dorinţa sa a fost îmbrăcat cu reverendă, albă şi stolă. Când clopoţelul anunţă sosirea preotului, părintele de La Salle se aruncă în genunchi şi primi sfânta Ostie cu evlavie şi bucurie mare. Era miercuri din Săptămâna Sfântă. A doua zi seara moartea păru iminentă şi toţi fraţii se adunară în jurul bolnavului. Cu preţul unor mari eforturi, el reuşi să ne spună:
─ Îmi încredinţez sufletul în mâinile lui Dumnezeu şi vă încredinţez lui şi pe voi, fraţii societăţii... Vă rog cu insistenţă să aveţi o mare devoţiune faţă de Isus Euharisticul şi o mare iubire faţă de preasfânta Fecioară şi faţă de sfântul Iosif.
Părintele de La Salle se opri epuizat. Fratele Barthélemy ne făcu atunci semn să îngenunchem şi-l rugă să ne binecuvânteze. Ridicând mâna slăbită, făcu un semn mare al crucii, spunând:
─ Dumnezeu să vă binecuvânteze pe voi toţi!
Strânse crucifixul în mână. După câteva clipe îşi pierdu cunoştinţa. Atunci fratele Barthélemy recită cu noi rugăciunile pentru muribunzi. Această stare de inconştienţă nu dură mult. Aproape de miezul nopţii, părintele de La Salle îşi reveni în fire. Începu dintr-o suflare rugăciunea care îi era atât de familiară:
─ Marie, Maica harului şi Maica milei, apără-ne împotriva duşmanilor şi primeşte-ne în ceasul morţii.
Toţi fraţii prezenţi se rugară împreună cu el. Fratele Barthélemy îl întrebă apoi dacă acceptă suferinţele şi părintele de La Salle răspunse cu o voce aproape imperceptibilă:
─ Ador în toate voinţa lui Dumnezeu faţă de mine.
Aproape după o oră, părintele de La Salle căzu în agonie. Deodată, pe la ora 4 dimineaţa, făcu un efort, ca şi cum ar fi voit să avanseze spre cineva, apoi căzu din nou pe pernă. Îşi dăduse sufletul. Era Vinerea Sfântă, în ziua de 7 aprilie 1719.
Fericirea care strălucea pe chipul său era fără îndoială semnul întâlnirii sale inexprimabile cu Dumnezeu, izvorul fericirii veşnice.

EPILOG
Noaptea înaintează. Rugăciunile şi amintirile mi se împletesc. Recunoştinţa şi pacea îmi inundă sufletul. Vreau să revăd cât mai de aproape trăsăturile senine ale acestui om al lui Dumnezeu. Îmi plec capul şi contemplu îndelung, abia iluminat de razele lumânărilor.
Dar ce mi se întâmplă?
Mi se pare că lumina devine din ce în ce mai strălucitoare şi că sarcofagul se transformă într-un relicvar, a cărui strălucire iluminează întreg sanctuarul. Altarul modest al acestei capele a devenit un baldachin uriaş al unei imense bazilici. Deasupra, umilul preot, învăluit în gloria cerească, îi prezintă Domnului pe discipolii săi şi pe elevii lor, copii din toate rasele. În acelaşi timp răsună o voce divină:
„Ioan de La Salle, conducătorul unei armate de apostoli, prieten devotat al tineretului şi patron al tuturor educatorilor, pe firmamentul cerului străluceşti ca o stea pentru toată veşnicia”.

CUPRINS
Prolog
Un ştrengar din Paris
Întâmplări ciudate la Rouen
Urmările unei încăierări
Întâlnire providenţială
În oraşul încoronării
Furtunile
În regiunea Champagne bântuie foametea
În sanctuarul „Notre-Dame” de Liesse
O frumoasă dezordine
În închisoarea din Bastilia
În pragul morţii
Doi ani grei
Un cardinal se interpune
Compromis
Furtună în capitală
Refugiat în sudul Franţei
La camisarzi acasă
Muntele păcii
Reîntoarcerea
Spre cer
Epilog
Cuprins

Tiparul executat la Tipografia Presa Bună
Bd Ştefan cel Mare, 26, 6600 – Iaşi
tel. + fax (032) 211527

Nu eram decât un ştrengar din Paris în timpul Regelui Soare. Iată o istorie romanţată în cinstea curajosului sfânt promotor al şcolilor populare: Sfântul Ioan de La Salle.
Toate secvenţele evocă fapte istorice. Pentru a asigura unitatea povestirii, autorul şi-a imaginat personajul narator, atribuindu-i fapte care s-au întâmplat mai multor persoane.
Tocmai acest puşti din Paris, angajat pe drumul eroului, vă vorbeşte în această carte.
După acest roman a fost realizat filmul: Întâlnirea din Parménie cu actorii Mel Ferrer şi Marc Michel. Filmul a primit Premiul Special al Juriului la Festivalul HEMISFILM '68.
(tradus în 15 limbi şi vândut în 160.000 de exemplare)

Autorul, fr. Leo C. Burkhard, membru al Congregaţiei „Fraţii Şcolilor Creştine”, american de origine, doctor în Litere al Universităţii din Grenoble, profesor de limbi vii şi istoric al regiunii Parménie, actualmente este directorul Centrului de Întâlniri Lasalliene pe care l-a fondat în localitatea în care a trăit fondatorul institutului său, sfântul Ioan de La Salle.